Skip to content

Dl. Marcu

August 31, 2008

Am fost aseară şi am mâncat în oraş. La o masă alăturată era fostul meu profesor de logică, economie, psihologie, filozofie din liceu. Faptul că l-am revăzut după atâţia ani (cred că sunt vreo 5 la număr de-acuma) mi-a trezit amintiri de când eram şi eu tânără şi comentam profesorii pentru unul sau mai multe motive. Pe Dl. Marcu îl comentam că devia de la subiect şi făcea cam 10% din manual până la sfârşitul anului, că punea note mici, că nu ştiai niciodată ce vrea de la tine, că nu era prietenos cu noi şi ne spunea pe numele de familie şi altele. Acum îmi dau seama că Dl. Marcu m-a promovat totuşi în clasa a 12-a de la d-ra Frunză la Mihaela atunci când am obţinut citez “un rezultat mai mult decât onorabil” la olimpiada de psihologie (da, poţi să te duci la olimpiadă în clasa 12-a chiar dacă nu faci psihologie). Dl. Marcu a fost singurul profesor cu care am dansat la banchet. Acum văd că Dl. Marcu a dovedit că este totuşi prietenos când ne-a primit cu colindul deşi el era de o cu totul altă religie. Aseară dl. Marcu îşi ţinea în braţe nepoţica nou-născută. Se uita cu atâta drag la ea încât am uitat pe loc de toată răceala cu care ne-a tratat în anii de liceu şi de notele mici şi de tot. Am vrut să mă duc la el să-l salut şi să-i spun că mi-a fost dor de liceu şi de orele lui în care devia de la subiect în avantajul nostru, că ne învăţa lucruri care nu se învăţau din programa şcoalară, să-i spun că mi-am dat seama că el vroia de fapt să ne înveţe să gândim şi nu să memorăm nişte manuale, să-i spun că îmi pare rău că am râs de foiţele lui străvechi de pe care ne preda, să-i spun…multe lucruri. Dar nu m-am dus. Nu aveam nimic să-i spun să-l fac mândru de mine, să-l fac mândru că a făcut parte din formarea mea ca om, să-i spun că sunt angajată cu succes la nu ştiu ce firmă şi câştig bine şi sunt un om împlinit din punctul acesta de vedere. Nu, nu aveam de ce să mă duc la el. M-am mulţumit să mai trag cu ochiul la cum îşi alinta nepoţica şi să zâmbesc.

Later edit: Căutând prin albumul cu poze am găsit-o pe cea în care dansam la banchet. Este poză la poză şi nu este de o calitate extraordinară, dar aşa, ca să vă faceţi o idee.

Advertisements
9 Comments leave one →
  1. nona permalink
    December 13, 2014 5:43 am

    Draga mihaela,

    cu muuuuulti ani in urma marcu(asa-i spuneam noi si crede-ma ca nu din lipsa de respect)
    mi-a fost diriginte timp de doi ani.
    a fost cea mai memorabila peroana din acei ani,si am petrecut 8 ani in acea scoala.
    “pe vremea mea” marcu arata asa cum il vezi in pozele lui vechi,era o figura concentrata ca intelect,o minte apriga care te incita extraordinar sa gandesti,mereu propunea si incuraja modele de gandire profunda,te ajuta sa integrezi in uzina mentala trecut prezent si viitor,atat istoric cat si ca individ care “redescopera roata”.
    multe lucruri nu mi le mai amintesc,deh, treizeci si ceva de ani de atunci,dar stiu ca mie imi spunea totdeauna pe nume, altfel decat in buletin (de fapt redefinindu-l la forma primara germanica).
    pentru mine, “marcu ” a fost o gura de oxigen in acei ani dificili,de fapt singura gura de oxigen.
    cum mi-l mai amintesc…subtirel,vesnic cu un costum verde de bun gust,cu vesta mereu,cu o geanta micuta ,maro cred agatata de un umar,imi mai aduc aminte cum,foarte miop fiind,avea un carnetel minuscul in care :)) Domnul stie ce tot nota cu un scris micmicmic,iar cand citea din el aproape il baga in ochelari.
    un om extrem de interesant.
    m-am gandit la el de multe ori,ca la o ruda buna,ca la un prieten serios de care iti amintesti cu drag.
    se ocupa de noi total,se interesa si se implica in viata tuturor,fara rigiditate,si nu se sfia sa isi spuna parerea in fata oricui,profesor sau parinte. scoala era viata lui,si se simtea asta.

    in alta ordine de idei,ma doare si sufar si acum cand stiu cat de fulgerator s-a stins un alt profesor pe care l-am iubit si l-am respectat,un om atat de pasionat de meseria sa incat engleza nu era un obiect ci o vocatie,daca doreai te “agatai” de pasii lui mari si vesnic grabiti,inhata cate un catalog si in pas intins strabatea holurile si ateriza la ore.
    profesorul vornicu,ce om…..el nu, nu se apropia deloc e elevi ca persoana,era iute si aspru dar ,in inima lui se simtea asa o caldura…saracul…

    daaa,in fine,daca te mai intalnesti cu profesorul marcu te rog sa ii transmiti ca,daca se va stinge inaintea mea,il voi pomeni cu drag,chiar daca el este de alta confesiune. sunt doua extreme,binele si raul,care,odata ce au brazdat viata unui om,raman acolo pe veci.

    numele nu are nici un sens sa ti-l spun,oricum,amprenta pe care o lasa un adult in viata unui copil sau adolescent,nu este la fel ca o boaba de grau intr-o mare de graunte,cum am fost noi pentru el.

    salutari de la un calugar din munti.

    multa sanatate si tie mihaela,si sa iti ajute Dumnezeu sa iti implinesti menirea in viata.

  2. actual elev permalink
    December 11, 2008 10:28 am

    da asta nu mai iese odata la pensie ca nu se mai poate cu el de….(mai bine nu zic) ce e.

  3. mihaelafrunza permalink
    September 1, 2008 8:30 am

    sa vedem noi acuma cine iti mai stalceste tie numele 🙂

  4. Loredana permalink
    September 1, 2008 8:27 am

    Pe “domnul Marcu” al meu il cheama “domnul Botan”. A fost primul si ultimul prof care mi-a pus 4 si singurul care imi stalcea numele si nu ma suparam. Nu cred ca stie ca prenumele meu este Loredana, insa sunt printre putinii lui elevi cu un nume (desi si ala stalcit). El ne povestea lucruri care pareau sa aiba mai multa legatura cu poezia si filosofia decat cu matematica, ii placeau florile si statea mereu cocotat cu fundul pe banca…

  5. mihaelafrunza permalink
    August 31, 2008 6:18 pm

    nu, nu, concluzia tragica este ca WE ARE grown ups!!!

  6. Oana M. permalink
    August 31, 2008 5:48 pm

    Si concluzia tragica: OMG We are becoming grown ups!!!!!! Sad, wise, mature grown ups. I feel nostalgic 😦 I love this post

  7. mihaelafrunza permalink
    August 31, 2008 1:38 pm

    da, planul lectiei era foarte important chiar daca nu ne tineam niciodata de el. povestirile despre vremea comunista erau si ele prezente cam in fiecare ora. si da, tema “Dumnezeu” nu cred ca se va epuiza vreodata si va fi mereu invizibil prezenta in “planul lectiei”.

  8. August 31, 2008 1:30 pm

    chiar in urma cu cateva zile vorbeam cu cei cativa prieteni din liceu de-ai mei despre domnul marcu 🙂

    mereu cand intalnesc pe cineva absolvent de racovita, prima intrebare este “si logica / filosofia/ economia / psihologia” tot cu marcu le-ai facut? tot timpul, raspunsul e “da”.

    noua ne-a ramas in amintire pentru ca vorbea dezordonat si despre lucruri care ni se pareau ca nu au legatura cu noi. si noi am facut doar un pic din manual, venea in fiecare ora, cerea sa ii scrie cineva “planul lectiei pe tabla” si apoi o lua de la inceput, de la punctul unu, “Dumnezeu”. si la Dumnezeu am ramas tot semestrul si de-abia foarte tarziu mi-am dat seama ca era, de fapt, o tema inepuizabila.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: