Mi-am propus ca sâmbăta mea dimineaţă să fie astăzi începând cu cel puţin ora unu şi jumătate. Şi asta pentru că vinerea este seara mea preferată şi îmi place să stau cât mai târziu să mă bucur de timp. N-a fost să fie aşa pentru că m-am trezit în jur de ora nouă dar nu-mi pare rău deloc. Şi mai mult timp de care să mă bucur. Pentru că dimineţile de sâmbătă când ştii că ai două zile libere întregi sunt cele mai preţioase. Unde mai pui şi faptul că ne aşteaptă de fapt patru zile întregi, un weekend dublu binemeritat după lungi zile de alergat de colo colo prin ploaie şi vânt şi frig. În sfârşit este vreme destulă şi pentru altceva în afară de treburi casnice pe cât de enervante uneori pe atât de necesare.

Îmi fac cafeaua, dau drumul la muzică, deschid Facebook-ul şi răsuflu oarecum uşurată că nu pare să se mai fi întâmplat nimic tragic în imediata noastră apropiere (pentru că e mult rău în lume dar nu ştiu dacă avem putere să putem suferi zilnic pentru toate cele rele care se întâmplă la fiecare pas). Şi deşi m-a făcut să mă încrunt teribil această veste, mă bucur nespus că singura veste proastă pe care am primit-o în dimineaţa aceasta este că trebuie să mai aştept 75 de zile pentru a vedea următorul episod in Anatomia lui Grey. Uitatul la cel mai recent episod din Grey’s făcea parte din ritualul meu de sâmbătă dimineaţă (atunci când mă ţinea curiozitatea să nu mă uit vinerea noapte) şi acum e clar că vor mai trece multe sâmbete până când să-mi intru iar în rutină.

Afară e o vreme urâtă dar nu-i nimic, sunt atâtea de făcut care să nu implice să stai prea mult pe afară încât deja nu mai contează. Uşor uşor ni se adaptează şi nouă organismul la temperaturi mai reci şi o să trecem cu bine încă o iarnă, aşa cum le-am trecut şi pe celelalte, fără să ne plângem chiar zi de zi.

Nu e însă suficient de urât afară încât să n-ai chef de o scotoceală prin lucruşoarele de la Garage Sale-ul de pe Dianei 4 unde (cel mai probabil)  voi merge mai încolo. Despre conceptul de Yard Sale am mai scris aici, încă mai merg şi încă îmi mai completez garderoba cu haine preţioase care-mi merg direct la suflet de acolo. De ce spun că-mi merg la suflet? Pentru că foarte multe din hainele mele preferate şi apreciate sunt cumpărate de acolo la preţuri de aproape nimic comparativ cu felul în care arată şi calitatea pe care o au.

Şi tare abia aştept să mă aşez comod în canapea şi să continui să citesc una dintre cărţile pe care mi le-am luat duminica trecută de la târgul de carte, un Marc Levy care m-a captivat de la primele pagini, în stilul caracteristic cu care Marc m-a obişnuit deja de ani de zile de când îl citesc. Pofteam demult să citesc o poveste care să-mi meargă la suflet şi cumva am simţit că merg la sigur cu ficţiunea lui Levy.

Şi pentru că nimic din cele de mai sus nu merg deloc pe stomacul gol, mai răsfoim şi câte o carte de bucate primită cadou de la o soră grijulie şi decidem meniul pentru următoarele zile. Cu siguranţă reţeta de mai jos va face parte din meniu. Încercată. Adaugată cu succes la preferate. Dacă vă face cu ochiul îmi spuneţi şi vă trimit o poză în care să se vadă ingredientele şi modul de preparare.

Deşi momentan nu vreau să-mi stea gândul la ziua de miercuri când îmi voi relua dimineţile din viaţa de muncă de zi cu zi, vă propun ca, după patru zile de petrecut sau de zăcut, să vă dregeţi cu o ieşire la teatru: “Ultimul Tren”Adaptare scenică după Tom Stoppard, Dino Buzzati, Aldo Nicolaj. Pe mine m-a convins descrierea: Patru caractere și patru destine. Patru oameni aflați la răspântia vieții lor așteaptă cu înfrigurare trenul salvator. Un spectacol despre vindecare și despre căutarea fericirii. O poveste amăruie despre comedia tragică numită viață. Deşi nu aştept cu nerăbdare ziua de miercuri, aştept cu plăcere să merg la această piesă în care joacă şi Andrei, trainer la Improv Life, despre care v-a povestit aici.

Şi dacă aţi avut răbdare să citiţi până aici, nu pot să vă las să plecaţi fără o vorbă de duh sau o cugetare. Deşi uneori suntem copleşiţi de tot felul de greutăţi, cred cu tărie (deşi nu aplic asta mereu) că ne putem face viaţa mai frumoasă dacă învăţăm să ne bucuram de fiecare experienţă care ne-a ieşit în cale şi de fiecare lucru mărunt care ne compune existenţa. Bucuraţi-vă de tot ce e bun în vieţile voastre (n-are cum să nu fie nimic bun acolo) şi de oamenii care sunt şi vor să vă fie aproape. Şi dacă tot a fost Ziua Recunoştinţei în US, mă gândeam să încercăm un exerciţiu şi să scriem pe o foaie toate cele pentru care suntem recunoscători în momentul în care facem asta. Nici nu trebuie să fie ceva complex. Putem să scriem că suntem recunoscători pentru cafea, pentru cărţi, pentru televizor, pentru un acoperiş deasupra capului, pentru blogul ăsta (:D) pentru orice, e imposibil să nu existe lucruri mici sau mari pentru care să simţim recunoştintă că există în vieţile noastre.