Care a fost exact momentul în care am realizat că nu pot sta fără să am telefonul lângă mine nu în caz că mă sună cineva sau primesc un mesaj ci în caz că văd ceva ce merită fotografiat și nu am cu ce, nu știu să spun. Mi s-a mai strecurat în minte gândul, uneori, că fac prea multe poze (nu mă refer la cele de la evenimente frumoase cu mulți oameni unde chiar beneficiază toată lumea de această mică obsesie a mea) dar nu i-am dat niciodată atâta importanță ca acum, când m-am simțit sufocată și îngropată în avalanșa de poze digitale care nu-mi mai sunt de folos.

Am vrut astăzi să încerc o zi fără să fac nicio poză. Doar că am făcut deja vreo trei. Dintre care una în timp ce pisica vecinilor cobora pe gard, în loc să mă bucur de imaginea aceea simpatică, am consumat timp prețios să fac o poză la care probabil că nu mă voi mai uita altă dată. Am fotografiat și un început de floare pe care-l are leandrul meu și aspersorul care se vedea frumos în soare când uda gazonul. Apoi un selfie cu mine în timp ce mă așezam pe șezlong cu laptopul și cafeaua să scriu (pe care l-am șters). Nu vă voi arăta niciuna dintre aceste fotografii, pentru că sunt făcute ilicit, într-o zi în care trebuia doar să mă abțin și să mă bucur de ceea ce văd fără să simt nevoia să imortalizez fiecare gâză care se pune pe o floare.

E ciudat ce stare de neliniște îmi provoacă ideea de a avea o zi în care nu am voie să fac poze, ca și cum pierd ceva important, dar nu mi-a provocat niciodată mai mare neliniște ca acum gândul că am pierdut atâtea momente frumoase în timp ce mă întindeam după telefon să le fotografiez. Sunt prinsă între două stări de neliniște care se contrazic una pe alta.

„Mă bucur că nimeni nu-și ia notițe, spune el. Azi contează doar experiența.”

„Ah, trebuie să-mi calmez impulsul de a păstra fiecare informație nouă pe pagină.” (Katherine May – Vraja lumii)

Partea cu notițele este altă problemă, pe care o voi lăsa deoparte acum. Ce mai zice Katherine May în cartea ei este că, atunci când nu are încredere în memoria ei, face poze, cum face și când se plimbă. Că poate să le parcurgă mai târziu și să-și ia atunci notițe. (cum de altfel fac și eu poze la pagini din cărți ca să le revizitez).

Eu am încredere în memoria mea (cu limitările ei omenești), nu de asta fac eu poze (mai puțin la paginile din cărți, pentru notițe). Am analizat de ce fac asta și sunt mai multe motive: unul este că vreau să arăt și altcuiva ce lucru frumos am văzut (fie că în privat sau direct pe blog), altul este că vreau să nu uit și să-mi amintesc peste ani toate locurile pe care le-am vizitat (ceea ce este ok, doar că pot să reduc cantitatea de poze inutile pe care nu mai apuc să le sortez apoi). Nu fac aici o listă interminabilă, mai ales că motivul cel mai mare este și cel la care trebuie să lucrez altfel, nu știu dacă renunțând la poze îl voi rezolva pe acela. Acela fiind impermanența lucrurilor, plantelor, momentelor, fenomenelor, a orice care a fost o clipă și apoi s-a dus. Iar asta e starea care mă sufocă de fapt: gândul că nu mai am clipa prezentă, mă face să ratez clipa prezentă și s-o pun, iluzoriu, la păstrare, în Google photos. Ce contradicție.

Cu gândul la dependența mea de poze am încercat, săptămâna trecută, să memorez o imagine (pe care, ca orice dependent care nu se poate abține, întâi am încercat să o fotografiez, dar era noapte și camera telefonului meu nu avea puterea de a reda frumusețea, așa că am renunțat) cu o bucată de lună, niște stele, multe avioane care se puteau cu ușurință confunda cu stelele, o turlă de biserică și multă liniște în jur (ceva ce oricum nu ai cum să captezi într-o poză decât dacă ești un fotograf iscusit). Și stând așa cu ochii fixați pe imaginea aceea, am reușit s-o memorez de o am și azi clară în minte, ca și cum a fost acum câteva secunde. Nu am cum să fac s-o vedeți și voi, dar de ce aș vrea să vă arăt cum s-a văzut prin ochii mei ceva ce aveți și voi înșivă deasupra capetelor, noaptea.

Nu vreau să renunț la a face poze, ba chiar mă gândesc să-mi schimb telefonul pentru că a început să-i îmbătrânească capacitatea de a face poze frumoase. Vreau să fac diferența cu mai multă înțelepciune între când e momentul să mă bucur de prezentul din fața mea, cu ochii mei, și când e momentul să păstrez imaginea și pe cameră. O imagine, nu zece ale aceluiași moment.

Tot săptămâna trecută am avut două momente în care am simțit că, dacă fac poze, tulbur intimitatea celui care e pozat fără voia lui. Unul a fost când am fotografiat un cățel lup superb care dormea liniștit. M-am rușinat și am șters poza. Al doilea a fost când, pe Transfăgărășan, vedeam urși pe marginea drumului. O vreme am rezistat și nu i-am pozat, doar m-am uitat la ei și m-am întristat. Apoi, pe ultima sută de metri am pozat unul dar am șters imaginea pentru că brusc mi-am reamintit că e greșit, că ei ar trebui să fie în sălbăticia lor și nu în stradă unde îi pasc atâtea pericole de la mașinile care trec în viteză. Și că ei sunt acolo de foame, nu să ne distreze pe noi în drumul nostru.

Presimt că îmi va fi foarte greu să nu pozez fiecare frunză sau floare pe care am pozat-o și săptămâna trecută (doar că acum a mai crescut un pic) sau fiecare moment petrecut astăzi. Dar va fi un greu eliberator, un greu pe care mi-l iau de pe umeri, chiar dacă deocamdată pare că mă apasă mai tare. Și o să mă bucur de orice mâncare și orice plimbare, să o trăiesc fără să simt s-o arăt în permanență și altcuiva sau s-o pun la păstrare și în forma asta.

Vă las cu o imagine de săptămâna trecută, un loc pe care l-am fotografiat în toate formele lui. Norocul meu este că am reușit să-l și privesc cu ochiul liber și-mi va rămâne, să mi-l amintesc, multă vreme de acum încolo. Și când îl voi uita, va fi pentru că voi fi văzut locuri și mai frumoase și mai noi în care voi fi și mai prezentă. Dar nu înainte de a vă invita să reflectați al relația voastră cu impermanența și la dorința de a poza sau nu orice vă iese în cale. Doar că vă rog să nu încercați să mă convingeți că nu e o problemă ce am eu, pentru că știu că este deja peste limită și e nevoie să reglez eu cu mine relația cu camera foto.