Skip to content

Stare de mulțumire sufletească intensă

October 28, 2017

Deşi sunt o persoană extrem de activă şi sar oricând pe orice vreme în încălţări ca să plec pe undeva, să mă văd cu cineva sau să fac ceva sau să ajung la vreun eveniment, sunt unele sâmbete, ca aceasta, în care mă bucură nespus să stau în pătură, cu o cafea caldă la ibric în braţe, să recuperez din ce articole aş fi vrut să mai citesc dar n-am găsit timp, să ascult muzică şi, dacă mă loveşte inspiraţia, să scriu ceva în jurnalul meu virtual pe care-l împart cu drag cu voi. De obicei în dimineţile de sâmbătă îmi iau şi porţia de Anatomia lui Grey însă de data aceasta n-am rezistat şi am văzut azi noapte cel mai recent episod.

Ceva de pe Facebook, nu contează ce pentru că nici eu nu ştiu ce, mi-a dus gândul în direcţia conceptului de fericire în online. Şi de aici am pornit să caut în Dexonline să văd care este definiţia fericirii. Şi sună cam aşa, scurt şi la obiect: Fericire = Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

Ştiu că am o sâmbătă liniştită şi totuşi  risc să mă bag singură în gura lupului virtual dacă scriu despre concepte atât de mari care pot fi luate foarte personal însă, ascultaţi/citiţi până la capăt.

Eu însămi m-am trezit în trecut comentând că oamenii postează pe reţele de socializare lucruri care îi face să pară perfecţi şi fericiţi însă eu, cunoscându-i pe unii dintre ei, bănuiam că vieţile lor sunt departe de a fi perfecte. Am greşit. Acum văd lucrurile din cu totul o altă perspectivă. Acum ştiu că oamenii (mă includ şi pe mine) postează momente de perfecţiune şi fericire care sunt reale şi autentice în momentul acela pentru ei. Nu este nicio minciună şi nicio manipulare de percepţie şi nici nu vor să te facă să crezi că ei sunt altceva decât sunt. Dacă revenim la definiţia fericirii pe care am scris-o mai sus, dex-ul spune că fericirea este o stare de de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Îi dă însă vreo limitare de timp? Sigur că nu. Fericirea poate să dureze preţ de un selfie cu un pahar de vin şi o prăjitură.

Dacă după starea aceea de mulţumire intensă şi deplină pe care am postat-o pe Facebook încep să plâng o oră fără oprire când citesc un articol cu mărturia emoţionantă a unei supravieţuitoare din Colectiv, asta înseamnă că momentul meu de fericire nu a fost real? Ar fi trebuit să pun un selfie cu mine plângând ca să fiu mai autentică? Nu cred. Chiar nu cred deloc.

Ceea ce uneori nu vedem destul de clar este că nu există neapărat o separare între fericirea din online şi cea din offline. Dacă punem pe Facebook o poză cu noi zâmbind şi apoi ne cuprinde o tristeţe, o tratăm în offline la fel cum o tratăm şi în online. Ne recompunem şi ieşim din casă cu zâmbetul pe buze. Nu e ca şi cum dacă am o zi proastă postez poze de fericire dar pe holuri la birou tun şi fulger şi plâng. Nu. Faptul că în online alegem să arătăm doar anumite lucruri este la fel cum şi în offline alegem să facem acelaşi lucru. Este doar diferenţa dintre trăirile noastre foarte private şi trăirile pe care alegem să le împărtăşim şi cu ceilalţi. Ambele la fel de adevărate, autentice, şi ambele parte din componenţa noastră de oameni.

Am făcut apoi o analiză a profilului meu de Facebook, nu al altcuiva, m-am uitat la ce poze am postat şi la ce articole am scris să-mi dau seama dacă vreodată, din greşeală, am împărtăşit cu voi, vreun moment în care păream fericită dar nu eram. Şi nu am găsit nicio astfel de poză. Pentru că fiecare moment pe care l-am arătat a fost un moment real şi autentic de fericire pentru mine. Că a durat un minut, o oră, o zi, o săptămână, asta e mai puţin important. Dar a fost un moment real. Chiar şi pozele pe care le-am pus după alergări lungi de 21 de km în care Da! aveam dureri mari. Şchiopătam realmente cu zâmbetul pe buze atât în offline cât şi în online pentru că pentru mine era un moment de fericire şi mândrie pe care am ales să-l împart cu voi. Nu e ca şi cum după poză m-am aşezat pe jos şi m-am tăvălit de durere. Nu!

Dacă postez poze de la locul meu de muncă în care arăt fericită înseamnă că am jobul perfect şi totul e mereu perfect şi atunci prietenii mei apropiaţi la care mă mai plâng uneori ar putea să comenteze că nu e real ce postez? Nici pe de parte. Fiecare moment pozat şi postat de la locul meu de muncă a reprezentat o fericire reală de a mă afla în acel moment la locul potrivit şi cu mândria lucrurilor pe care le-am făcut şi bucuria oamenilor care s-au bucurat şi ei de lucrurile pe care am reuşit să fac. Iubesc ceea ce lucrez! Cu bune şi cu rele. Dar aleg să le postez pe cele bune. Pentru că sunt mai multe şi mai intense şi ele sunt cele care îmi definesc meseria pe care am puterea să mi-o creez şi personalizez aşa cum simt că are sens pentru oamenii pentru care şi cu care lucrez. Plus că nici n-aş putea să le postez pe cele mai puţin bune, lucrez în HR, confidenţialitatea este jurământ.

Dacă un părinte postează poze cu copilul care râde şi se bucură înseamnă că vrea să pară că asta e starea permanentă de fericire? Că nu e obosit, că nu schimbă scutece, că nu se trezeşte de zece ori pe noapte? Vrea să pară că este părintele perfect? Nu vrea să pară. Poza cu zâmbetul copilului este un moment real şi autentic de fericire pentru el  pe care-l împarte şi cu restul lumii. Chiar dacă după aceea intervin momentele în care este rupt de oboseală pentru că n-a mai dormit de doi ani consecutivi.

Ca să concluzionez, în caz că aţi avut răbdare să citiţi până aici, nu cred că prin stările de mulțumire sufletească intensă și deplină pe care le afişăm fie în online fie în offline ne arătăm ca fiind alţii decât suntem în realitate. Acele momente sunt parte din noi şi alegem să împărtăşim câteva dintre ele şi cu prietenii noştri. Asta nu ne face sub nicio formă falşi sau manipulatori a propriei imagini ca să dăm bine în faţa altora. Să nu intrăm totuşi, vă rog, în vreo polemică legată de vedete sau alte personalităţi, eu vorbesc aici despre oameni ca mine şi ca tine!

 

Advertisements

Viaţa fără backspace şi autocorrect

October 22, 2017

Am luat stiloul în mână, am deschis caietul, am scris titlul. Şi am greşit ceva, încă din titlu. În lipsa unui backspace care ne scoate din orice greşeală de tipar, am rupt foaia şi am luat-o de la capăt. Am mai greşit pe ici pe colo câte o literă dar am putut să o repar din condei. Pe ultima pagină însă, am mâncat o literă, CULMEA! din numele meu, atunci când mă semnam, la final de poveste. Norocul meu a fost că n-am scris faţă verso şi atunci a trebuit să rescriu o singură pagină şi nu pe amândouă.

Mai ştiu să scriu de mână? Ştiu. Dar nu sută la sută corect. Şi asta pentru m-am obişnuit aşa mult să scriu anumite litere de mână ca de tipar încât am aproape am uitat care este forma lor corect scrisă de mână. Cam aşa mi se întâmplă şi când scriu de mână anumite cuvinte în engleză şi îmi dau seama că nu sunt convinsă că le scriu bine. Autocorrect-ul din calculator m-a făcut să mă bazez prea mult că umblă cineva din urma mea şi le rescrie corect şi atunci mă concentrez uneori mult prea mult pe ce am de scris şi mult prea puţin pe cum se scrie.

Din gând în gând, m-a purtat mintea spre ideea că am ajuns în unele situaţii să nu mai fim atât de atenţi să ne iasă perfect ceva din prima. Pentru că ştim că avem şi o a doua şi o a treia şansă. Totul se rescrie, totul se repară, nimeni nu e tras corespunzător la răspundere. Avem atât de multe şanse încât, în loc să depunem toate eforturile pe calitatea primei încercări, facem o ciornă din orice primă experienţă care ar trebui să fie de fapt cea mai preţioasă, mai bună şi mai corectă.

Ne ascundem prea mult după scuza că nu trebuie să ne iasă din prima (ceea ce este adevărat) încât nu mai depunem toată munca şi tot avântul încât poate totuşi, de ce nu, să ne iasă din prima. Efortul de a scrie corect o poveste în două pagini de caiet studenţesc, mi-a adus aminte cât de important este să fii prezent şi atent şi să nu greşeşti. Nu aveam toată duminica la dispoziţie doar să scriu şi să rup foi. Plus că nici  nu e frumos să consumi atâtea foi doar din neatenţie. Nu voiam să folosesc nici pic de şters, nici să răzuiesc cu lama greşelile, nici să tai, să pun în paranteză sau orice alte metode mai foloseam la şcoală pentru că ne era lene să o luăm de la început. Voiam să fie un text scris frumos, pe curat. Şi a mers. Am rescris ultima pagină fără greşeală însă aproape că n-am respirat de emoţie cât am scris-o, atât de mult efort am simţit că depun.

Dincolo de scrisul de mână de care ca adulţi avem nevoie tot mai rar, cred că e important să acordăm atenţia cuvenită fiecărui lucru pe care-l facem ca să nu dublăm timpul şi eforturile care sunt şi aşa destul de limitate. Au ieşit găluştele tari în supă? Nu-i nimic, le scot şi fac altele. Am scris un mail cu greşeli? Îl mai citesc o dată şi corectez. Noroc de backspace/delete/ctrl Z/autocorrect şi alte câte mai câte ajutoare. M-am grăbit şi am vărsat ceva pe jos? Nu-i nimic. Şterg. N-a ieşit bine poza? Nu e ca şi cum mai am doar câteva locuri pe film. Smartphone-urile au loc berechet de poze (doar că pierdem momentul, la asta nu prea ne gândim). Şi lista poate continua la nesfârşit. Şi uite aşa, din prea multă blândeţe faţă de noi înşine, consumăm timp după timp să reparăm ce-am fi putut face bine din prima. Sigur că nu e aplicabil în toate situaţiile însă măcar în câteva din ele putem salva un timp care s-ar scurge degeaba. Cu acest gând în minte, să avem un început de săptămână în care să fim un pic mai atenţi şi să vedem, dacă nu cumva, sunt lucruri care chiar ne pot ieşi cum trebuie, din prima.

 

Scrisul face bine

October 10, 2017

Pentru că puţinii dar valoroşii mei cititori m-au tot întrebat, într-o formă sau alta, în ultima perioadă, pe când o nouă postare le va fi adusă spre încântare şi inspirată de prietena mea “ziaristă” Andreea Arhip cunoscută şi ca bloggeriţa Arhipa, m-am aşezat degrabă la laptop să aştern cuvinte potrivite.

Am început, cam cum începeam şi în studenţie să învăţ pentru examene, să spăl vasele din chiuvetă. Nu e mediu propice pentru creaţie dacă sunt vase în chiuvetă. De fapt mint, pentru cine mi-e prieten pe Facebook, e clar că am început cu un selfie. Şi, în timp ce făceam acel selfie, am observat cu coada ochiului că sunt rufe la uscat care sunt deja uscate. Aşa că le-am strâns. Când să mă aşez din nou concentrată în canapea, sună telefonul. Comanda de mâncare. Nu sunt uşile numerotate şi nu ştia la care uşă să bată.

Încep totuşi relatarea prin a spune că titlul postării nu-mi aparţine deşi sunt total de acord, am mai spus-o şi altă dată că m-am apucat de scris pentru că-mi face bine. Ulterior mi-am dat seama că face bine şi altora să citească ce scriu. Şi asta m-a motivat şi mai mult. Scrisul face bine este un proiect pe care l-am îndrăgit de când l-am descoperit. Ce înseamnă acest proiect? Înseamnă că timp de 365 de zile, aici veți găsi textele unor regizori, actori, scriitori, profesori, artiști plastici, oameni de știință sau de media. 365 de autori vor scrie despre educație! Pentru educație! Şi, ca să o citez cu totul pe Andreea, “sunt sigură și că vom reuși să adunăm bani ca să formăm Fondul de granturi educaționale care să poată să ridice un gard de școală, să mute toaleta din curte în interior, să ducă în excursie niște copii care n-au ieșit niciodată din satul lor, să aducă o bursă unor elevi care merită. Pentru că știu ce înseamnă să nu ai și știu ce înseamnă să îți dorești.”

DA! Şi eu ştiu ce înseamnă să nu ai şi ştiu ce înseamnă să-ţi doreşti. Şi mai ştiu că mulţi vor rezona cu mine atunci când voi spune cum dădeam eu puţinii bani primiţi cadou de ziua mea ca să cumpăr culegeri obligatorii pentru şcoală. Şi totuşi mă simt norocoasă că-i aveam şi pe aceia. Pentru că prea mulţi nu-i au. Asta m-a motivat să mă implic şi în proiectul Viziune într-un ghiozdănel al Asociaţiei Aura Ion, proiect pentru care alerg duminică un semimaraton. Mi-am atins targetul de donaţii şi le mulţumesc din inimă tuturor celor care au donat însă dacă nu aţi avut încă ocazia, nici acum nu e târziu,  mai puteţi contribui cu oricât de puţin aici.

Buuuun. Am făcut o pauză pentru mâncat şi încă una să răspund la un comentariu pe Facebook în care sora mea, scriitoare şi ea, mă întreba despre ce scriu. I-am răspuns că scriu despre educaţie. Şi asta fac, într-o formă sau alta.

V-am povestit deja un pic despre proiectul Scrisul face bine dar mai bine luaţi voi şi citiţi din scoarţă în scoarţă pe site tot ce îşi propune să facă pentru că eu deja am palmele transpirate de emoţie şi inima-mi bate tare de bucurie şi mândrie că şi eu, chiar eu, am fost invitată să fac bine prin scris în cadrul acestui proiect prin care “ne dorim să motivăm oameni, să încurajăm ideile bune și să facilităm implementarea proiectelor educaționale eficiente care, în mod obișnuit, nu ar avea acces la fonduri. Cu alte cuvinte, „să facem bine”.”

Şi uite aşa schimb macazul unei postări despre care ştiam cum începe dar despre care nu aveam nici cea mai vagă idee cum se termină şi gândesc cu voce tare despre ce să scriu. Nu acum. Pentru proiect. Poate despre lipsurile pe care le-am avut şi care m-au ajutat să fiu şi mai ambiţioasă şi mai perseverentă? Despre oamenii care m-au inspirat să pun mâna pe carte? Despre nopţile din faţa calculatorului traducând literatură sau despre weekendurile petrecute dând meditaţii la engleză care m-au ajutat să mă descurc decent prin facultate? Despre ce m-au învăţat experienţele la locurile de muncă prin care am trecut şi prin care încă mai sunt şi despre cum învăţ zi de zi ceva nou care mă duce mai departe? Sau despre toate laolaltă care m-au format omul care sunt astăzi şi despre toate pe care încă le învăţ pentru ca fiecare zi care trece să mă transforme într-o versiune şi mai bună a mea? Vom vedea. Va fi o surpriză. Este şi pentru mine o surpriză în ce direcţie va vrea sufletul să dicteze degetelor. Ce ştiu sigur este că dacă e cu suflet, n-avem cum să nu facem bine!

Până data viitoare…vă urez să faceţi bine! Şi dacă aveţi insomnii la noapte sau sunteti online shopperi compulsivi, cumpăraţi şi nişte … educaţie. Pentru cei care au mai puţin acces la ea.

Untitled

 

 

 

Drumul de la nimic la super tare

August 27, 2017

Am un coleg care, atunci când povesteşte despre ceva ce a făcut, termină fraza de cele mai multe ori cu super tare. Şi-l crezi. Dacă el spune că e super tare atunci aşa o fi, chiar dacă nu ai habar de programare sau despre ce vorbeşte. Astăzi una dintre prietenele mele a înotat 5000 m în 2 ore şi, când am felicitat-o, a spus mulţumesc dar, citez “eu nu mă iau aşa în serios”. Însă eu ştiu cât de mult a muncit pentru reuşita ei şi chiar mi se pare super tare. Şi, deşi sunt foarte la început în drumul pentru pe apă, ştiu că îmi doresc şi ştiu că reuşita ei mă motivează şi pe mine să ajung într-o zi la performanţa ei deşi tot susţin sus şi tare că învăţ să înot doar ca să mă pot bălăci la mare şi la piscină fără riscuri.

Pentru că şi eu de multe ori înclin mai degrabă balanţa înspre “nu am făcut mare lucru” decât înspre “super tare”, am stat şi m-am gândit, cum să facem să avem un echilibru între cele două, să privim obiectiv asupra realizărilor noastre şi, atunci când facem ceva ieşit din obişnuit, să fim primii care ne aplaudă şi, cu o bătaie imaginară pe umăr, să ne spunem bravo. O fi greu? Este un pic, la început, mai ales dacă ani de zile te-ai obişnuit să-ţi minimizezi reuşitele.

Acum nici să ajungem să ne aplaudăm că am reuşit să ne dăm jos din pat dimineaţa. Deşi în unele zile, în funcţie de ora trezirii şi de ce urmează să facem, merge chiar şi acolo. Însă e important pentru sănătatea noastră sufletească şi mentală să ne felicităm pentru ce-am făcut suficient de mult cât să apreciem onest roadele eforturilor noastre dar nu atât de mult încât să punem stop şi să nu facem şi mai mult altă dată. Cred că acele aplauze echilibrate şi bine meritate sunt primul pas spre entuziasmul care ne duce şi mai departe.

Două dintre valorile companiei la care lucrez sunt #celebratesuccess şi #beproud. Acum nu că aş vrea să corporatizez această postare însă de când intru în contact atât de des cu aceste hashtag-uri şi le promovez de fiecare dacă când am de ce să le promovez, uşor uşor încep să mi le însuşesc şi în viaţa de dincolo de corporaţie.

Aşa că, dragă cititorule, atunci când simţi că ai făcut ceva super tare dar ai tendinţa să-ţi pui singur frână la sentimentele de recunoaştere pentru propria persoană, mai bine şezi mental câteva minute pe podium cu medalia la gât şi abia mai apoi mergi spre următoarea provocare pe care ţi-ai setat-o.

Apropo, poza pe care am ales-o să îmi susţină postarea este făcută imediat după competiţia SkyRun unde a trebuit să urc, în alergare, 34 de etaje, la o săptămână fix după moartea tatălui meu. Am făcut ceva super tare? După mine aş spune că da! Şi faptul că am schiţat o idee de zâmbet la finalul competiţiei a fost un efort super tare.

Acum … alege şi tu să te feliciţi pentru ceva ce ai făcut măreţ dar ai desconsiderat la momentul respectiv! Şi, dacă ai vreme, povesteşte-mi şi mie într-un comentariu 🙂

Cu S-Karp în picioare

August 19, 2017

Mereu mi-au plăcut încălţările sport însă până acum câţiva ani nu le spuneam atfel decât generic “adidaşi” iar atunci când îmi cumpăram o pereche o alegeam pentru cum arată şi pentru cât de comodă pare. Abia când m-am mirat eu de câte perechi de “adidaşi” poate să aibă soţul meu am primit prima lecţie despre încălţări sport. Fiecare avea un scop diferit: unii pentru alergat, alţii pentru tenis de câmp, alţii pentru fotbal, alţii pentru sala de fitness, alţii pentru stradă şi lista poate continua. Atunci am început să privesc altfel cumpăratul de încălţări sport. Întâmplarea face că primii  mei adidaşi de alergat erau chiar Adidas aşa că pot să îi numesc aşa. O vreme au stat frumos în cutie pentru că nu alergam efectiv dar nici nu îmi venea să îi scot pe asfalt doar la plimbare. Apoi au avut ocazia să alerge cu mine zeci de kilometri până în ziua în care i-am “trădat”.

Şi ziua în care i-am trădat a fost ziua în care am pus prima dată piciorul într-o pereche de încălţări de alergat S-Karp. Acela a fost momentul în care, pentru mine, toate tipurile de încălţări sport s-au unit perfect într-una singură. I-am pus în picioare şi n-am mai vrut să îi dau jos nici atunci când nu era cazul să stau deloc încălţată. Aşa multă încredere am avut în ei încât am făcut ceea ce un alergător nu face de obicei şi anume să îi port prima dată la un semi-maraton. Şi nu doar că nu am avut nevoie să-i schimb cu perechea de “adidaşi” de rezervă însă m-au ajutat să am cea mai uşoară dintre toate alergările mele iar la finalul celor 21 de kilometri picioarele mele parcă mi-au mulţumit prin felul în care arătau şi se simţeau.

De trei luni de când îi am mi-au fost alături şi la alergat pe nisip, pământ, asfalt. Şi la sala de fitness şi la clase de cardio. Şi la tenis şi la plimbări de cursă lungă. Ca să nu mai spun cât de bine pedalez la bicicletă cu ei în picioare. Ba chiar mi-au ţinut de cald şi la serviciu atunci când aerul condiţionat din sălile de şedinţă mă transpuneau automat mental pe un vârf de munte. Atunci când au început să arate prea folosiţi i-am aruncat în maşina de spălat şi i-am scos de acolo mai noi decât erau în ziua în care i-am primit.

E adevărat că celelalte perechi de “adidaşi” pe care îi am încep să se simtă cam ignorate însă nu mă pot despărţi de ei şi pace. Presimt că va fi primul model de încălţări pe care mi-l mai iau încă o dată, identic, după ce îşi va da şi el obştescul sfârşit. Dar la cum arată, cred că acest moment va fi destul de departe în timp.

Comparativ cu calitatea, preţul este chiar ieftin. De obicei mă ia cu ameţeli când intru în magazinele de sport şi văd ce preţuri au încălţările marilor branduri. S-Karp este un brand românesc şi, înainte să daţi cu sutele de euro pe încălţări de la alte branduri ne-româneşti, vă invit doar să aruncaţi un ochi la ei pe site sau direct în magazinul din Centrul Vechi din Bucureşti. Dacă sunteţi prin Braşov, sunteţi chiar la ei acasă şi cu siguranţă că aveţi şi mult mai multe modele de încercat. Umătorii pe lista mea sunt bocancii de munte însă am pe wishlist şi vreo două modele dintre pantofii sport de stradă.

collage_photocatLa cât mai multe zâmbete de bucurie şi confort cu S-Karp în picioare!

SK (3)EDIT

Cât ne costă să mâncăm sănătos

August 5, 2017

Dacă stau să mă uit în urmă la postările pe care le scriam cu ani în urmă, îmi pot da seama concret cât de mult am evoluat din punct de vedere alimentar. Îmi aduc aminte acum vreo 5 ani am scris un articol oarecum pamflet despre porcăriile pe care le-am mâncat într-o zi şi cineva a sărit virtual la gâtul meu de parcă am mărturisit cine ştie ce crimă odioasă. Sunt de părere că fiecare e suficient de matur să aleagă ceea ce mănâncă mai ales că în zilele noastre, dacă ai acces la online, poţi să-ţi faci o idee despre ce e bun şi ce e rău din punct de vedere alimentar. Discutabil şi aici pentru că internetul e un dar şi un blestem în acelaşi timp şi, dacă nu sunt surse de încredere şi crezi tot ce citeşti, s-ar putea să-ţi facă mai mult rău decât bine. Asta e totuşi o altă discuţie.

Pornind de la o emisiune de pe TLC unde o tipă din America începuse să plângă în supermarket şi să spună că vrea să mănânce sănătos şi să şi slăbească însă nu îşi permite, am început o semi-dezbatere cu colega mea despre cât de întemeiat era plânsul tipei din supermarket. Mă voi rezuma la piaţa din România pentru că pe cea din America o ştiu doar din auzite, cât am stat eu acolo în vacanţă am putut să-mi fac doar o impresie iniţială.

Până la urmă e scump sau nu e scump să mănânci sănătos? Sunteţi liberi să mă contraziceţi însă eu cred că este. Asta nu înseamnă că nu mănânc sănătos ci înseamnă că îi pot înţelege pe oamenii cu venituri la limita subzistenţei de ce nu au nişte obiceiuri alimentare sănătoase. Las la o parte pe cei care îşi permit şi totuşi nu o fac, nu despre ei este vorba aici şi, repet, nu e treaba mea să judec alegerile culinare ale nimănui.

O să justific răspunsul meu prin nişte exemple concrete de alimente pe care le mănânc frecvent/din când în când şi care, adunate, te fac să laşi lejer sute de lei pe lună în supermarketuri. Sigur că în sezonul de vară sunt multe produse pe care le putem cumpăra din piaţă la preţuri foarte mici însă gama, oricât de variată ar fi, tot nu acoperă şi alte alimente care nu sunt de la noi dar care au proprietăţi nutritive aproape de neegalat. Plus că până la urmă te mai şi saturi de aceleaşi şi aceleaşi mâncăruri şi vrei să încerci ceva nou.

  • Cartof dulce. Un kilogram costă în Megaimage în jur de 7,5 lei. Un kilogram de cartof clasic costă 1,5 lei. Unde mai pui că cel dulce nici nu te satură la fel de repede ca cel clasic. Prin urmare ţi se face foame mai repede.
  • Peşte. O bucată de somon pentru 2 persoane ajunge şi la 40 de lei. 2 păstrăvi sunt în jur de 25 de lei. Dorada se învârte şi ea la preţ cam între somon şi păstrăv. Nici nu intru în discuţia cât costă o bucată de ton care nu e la conservă pentru că nici eu nu am reuşit să mă apropii de el. Dacă e să compar cu un pui care costă cam 25 de lei şi din care poţi să faci, de exemplu, cel puţin 3 mese ( de exemplu, o ciorbă, o porţie de şniţele şi o friptură), să-mi spuneţi voi ce alege o persoană care trebuie să hrănească o familie întreagă dintr-un venit minim pe economie. Să nu mai spun iar de sentimentul de saţietate după ce ai mâncat un pui înecat în ulei şi cu cartofi comparativ cu un file de păstrăv cu cartofi dulci.
  • Salate. Dintre salatele pe care eu le prefer cel mai mult, rucola şi valeriana sunt clar în top. Dar pentru asta trebuie să scot din portofel, cel puţin câte 5-6 lei (poate spre 7-9 iarna) pentru fiecare pungă din care mănâncă o singură dată, două persoane. Sunt oameni care de banii ăştia mănâncă şi felul 1 şi felul 2.
  • Avocado. Un avocado ready to eat, adică nu cel pe care-l laşi cu săptămânile să se coacă în dulap şi apoi vezi că s-a şi stricat, costă 7-8 lei. De regulă, ca să facem o singură porţie de guaccamole pe care o măncăm la un mic dejun, folosim 2 avocado (uneori 3, depinde de dimensiune).
  • Fistic, migdale, nuci şi toate câte mai sus din aceeaşi gamă. Fiecare pungă de oleaginoase crude, de oricare ar fi ele, costă undeva între 45-50 lei. Dacă le avem zilnic în alimentaţie (şi în combinaţii variate), faceţi voi un calcul cam cât trebuie să cheltuim pe lună pentru ele.
  • Quinoa. 40 lei am dat pe o pungă de quinoa de 500 g. Mănâncă 2 persoane cam de 3 ori din ea. E bună dar nu te satură ca o porţie generoasă de pilaf de orez alb pe care-l cumperi cu 5 lei kilogramul.
  • Pâine. O pâine albă obişnuită poate fi găsită chiar şi cu 1 leu. Pâinea pe care o cumpăr în mod normal (din care mănânc oricum doar maxim 2 felii într-o zi şi nu în fiecare zi) costă în jur de 4,5 lei. Deci o familie care mănâncă zilnic pâine pentru că este săţioasă şi trebuie să o consume ca să nu sufere de foame, va da 1 leu pe pâine în fiecare zi şi nu 4,5 lei. Are sens alegerea pe care o face, chiar dacă nu e o alegere pe care eu să o recomand. Dar o înţeleg.
  • Fructe. Vara este mai uşor să mănânci fructe ieftine şi sănătoase pentru că se găsesc pe toate drumurile. Iarna deja este o altă poveste. Dacă e să mă uit că o cutie mică de afine costă şi vara în jur de 9,9 lei la Megaimage….tot clasicul măr pare mai atractiv. Dar câte mere poţi să mănânci fără să ţi se aplece?
  • Zahăr brun, orez integral, paste integrale şi toate cele integrale, totul este evident mai scump decât surorile lor mai puţin bronzate.
  • Cafea. O cafea de la un aparat costă 1 leu. O cafea adevărată proaspăt prăjită costă, la o cafenea adevărată, începând de la 10 lei. Înmulţind asta cu 5 zile lucrătoare… faceţi voi calculul (excluzând aici varianta cafelei făcută în casă, compar preţurile cafelei gata făcute, cumpărate în grabă în drum spre serviciu).

Să mă apuc să adun cât ar costa să mâncăm din când în când o friptură bună de vită? Nici nu mai contează. La restaurant începe de le 50 de lei în sus. Acasă poate ar fi mai ieftină dar din nou, ştii exact ce ciubotă cumperi, chiar dacă scrie pe ea vită de argentina sau de ce altă naţionalitate ar mai fi?

Aş putea să stau cu orele să scriu exemplu după exemplu dar mă opresc aici pentru ce era de demonstrat am demonstrat. În opinia mea, evident. Sunt observaţii personale, extrase din alegerile mele alimentare pe care uneori mi le permit alteori nu. Dar faptul că uneori mi le permit, deja mă face să mă simt mai norocoasă decât mulţi alţii. Ştiu însă că nu pot efectiv să nu îi înţeleg pe oamenii care pun în coşul de cumpărături salamuri şi parizeruri ieftine împreună cu tone de pâine, ulei şi cartofi. Pentru că efectiv şi ei au nevoie să se sature atunci când mănâncă iar asta e tot ce îşi pot permite.

Ca să nu ziceţi că aţi pierdut timpul degeaba citind, mai jos o idee de mâncare rapid de făcut, sănătoasă şi absolut delicioasă pe care am gătit-o duminica trecută: păstrăv la cuptor cu cartofi dulci şi valeriană.

IMG_5710

 

 

 

Mituri despre mersul la sală

August 2, 2017

Scurt şi la obiect, câteva idei greşite (în opinia mea) despre mersul la sală.

  1. Nu merg la sală pentru că nu ştiu ce să fac. Nu trebuie să fii vreun geniu ca să înţelegi în câteva zile cam cum funcţionează fiecare aparat dintr-o sală de forţă şi cum să lucrezi corect la el. Plus că fiecare sală este dotată, de regulă, şi cu supraveghetori, antrenori care te pot îndruma din când în când dacă ceri ajutor. Dacă mergi la o sală decentă, antrenorul care vine să te corecteze va veni chiar să te corecteze pentru că ăsta e jobul lui şi nu să îţi ceară numărul de telefon.
  2. Dacă merg la sala de forţă, lucrez doar cu aparate. Aparatele au rostul lor pentru o parte de antrenament însă poţi face exerciţii cu multe alte accesorii sau pur şi simplu standard, la saltea. Şi dacă spui că asta poţi să faci şi acasă atunci e perfect adevărat. Însă faci? Sala îţi oferă un context şi o atmosferă în care chiar lucrezi, acasă ai şanse mari să te mai fure peisajul, mai ales dacă nu e motivaţia suficient de formată.
  3. Dacă lucrez cu greutăţi mari mă fac … mare. Stai liniştită, până la a te face mare de la sală e drum lung. Iar drumul ăsta lung îţi face corpul armonios pentru că tonifiază şi defineşte muşchii. Plus că un corp pronunţat musculos se face dacă şi alimentaţia este corespunzătoare. Dacă mănânci 3 frunze de salată pe zi n-are din ce să crească muşchiul oricât de mult l-ai lucrat la sală. Iar dacă mănânci în fiecare zi merdenele, cartofi prăjiţi, pâine şi alte cele, va creşte stratul de grăsime şi, chiar dacă pui o idee de muşchi pe tine, nu se va vedea nici dacă te chinui.
  4. Dacă nu merg o lună la sală apoi o iau de la 0. Sigur că nu recomand să faceţi pauze aşa de mari însă în funcţie de programul fiecăruia, se poate întâmpla. E mai greu apoi să te pui în mişcare însă există ceva care se cheamă memorie musculară şi vestea bună este că n-o iei chiar de la 0.
  5. Dacă nu mă descurc bine, mi-e ruşine că se uită lumea la mine. Lumea în general vine la sală să-şi vadă de propriile antrenamente şi nu prea are timp să se uite la tine. Iar dacă se uită şi într-adevăr nu faci ceva corect, poate că e bine că se uită pentru ca mai apoi să-ţi întindă o mână de ajutor.
  6. Merg la sală ca să slăbesc. Sala în sine te slăbeşte foarte puţin. Ba chiar poate să te şi îngraşe dacă ieşi de acolo înfometat şi te înfigi în prima patiserie de pe drum. Alimentaţia slăbeşte. Sala tonifiază, te menţine în formă şi te ajută să ai un corp sănătos şi armonios.
  7. Nu pot să merg la sală dimineaţa iar seara sunt deja prea obosită. Şi eu mă trezesc extrem de greu şi uneori îmi vine efectiv să plâng când sună ceasul. Dar după ce mă lamentez câteva minute, mă ridic din pat şi fac ce mi-am propus. Sentimentul de satisfacţie, priceless, mai bun decât orice minut de somn în plus.
  8. Dacă tot am făcut un efort să ajung azi la sală, dau tot ce pot că cine ştie când mai ajung. Dacă faci asta chiar că n-ai şanse să mai ajungi la sală prea curând. Pentru că n-o să poţi să mai mergi efectiv. Nu stresaţi organismul cu lucru prea intens din prima. Am făcut şi eu greşeala asta şi a doua zi (şi a treia şi a patra) aproape că îmi dădeau lacrimile la fiecare mişcare. Am avut o dată febră musculară şi o săptămână întreagă. Lucraţi cu măsură şi măriţi intensitatea progresiv.
  9. Nu dau check-in pe Facebook ca să nu creadă prietenii mei că mă laud. Aşa, şi? De ce nu? Sărbătoreşte-ţi progresul şi prietenii te vor încuraja şi poate-poate îi vei inspira şi pe ei să încerce şi voi avea data viitoare companie la sală. Mie îmi place maxim să merg la sală cu prietenele mele. E un altfel de mers la o cafea. Apucăm să stăm şi de vorbă în timp ce facem exerciţiile pe care ni le-am propus.

Ca să vă ajut pentru punctul 1, acum ceva timp am fotografiat-o pe una dintre prietenele mele la sală, făcând câteva exerciţii de bază cu care sper să vă inspir şi pe voi să vă faceţi curaj să le puneţi în practică. Articol în pregătire, stay tuned.