Skip to content

Povestea cărților începute

August 8, 2020

Eu: Trebuie să merg până la librăria din mall acum.

El: De ce?

Eu: Să iau o carte.

El (arătând spre teanc): le-ai citit pe toate astea deja?

Eu: Nu dar acum am văzut alta și aș vrea să o citesc pe aia.

Am începute vreo 5 cărți și aș vrea să le citesc pe toate în același timp. Din diverse motive. Fie pentru că sunt curioasă, fie că am ceva de învățat din ele ce îmi cam trebuie acum, fie să mă delectez pur și simplu. Pentru că nu pot să le citesc pe toate în același timp, oscilez și mai citesc un pic din una și un pic din alta, cu anxietatea că sunt aproape toate așa de groase că o să îmi ia o veșnicie să ajung la următoarea (deși nu e ca și cum le citesc să-mi dea la numărătoare).

Ieri cât așteptam să se coacă pizza în cuptor îmi țineam mintea ocupată cu un joc stupid (din ăla brick game) pe telefon. Și soțul meu m-a întrebat dacă mi-am făcut targetul de lecturi pe anul ăsta. Ei bine, uneori nu mai e bandă în cap la finalul zilei decât de brick game și ieri a fost una dintre acele zile.

Aici am făcut o pauză de scris pentru că am intrat pe Facebook și am văzut postarea de mai jos a lui Shauki și apoi m-am uitat și la trailer și am apoi am mai dat puțin scroll și apoi am făcut acest screenshot.

Așa, ce ziceam? Aaaa, că trec de la o carte la alta și nu termin niciuna? Ți se întâmplă și ție? Poate că nu mereu cu cărți dar cu sarcini la serviciu sau prin casă? Nu funcționează simpla frază: prioritizează calumea și termină fiecare task înainte să-l începi pe următorul? Nu reușești să te concentrezi prea mult timp pe un singur lucru că zboară mintea la următorul? Nu te aștepta să-ți zic eu acum exact ce să faci ca să nu mai fie așa. Dar dacă afli ceva care funcționează, zi și mie. Mă bazez că este o stare temporară, că nu e mereu așa. Poate e de la virus. Adică nu de la virus per se, că nu-l am, sper. De la virus în general și ce face el cu viețile noastre.

Așa, cu cărțile. Am reușit totuși săptămâna asta să citesc câte puțin din Jurnalul unei fete greu de mulțumit, jurnalul lui Jeni Acterian, o persoană reală și acesta este un jurnal real. Poate că de asta m-a și prins așa de tare. Mă ține în priză că tot pozez pagini (așa „copiez” eu citate ca să le păstrez pentru blog sau să le scriu într-un caiet sau să le recitesc mai apoi) cu fraze care mi se par interesant. Foarte ciudat sentimentul, e un jurnal din 1933 – 1934 (aici am ajuns eu cu cititul) și nu pare mare diferență de gândire. Dar poate este doar ea specială. Ahead of time (înaintea vremii cumva).

Să termin postarea asta, să mănânc ceva, să mai bag un brick game, să citesc un articol, să ascult podacast-ul lui Michelle Obama sau o altă listă de podcast-uri pe care am primit-o pe email în newsletter-ul DoR, să șterg praful, să dau cu aspiratorul, să mai pun niște rufe la spălat, să ies la o plimbare, să mă uit la un film/serial, să fac o prăjitură. Aș vrea să le fac pe toate. În ce ordine? Și dacă nu e bună ordinea și nu mai apuc să fac ceva ce-mi place sau trebuie musai? Of. Voi cei care aveți copii sigur, nu veți empatiza, lista voastră e infinit mai lungă și oscilează între: să fac duș sau să stau pe toaletă?

Zilele trecute mi-a zis un coleg: „aș vrea să scriem un articol împreună, mai lung decât ce scriu eu de obicei și mai scurt decât ce scrii tu de obicei”. Mai discret și mai direct de atât nici că se putea 😀

Am terminat articolul, gata. Voi ce mai faceți?

Eu concentrându-mă câteva minute pe citit, până să mă fure peisajul

La mare în Grecia (3. Utile)

August 5, 2020

Începe să se ducă deja bronzul căpătat la mare în Grecia și parcă nu mai găseam motivație să mă pun să scriu și a treia și ultima postare despre experiența de acolo. Știu că mulți dintre voi poate că ați anulat deja vacanța programată, fie din motive de sănătate, fie din motive financiare (testul pentru familia toată poate să coste cam cât cazarea pe tot sejurul) însă sper ca aceste informații să vă ajute, dacă nu acum, pentru viitor. Repet că noi am fost în Thassos, Skala Potamia și pot să vorbesc doar despre ce am văzut și experimentat acolo.

Plaje – Sunt plaje cu nisip iar marea este de un albastru-verde foarte frumos. Este în general curat și oamenii cam respectă. Nu știu cum este în plin sezon non-pandemic, acest articol este valabil pentru jumătatea lui iulie, 2020. Am stat destul de mult la bucățica de plajă din fața cazării însă acolo nu aveam umbrelă așa că stăteam doar în orele în care se putea sta fără umbrelă. Ne-a fost bine așa, pe cearșaf.

În alte zile am mers la alte plaje unde nu plăteai șezlong, era fie o consumație recomandată, fie obligatorie (cu comanda minimă 7 Euro, de care tu puteai lua băuturi sau mâncare, deci șezlongul în sine nu costa) deși nu am văzut să fie atât de stricți mai ales că plajele erau destul de goale. Dar frumos este, dacă te așezi, să comanzi totuși ceva de la bar.

La Marble Beach nu se ajunge atât de greu cum am citit pe diferite site-uri. Noi avem o mașină mică și, mergând încet, am putut ajunge în siguranță, fără vreo avarie (în afară de faptul că am umplut mașina de praf). La Marble Beach e nevoie să mergeți de dimineață pentru că apoi riscați să rămâneți fără șezlong și e frumos să ai șezlong acolo pentru că plaja este micuță. Este foarte frumos, mi-a plăcut mult. Acolo, spre deosebire de alte plaje la care am fost, taxa de șezlong este de 10 euro/persoană dar și aici ai inclusă o băutură (cafea + apă sau suc). Eu zic să nu vă speriați de ce zice pe site-uri și să mergeți. Ce m-a scos din minți absolut acolo este faptul că toaleta este departe, te umpli de praf și te usucă soarele până ajungi pe jos acolo. Și, dacă te hidratezi bine așa cum trebuie, s-ar putea să ai nevoie de mai multe ori. Dar în afară de asta nu am ce să comentez.

Marble Beach

Cazare. Noi am stat la Sunrise Studios, cazare direct pe plajă și, camera cu vedere la mare a fost 75 euro/noapte ceea ce este destul mult dacă plănuiești să stai multe zile. Camera cu vedere la munte era 65 euro/noapte. Pentru noi a meritat. A fost un loc perfect amplasat, curat, gazda primitoare, am avut tot ce a fost nevoie în cameră (inclusiv o plită, frigider, fierbător, chiar dacă noi nu am gătit mâncare propriu zis, aș fi avut opțiunea să fac câte ceva simplu) plus un balcon generos. Sunt sigură că sunt locuri mult mai ok ca preț unde poți să ai bucătărie utilată să gătești însă noi nu am căutat așa. Dacă aveți copii atunci probabil că e mai ok să căutați o locație așa și plus de asta să aibă și curte cu diverse pentru copii (am văzut că erau atunci când ne-am mai plimbat prin sat).

Cazarea
Răsăritul văzut din cameră

Magazine. În general sunt tot felul de supermarket-uri mai mici sau mai mari de unde poți cumpăra alimente, apă, fructe și tot ce mai ai nevoie. În funcție de unde stai unele pot fi la distanță de mers pe jos, altele mai degrabă cu mașina. Nu am putut evalua exact cam care sunt prețurile pentru că multe nu am cumpărat în afară de iaurturi, apă, banane, cafea. Aici vă recomand să nu transformați tot timpul mental euro în lei, e clar că nu are cum să coste fix ca în țară dar nu sunt diferențele atât de mari până la urmă.

Ospitalitate. Grecii cu care am interacționat noi au fost prietenoși și bucuroși de oaspeți. Mulți dintre ei (cei din restaurante) vorbeau română și-ți explicau uneori mai clar în română ce conține un fel de mâncare decât în engleză, ceea ce sunt convinsă că ajută foarte mult, la urma urmei nu toți românii vorbesc engleză (sau eventual greacă).

Zgomot dubios. În primele zile am tot auzit un zgomot dubios a cărui sursă nu am putut să o identificăm decât după o căutare pe google în care am aflat despre această insectă măricică pe nume cicadă. Se pare că face pare din culoarea locală a Greciei dar pe mine nu m-a uns neapărat pe suflet zgomotul. Am stat să o urmăresc prin copaci să o și văd la față. Și să v-o arăt și vouă. Asta ca să știți când auziți bâzâiala că e posibil să fie această domnișoară gălăgioasă responsabilă de ea.

Apropo de insecte. Nu am văzut muște sau țânțari, ceea ce a fost superb. Însă au fost albine (de altfel se pare că se vindea destul de multă miere de albine pe acolo) dar cred că și viespi. Eu încă nu fac foarte bine diferența.

Cicada

Pe plaje nu se aude muzică. Doar valurile mării. În schimb îți mai aduce aminte de casă puțin vândutul de porumb fiert pe plajă (ambulant și nu foarte des cât să fie deranjant). Așa în rest nu am văzut porumb copt sau fiert sau prea multe mâncăruri de luat așa din mers (gen shaorma sau pizza la felie) dar poate aici nu erau și sunt în alte părți. Ah, de fapt sunt locuri unde poți lua gyros care este foarte gustos, după cum am zis și în postarea cu mâncarea.

Mi-a plăcut super mult combinația de munte cu mare. Cred că cel mai tare m-am bucurat de peisaje. Din minut în minut spuneam cât este de frumos. Și sunt convinsă că mulți dintre voi ați fost în locuri și mai frumoase și chiar am primit câteva recomandări în comentariile la postările trecute însă pentru mine a fost un loc fascinant. Poate și venind după o perioadă lungă de stat prin casă și oboseală și stres. Poate a contat și asta că am putut chiar să mă rup de griji și să mă bucur de altfel de frumos. Sigur, nu m-am rupt total dar e clar că am venit cu capul mult mai odihnit și sunt recunoscătoare pentru asta. Încă nu a trecut efectul dar deja mi-e dor de mare. Așa că o s-o mai vizitez și pe aceasta a noastră dar mai încolo, să crească dorul mai mare.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea unui concediu reușit la mare în Grecia. Sper să vă inspire și să vă dea curaj să încercați dacă nu ați mai fost până acum.

De obicei

July 26, 2020

Întrerup seria de postări pe tema la mare în Grecia (de fapt, cred că doar una mai urmează) să scot de la mine din cap câteva gânduri pe care le am despre obiceiuri, mai ales în această perioadă în care citesc din ce în ce mai multe despre asta dar și într-o perioadă de auto-analiză a obiceiurilor care mă trag în jos sau mă împiedică sau mă întârzie să-mi ating obiectivele (fie ele personale sau profesionale).

În perioada stării de urgență, mi-am făcut un obicei de a participa la seminariile de duminică 43 West, seminarii care aveau loc în formă fizică la Cartier Hub Drumul Taberelor unde îmi era puțin mai greu de ajuns. Dar online nu a fost nicicând mai ușor să particip duminică de duminică. Acolo în comunitate am avut privilegiul să încep să fiu mai conștientă de obiceiurile pe care le am și cum îmi influențează ele în bine sau în mai puțin bine rezultatele (dar și parcursul).

Pe această temă, studiez următoarele cărți: The 7 Habits of Highly Effective People (Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace), What Got You Here Won’t Get You There (Ce te-a adus aici nu te va duce mai departe) și Atomic Habits (Schimbări mici rezultate remarcabile).

Astfel conștientizez care sunt obiceiurile, care sunt modalitățile de a le schimba, faptul că schimbările vin în pași mici, că frustrarea e mare atunci când încercăm să schimbăm prea mult și prea radical (și eșecul stă la pândă). În același timp învăț și cum să remarc un obicei bun și să mă bucur că-l am și să-i însoțesc și pe alții în călătoriile lor spre autodezvoltare. Cu pași mărunți și schimbări de obiceiuri atomice (adică mici mici).

Există situații în care creierul uman este construit în așa fel încât îi este foarte greu să schimbe niște obiceiuri/rutine pe care le-a făcut ani la rând și care, în esență, nu sunt obiceiuri rele, dacă pot să le numesc așa, dar care fac mai dificile interacțiunile sociale (de familie, de iubire romantică, prietenie, colegiale și așa mai departe). Și aici introduc o carte citită recent care mie mi-a plăcut foarte multe, Proiectul Rosie, de Graeme Simsion.

Se poate ca uneori acest mod în care este construit creierul să poarte numele unei afecțiuni (ca de exemplu Aspergers), alteori să nu poarte acest nume, fie că nu a primit un diagnostic, fie pentru că pur și simplu așa e construit creierul cuiva, altfel decât al majorității (cum de altfel spune și Don, personajul cărții).

Don, un tânăr de 39 de ani, deștept, chipeș, cu o poziție bună într-o universitate, realizat, cum s-ar zice. Doar că, la nivel de interacțiuni sociale, Don are foarte puțin prieteni și nicio iubită/soție, în ciudat încercărilor de a se stabili într-o relație.

Cunoscându-l pe Don pe parcursul cărții, vom avea impresia că e o persoană greu de mulțumit, că are pretenții foarte mari de la o potențială parteneră (ceea ce și are, pe de o parte, veți vedea chestionarul pe care-l face prin care vrea să elimine cât mai multe potențiale partenere nepotrivite înainte să piardă timpul la o întâlnire). Vom vedea că este o persoană extrem de organizată care știe să folosească timpul în mod eficient. Și-a construit un sistem de obiceiuri care să-i rutinizeze anumite aspecte alte vieții în așa fel încât creierul să-i rămână liber pentru activități mai complexe (ceea ce nu mi-ar strica și mie, de exemplu).

Don știe ce va mânca în fiecare zi a săptămânii și are rafturile aranjate în așa fel încât să nu piardă timpul cu căutatul ingredientelor. De altfel și listele de cumpărături sunt atât de minuțios făcute că fiecare comerciant la care merge de ani de zile are deja produsele cântările pregătite pentru când urmează Don să vină. Faptul că gătește aceleași rețete în fiecare săptămână îi lasă spațiu mental pentru altceva mai valoros (atunci când știe la perfecție cum se pregătește o rețetă, o face automat, fără să mai conștientizeze pașii). Don știe când va face sport și cât durează. Când este ora de culcare și așa mai departe. Pe scurt, viața lui Don este o sumă de obiceiuri foarte bine definite, de la care nu se abate. Până când o cunoaște pe Rosie, o persoană extrem de diferită de el și de cum ar fi arătat soția perfectă pentru el dar de care se îndrăgostește iremediabil. Ce înseamnă asta pentru obiceiurile sale? Veți citi în carte, nu vreau să dau prea multe detalii, mai ales că nu am simțit că sunt tocmai de acord cu toate schimbările pe care intenționează să le facă Don pentru Rosie.

Dincolo de recomandările de cărți (și mai științifice și mai ușoare), ce vreau să vă invit prin această postare este să analizați care sunt acela obiceiuri care vă ajută să progresați și care sunt cele care vă împiedică sau care vă încetinesc. Și dacă decideți că sunt obiceiuri pe care ați vrea să le schimbați, cum veți face asta și de când? Și cum veți ști că ceea ce ați schimbat are un impact benefic asupra voastră și asupra relațiilor pe care le aveți?

Apropo, nu recomand să schimbați prea multe și prea deodată. E obositor și poate fi ineficient, mai ales în vremuri instabile cum sunt acestea pe care le trăim acum. Investiția treptată este mai de durată. Dacă vrem să facem totul deodată vom obosi și nu vom mai obține rezultatele dorite. Doar ne vom frustra și enerva. Cu răbdare și consecvență, câte puțin.

Și câteva pasaje din carte, așa cum v-am obișnuit să mai pun la postările în care vă recomand cărți.

Oare de ce ne concentrăm asupra anumitor lucruri în detrimentul altora? Suntem în stare să ne riscăm viața pentru a salva un om de la înec, însă nu facem o donație care ar putea salva de la foamete zeci de copii. Instalăm panouri solare, deși impactul lor asupra emisiilor de dioxid de carbon este minim – ba chiar ar putea avea efect negativ, dacă luăm în considerare procesul de producere și instalare a acestora -, în loc să contribuim la proiecte de infrastructură mai eficiente.

Lucrurile de genul ăsta sunt incredibil de enervante. Oamenii îți pot povesti la infinit despre presupusele trăsături ale cuiva din zodia Gemenilor sau a Taurului și sunt în stare să petreacă cinci zile urmărind un meci de crichet, dar nu manifestă interesul și nu dedică timpul necesar învățării elementelor fundamentale ale structurii lor umane.

I-am enumerat cele opt mari avantaje are Sistemului de Mese Standardizate:

  1. Nu mai am nevoie să strâng cărți de bucate.
  2. Am o listă standard de cumpărături, sporind astfel eficiența cumpărării.
  3. Nu irosesc aproape nimic – în frigider sau în cămară nu există nimic ce să nu se afle pe lista de ingrediente pentru una din cele șapte rețete.
  4. Dieta îmi este planificată în avans și echilibrată din punct de vedere nutrițional.
  5. Nu pierd timpul întrebându-mă ce să mai gătesc.
  6. Unde nu există greșeli, nu există nici surprize neplăcute.
  7. Mâncarea este excelentă, superioară celei de la majoritatea restaurantelor și la un cost mult mai scăzut (vezi punctul 3).
  8. Necesită o minimă incărcătură congnitivă.

+ bonus, câteva întrebări de pus:

  1. Eu de obicei gătesc, sau gătesc din când în când și mai mult cumpăr sau mănânc ce apuc?
  2. Eu de obicei fac sport sau fac o dată la nu știu când și am impresia că fac dar n-am rezultate?
  3. Eu de obicei citesc sau am un teanc de cărți lângă mine și mai deschid uneori câte una?
  4. Eu de obicei mănânc sănătos sau mă premiez cu câte o înghețară după fiecare măr?
  5. Eu de obicei ies în natură sau ies în natură o dată pe lună, fac o tonă de poze, dar în restul timpului stau cu nasul în calculator/televizor?
  6. Eu de obicei îmi organizez timpul eficient?
  7. Eu de obicei…..completează tu cu orice întrebări ai vrea să răspunzi ca să-ți definești mai bine obiceiurile.

La mare în Grecia (2. Mâncarea)

July 21, 2020

Am povestit despre drum și apoi gânduri de final de vacanță. Dar între cele două, s-au mai petrecut experiențe care merită amintite. Ca de exemplu, cele culinare.

Când am fost anul trecut în Atena am făcut o grămadă de poze cu mâncare dar nu am mai dedicat nicio postare călătoriei (din păcate). În schimb am tânjit după mâncarea de acolo mult timp după aceea și, în amintirea ei, făceam destul de des salată grecească acasă. Nu că ar fi așa de complicat dar totuși. Cum am tânjit și după fritto misto când am fost în Sicilia. Deși din ăsta nu am făcut acasă și nici n-aș încerca, plăcerea asta o rezerv pentru a fi savurată pe maluri de mări sau măcar prin apropiere.

Dar să începem cu începutul, adică dimineața. Când noi rareori luăm micul dejun. De fapt aș putea spune că-l luăm în următoarele condiții: 1. suntem într-un context cu alte persoane care mănâncă micul dejun (cum a fost cu familia la munte, ți se pune mic dejun în față, parcă merge să iei câteva guri). 2. avem mic dejun inclus la vreo cazare în călătorii (și atunci e atractiv un mic dejun cu de toate, chiar dacă nu ne este foame dimineața). 3. mai forțat uneori, înainte de muncă, încercând să evit să mai iau prânzul ulterior (asta eu mai degrabă). În rest mâncăm mâncare de mic dejun doar că mai spre prânz. Dar am divagat destul. Ce vreau să spun este că noi mâncăm două mese pe zi, dintre care una cu componente de mic dejun.

Dar începutul de fapt este cafeaua. Care pentru mine este un aliment în sine. De regulă, atunci când călătoresc, beau cafeaua în oraș, sau pe drum deja către vreun obiectiv turistic. Aici am făcut o excepție și, pentru că am avut în cameră și o mini-bucătărie (cu plită electrică și un fierbător), am preferat să iau cafea grecească de la supermaket și să îmi fac eu zilnic. De ce excepția? Pentru că priveliștea. Având balconul cu vedere la mare, preferam să beau cafeaua, imediat după trezire, fix acolo pe balcon. Nu aș putea spune că e favorita mea însă ce-mi place cel mai mult la cafeaua grecească este că merge de minune fără pic de zahăr, parcă nu are deloc gust amar așa simplă. Plus o consistență diferită, ca de mâl, dacă înțelegeți ce vreau să spun, ceea ce e și bine și rău. Bine este că o poți bea îmediat, nu se ridică zaț la suprafață, rău este că spre final chiar poate să aibă gust de mâl. Nu pare apetisant, nu? E ok totuși, băubilă, mai ales cu așa priveliște.

Următoarea masă după cafea (sau uneori câte un iaurt sau niște fructe), urma ori un prânz pe la ora 14:00 și o cină pe la 22:00 ori direct o cină-prânz pe la ora 17:00 și apoi seara împărțeam un gyros stradal (mai mult de poftă decât de foame, nu am poză cu el însă este mult mai bun decât cel la farfurie din restaurant; așa că nu recomand să irosiți o masă bună cu un Gyros la farfurie decât dacă știți sigur că e foarte bun la localul acela).

Vă arăt mai jos, nu neapărat în ordinea asta: Saganaki cu fructe de mare – o mâncare pe care am luat-o de două ori de la terasa unde am mâncat cel mai des și pe care o recomand cu mare căldură în Thassos, Skala Potamia – Captain Fish Taverna, Mix de fructe de mare la grătar – nu pot să spun că mă dau în vânt după fructe de mare la grătar deci nu mi-aș mai lua încă o dată, mix de fructe de mare prăjite (delicioase), scoici, creveți prăjiți pe pat de orez și un sos minunat de lămâie. Acest ultimul fel a fost luat de la o altă terasă, unde ne-a plăcut de asemenea foarte mult și unde priveliștea îți taie respirația (Agorastos Taverna).

Nu am fost impresionată neapărat de icre, am luat o porție doar ca să vedem cum sunt și am cam irosit-o, era mult prea păstoasă pentru gustul meu și nu avea ceapă. Trebuie să spun că la Captain Fish Taverna porțiile erau foarte mari, nu era nevoie să luăm două feluri 2 și două aperitive, mereu câte un aperitiv și câte un felul 2 pentru amândoi și mâncam pe săturate. Când era prea mare pofta și comandam prea mult, ori mâncam prea mult ori lăsam în farfurie, ceea ce e cam păcat de ele cât sunt de bune.

Îmi plac foarte mult sărmăluțele în foi de viță. Se vede că veneau mulți români acolo la terasă că, atunci când am comandat, primul lucru pe care mi l-a spus persoana care ne-a preluat comanda a fost că nu au carne, ceea ce știam deja, eu le prefer oricum așa, doar cu orez, ușor acrișoare și cu sosul de tzatziki.

Salatele sunt delicioase, legumele mereu proaspete și cu gust. Roșiile sunt vedetă în multe feluri de mâncare. Cu riscul acidității crescute și a durerilor pe care le-am mai avut în stomac, am mâncat și supă de roșii și alte feluri cu roșii în diverse combinații.

Vinetele sunt gătite diferit dar asta știam deja și din alte bucătării. Chiar m-am amuzat când o doamnă de la o masă alăturată îi zicea prietenei ei să nu-și ia salată de vinete „că nu e ca la noi.” Cu ocazia asta am studiat puțin ce-și mai luau concetățenii noștri de mâncare. Majoritatea luau mâncăruri locale și m-am bucurat să văd deschiderea. Copiii în schimb, 99% din cazuri, paste bolognese sau șnitel. Acel 1% l-am văzut într-o seară la o fetiță care, după ce s-a plâns într-una de foame până a venit comanda, a devorat o farfurie plină cu peștișori (nu știu ce erau exact însă mai mari decât hamsiile).

Această jumătare de pește, puțin cam scumpă după cum s-a exprimat și persoana care ne-a servit (adică era 50 euro kilogramul, o porție având cam între 300 – 400 gr), este limbă de mare și este unul dintre cei mai gustoși pești pe care i-am mâncat. Undeva în fundal se vede niște pastă de usturoi care este de fapt un soi de piure de cartofi cu gust de usturoi, se pare că tot o mâncare specifică lor (și delicioasă).

La fiecare masă primeam un desert din partea casei care era compus fie din pepene roșu fie dintr-o prăjitură. Copiii primeau și câte o înghețată mică. Mă bucuram când primeam pepene roșu pentru că era foarte gustos și plus de asta când ți-l dă cineva mură în gură gata tăiat parcă mereu e mai gustos.

Calamarul umplut mult lăudat nu a fost pe gustul meu însă mă bucur că l-am încercat. Cumva se pare că această combinație de calamar cu umplutură de brânză nu e tocmai cea mai preferată de mine. Niște vinete care nu sunt ca la noi, însă combinația cu brânză este foarte gustoasă. Pasta de usturoi despre care vă povesteam mai sus și încă un saganaki (că doar am luat de două ori). Și un gyros la farfurie care nu a avut cine știe ce gust. Bine, după atâta pește și fructe de mare și legume parcă nu prea mai aveam poftă de carne.

Dincolo de ce am mâncat noi, la mare în Grecia găsești să mănânci orice ai poftă cam din orice bucătărie. Dar cea românească mai ales. Pentru că sunt mulți turiști români care preferă mâncarea clasică de acasă în loc să încerce bucate noi. Și atunci e nevoie să fie pregătiți.

Eu am vorbit doar despre mâncatul de la terase. Însă majoritatea cazărilor au bucătării unde îți poți prepara singur mâncarea. Noi nu preferăm așa. Dar noi suntem doi și nu mâncăm cantități așa de mari, ne place să încercăm lucruri noi, preferăm să stăm mai puține zile și să simțim că e chiar vacanță decât să procedăm ca acasă doar că în altă locație. Însă are sens pentru o familie cu mai multe persoane să mai și gătești câte ceva dacă vrei să mai ai ce mânca și când te întorci acasă.

Ca să vă faceți o idee de prețuri, am pozat meniul de la una dintre terase. Erau cam la fel peste tot, cu prea mici diferențe. Cred că ar trebui să descărcați poza și să dați zoom, nu știu dacă se vede foarte bine așa. Dacă aveți o curiozitate anume, mă puteți întreba în comentarii și vă spun din poza originală.

O mâncare mai complexă cu fructe de mare era în jur de 14 – 15 euro. Mănâncă lejer pe săturate două persoane. Supele undeva între 3 și 5 euro. Salatele, în funcție de complexitate, începând de la 3 până pe la 10 euro (depinde ce conținea). Homarul se lua la kilogram și costa 75 euro/kg (nu am luat, evident, dar într-o zi o să vreau să încerc și asta, nu chiar în criză economică). Aperitivele variau și ele între 3 și 6 euro (icre, sărmăluțe în viță, salată de vinete, salată de brânză, măsline, feta prăjită, feta la cuptor, alte combinații cu vinete, dovlecei, chifteluțe de dovlecei, chifteluțe de alt fel și tot așa).

Fructe luam de la supermarket sau, dacă se nimerește să treacă prin fața cazării o mașină ambulantă de fructe, merită să cobori să iei (cum am luat noi piersici, nectarine și pepene galben).

Nu am încercat alte deserturi sau înghețate, pur și simplu nu am avut poftă. Sunt momente, în anumite călătorii, când îmi este foame mai tot timpul, sunt altele, ca aceasta, când mănânc mai puțin, mai sănătos și mai curat și nu poftesc la altele. Depinde de moment. Dacă riscam să ne îngrășăm de la ceva (ceea ce nu s-a întâmplat, echilibrul este cheia) poate era de la feliile de prăjită pe care le mâncam aproape la fiecare masă.

Ce vă încurajez, desigur, când călătoriți, este să fiți deschiși să încercați lucruri noi, aveți suficient timp în restul anului să mâncați șnițel cu piure de cartofi. S-ar putea să vă îndrăgostiți iremediabil de anumite feluri de mâncare și apoi să începeți să le gătiți acasă. Eu sigur vreau să încerc fructe de mare saganaki, spre exemplu.

De băut nu am foarte mult feedback. Am băut apă (pe care ți-o aduce la carafă direct, fără să plătești pentru ea – principiul de apă de la robinet), vin din Thassos (bun, răcoritor) și Ouzo care, deși are gust de medicament, îmi place cum e. Înțeleg că berea este foarte bună însă la cât pește și fructe de mare am mâncat, nu prea a avut loc berea în meniu.

Dacă ați fost în Grecia, pe insule sau în altă parte, voi ce vă amintiți să fi mâncat deosebit? Cu ce ați mai completa ce am povestit eu deja? Sau poate că aveți locuri deosebite pe care vreți să le recomandați. Insulele sunt multe și extinse, nu ai cum să te duci peste tot și nici să mănânci peste tot. Dar poate că sunt anumite locuri care vi s-au întipărit în memorie ca fiind absolut deosebite. Mi-ar plăcea să-mi povestiți despre ele.

Cum am spus, pentru mine a fost prima dată pe insulă în Grecia. Mai vreau să merg și altă dată? Sigur, aș plecat și mâine dacă s-ar putea 😀

Gând de final de vacanță

July 17, 2020

Stau în fața casei care ne-a găzduit în ultimele câteva zile. Mă uit la mare. E așa de aproape că pot oricând să mă ridic să o mai las să-mi răsfețe degetele picioarelor. Nu am mai stat niciodată cazați în vacanță atât de aproape de mare. Iubesc marea și să am ocazia să văd răsăritul direct din pat a fost un privilegiu pe care nu-l voi uita prea curând. Deși i-am făcut atât de multe poze mereu de teamă să nu uit vreo nuanță.

Mai devreme gazda noastră mi-a zis pe nume iar una dintre persoanele de la restaurantul unde am mâncat cel mai des m-a strigat de asemenea pe nume să-mi facă cu mâna. Nu-mi amintesc să le fi zis cum mă cheamă dar și-au dat ei de seama de la recomandările binemeritate pe care le-am lăsat în online pentru ei.

Sunt puțin turiști față de ce este în mod normal. Nu știu cum este normalitatea aici în plin sezon pentru că nu am mai fost însă cred că e ceva mai bine decât noi doi singuri în casa frumoasă cu multe camere spațioase de la malul mării. Înțeleg că mâine mai vin turiști români și locul se mai animă. M-aș bucura. Mulți care veneau de ani de zile aici au anulat pe bandă rulantă, lesne de înțeles de ce. Costuri ridicate ale testelor, imposibilitatea de a le face la timp fiind clinicile suprasolicitate și alte motive legate tot de contextul actual.

Am încercat pe cât posibil zilele astea să stau departe de știrile din țară. Nu am avut cum, m-am uitat în permanență să văd cum evoluează lucrurile. Chiar dacă noi am fost aici într-o bulă, în siguranță, cu distanțarea de rigoare, toți cei dragi ai noștri sunt acasă, unde vom reveni și noi curând.

Nu am vacation blues clasic (adică tristețea de după vacanță) ca atunci când te întorci la exact ce ai lăsat când ai plecat (poate doar ceva mai multă muncă de recuperat). Ba chiar îmi e dor de acasă, mai ales pufoasa Jinx care ne așteaptă cu nerăbdare (sper eu).

Vacation blues a fost înlocuit de teama de a reveni în țară, unde carantina, izolarea și spitalizarea nu mai sunt obligatorii dacă ești pozitiv și unde îmi va fi și mai multă teamă să stau printre oameni. Iar să stau printre oameni pentru mine este o bucurie. Doar că începe să nu mai fie. Și îmi este teamă și de ce schimbări poate să aducă asta în comportamentul meu dar și de acest virus încă atât de necunoscut pentru toată lumea.

Și știu că îngrijorarea excesivă este dăunătoare și eu știu foarte bine cât de tare pot somatiza, însă oricâte poze cu mare și plaje și fructe de mare și zâmbete în soare am făcut, am purtat cu mine câte puțin din această teamă în fiecare bucurie. Și nu doar teamă ci și vinovăție că sunt aici în bula asta liniștită când acasă lucrurile arată așa de rău.

Cu toate astea, a fost o fericire pentru mine acest concediu (și cel din țară și cel de la mare în Grecia) și sunt recunoscătoare că am avut ocazia să-l facem pentru că chiar aveam nevoie de reîncărcarea asta mentală și sufletească înainte de a trage iar aer în piept și de a ne întoarce în nesiguranță și risc.

Am făcut zeci de poze însă cel mai mult voi ține minte cum m-am simțit de fiecare dată când am privit marea. Și asta știu sigur că mă va ajuta chiar și atunci când îmi va fi mai greu.

Sănătate multă tuturor. Și nu uitați cel mai important lucru înainte să ieșiti din casă, masca. Păstrați distanța ca să putem să fim din nou apropiați fără riscuri. Haideți să avem și mai multă grijă unii de alții!

La mare în Grecia (1. Drumul)

July 15, 2020

Pentru că eu nu am mai fost niciodată în Grecia la mare (exceptând împrejurimile Atenei pe care le-am vizitat într-o primăvară), m-am gândit că poate mai am cititori ca mine, care nu au reușit să ajungă încă.

De ce n-am ajuns până acum deși insulele grecești sunt așa de populare printre români? Uneori din lipsă de organizare. Alteori din cauze financiare (deși realizez acum că nu e atât de scump cum mi-am imaginat eu). Alteori pentru că aveam alte vacanțe programate – din cele cu vizitat mult și mai puțin cu stat. Cele cu stat se petreceau de regulă foarte scurt în România la mare, câte un weekend, câte 3 zile, câte 4 maxim.

Aș vrea să fac aici o mențiune și să vă spun că îmi place foarte mult la noi la mare (în Vamă în special dar și în Constanța, Olimp și chiar Eforie Sud descoperit într-o vară) și nu am plecat în Grecia ca să scap de litoralul românesc unde tot o să merg ci pentru o experiență diferită și pentru că am ales ca vacanța de anul acesta greu să fie mai degrabă cu stat decât cu plimbat și vizitat, lesne de înțeles de ce.

Lucrurile sunt diferite acum în perioada Covid decât erau înainte și e nevoie să fii foarte informat înainte să pornești la drum ca să fii sigur că respecți legislația (care uneori se schimbă frecvent) și că îți iei toate măsurile de precauție pentru o vacanță liniștită.

Test – Atunci când am plecat noi nu era nevoie să mergi la graniță cu test Covid negativ însă acum este obligatoriu. Deci dacă planifici o călătorie pe cale terestră în Grecia e nevoie să te prezinți la vamă cu rezultatul respectiv care să nu fie mai vechi de 72h (de la prelevare). Ceea ce cam dă bătăi de cap turiștilor pentru că: e scump și dacă ai familie mare ai și gaură în buget, clinicile sunt supraaglomerate și abia mai fac față și riscul să nu primești rezultatul la timp este mare.

Legat de când am ajuns noi (înainte de 15.07 și deci această nouă regulă), testările se făceau aleatoriu. Statistic vorbind pare că au testat foarte mult dintre turiștii care aveau codul QR care începea cu 1. Realitatea este că da, 1 a fost testat mai des, cel puțin din ce citesc la alți turiști. Realitatea mea este că da, eu am avut cod cu 1 și am fost testată și soțul meu a avut cu 2 și nu a fost testat. Pentru că noi completaserăm 2 formulare (unul cu 48 de ore înainte cum era regula inițial și al doilea cu 24 de ore înainte), aveam câte două coduri. Eu am avut unul și cu 1 și cu 2 însă așa s-a întâmplat să-l deschid fix pe acela cu 1 și să-l arăt.

Testarea a fost rapidă, îți recoltează doar din gât (e neplăcut o fracțiune de secundă, nimic mai mult) și apoi ești liber să pleci. Pentru mine asta a fost partea cea mai stresantă. Gândul că oricând poate să mă sune și frica cea mai mare nu era că aș fi fost pozitivă (caz în care aș fi vrut de urgență să aflu să nu îmbolnăvesc restul oamenilor și să pot beneficia de tratament adecvat), teama cea mai mare a fost că o să iasă pozitiv și n-o să fie procesat corect. Mi s-au părut destul de simpliste testele lor față de ce auzisem anterior și mi-a fost teamă să nu fie greșite. Bine, la fel poate fi și invers, să iasă negativ și de fapt să nu fie. Dar să nu dăm în paranoia deja.

Am stat stresată în primele 24 de ore, mai puțin stresată în următoarele 24 și din ce în ce mai relaxată după aceea. Mi-au zis că dacă nu mă sună în vreo două zile e ok. Ar fi fost de ajutor, o acțiune de altfel ușor de făcut la grămadă, să dea un mail cu bcc la toți cei negativi imediat ce s-au procesat testele, ca să nu mai stai cu stres și cu telefonul după tine oriunde mergi.

Formular – Cu 24 de ore înainte de când planifici să intri în Grecia e nevoie să completezi formularul acesta. Acolo dai datele tale, unde urmează să stai și în ce alte țări ai mai călătorit, plus o persoană de contact de urgență. O anunț pe această cale pe Laura că este emergency contact-ul nostru. În urma completării formularului primești un email care îți confirmă completarea lui (la yahoo a mers în spam, la gmail a intrat corect în inbox). În ziua plecării, puțin după ora 00:00 vei primi un email cu un pdf atașat care conține un cod QR, ceea ce înseamnă că ești gata de plecare din punct de vedere documente. Bine, și cu actele personale dar asta e de la sine înțeles.

Deocamdată este o singură vamă deschisă, după cum știți deja de pe la știri și oricum e singura opțiune în formular când e nevoie să bifezi pe unde plănuiești să intri în țară.

Din București am făcut cam 8 ore până la vama cu Grecia (cu diverse opriri pentru toaletă). Nu uitați cea mai mare parte dintre aceste 8 ore le parcurgeți în Bulgaria, ceea ce înseamnă că aveți nevoie de vignetă, pe care o puteți achiziționa online de aici și costă cam 37 de lei pentru o săptămână. În Grecia nu e nevoie de vignetă, plătești o taxă de drum la intrare (nu mai știu cât a fost, doi euro dacă nu mă înșel) și apoi în funcție de câte drumuri faci și unde e posibil să mai plătești și alte taxe de drum. Noi nu am plătit decât pe aceasta pentru că destinația noastră era insula și atât.

În total până în Thassos drumul a fost cam de 12 ore (am stat foarte puțin la ambele vămi, nu a fost coada, îmbulzeală sau dezorganizare, a mers totul lin). Am auzit la alte persoane că fac și mai puțin însă acesta a fost ritmul nostru de mers respectând vitezele legale. În Bulgaria sunt camere video peste tot pe drumuri, ceea ce mă face să cred că au cheltuit mai mult pe camere video decât pe repararea drumurilor care au fost destul de denivelate. Asta până am ajuns la autostradă. Dacă până atunci drumurile din România păreau lux comparativ cu cele din Bulgaria, când am ajuns la autostradă am schimbat opinia.

Ca să ajungi pe insulă e nevoie să iei feribotul. Cu tot cu mașină, desigur. A fost o călătorie foarte plăcută să vezi mare cât cuprinzi cu ochii. Pentru categoria noastră de mașină (mică, sub 4 m 25 cm) și două persoane, feribotul a costat 26 euro.

Ce a urmat apoi….insulă extrem de frumoasă, o cazare superbă cu vedere la mare, niște răsărituri senzaționale pe care le vedeam fără să trebuiască să mă ridic din pat, o mâncare delicioasă, personal prietenos care vorbește română în mare parte, distanțare cât cuprinde (insula este populată de turiști, cum suntem și noi de altfel, însă nu la capacitatea ei maximă, ceea ce îți permite să stai în colțul tău pe oricare plajă te-ai duce), muzică live grecească, este un loc în care îmi pare rău că am amânat atâția ani să vin însă în care mă bucur că am ajuns chiar și acum în acest an pandemic. Poate că e mai bine așa, fiind mai liberă. Îmi place că sunt înconjurată de români, mă simt mai acasă, într-un scenariu de vis. Și mie îmi place acasă și oamenii de acasă îmi sunt cei mai dragi oriunde aș călători.

Despre ce am văzut, ce am mâncat și cum a mai fost în general experiența, într-o postare viitoare, deocamdată, doar despre drum.

Ce m-a ajutat să fiu informată în timp real cu privire la tot ce schimbă, ce se întâmplă, cum e la vamă, cum e drumul, etc. am urmărit Forum Grecia (România), ceea ce vă recomand și vouă, sunt recunoscătoare pentru tot ce am descoperit util acolo. Sigur, e plin și el de întrebări sau comentarii nepotrivite (deși administratorii fac eforturi să îl mențină curat) însă proporția de informație corectă este considerabil mai mare.

Drumeții

July 13, 2020

Săptămâna trecută am avut bucuria să petrecem câteva zile în familie, la munte, o zonă absolut superbă – Lacu Roșu – Cheile Bicazului – Piatra Neamț și împrejurimi. Planul făcut de mult timp era ca, în săptămâna nunții finilor noștri (care din motive lesne de înțeles nu a mai avut loc anul acesta) să petrecem timp în familie în zonă. Ceea ce am și făcut, chiar dacă nunta nu s-a mai petrecut acum și s-a amânat. Drumeția noastră însă, a fost o plimbare de neuitat și ne-a mai alinat din nostalgia că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din pandemie.

Finii noștri, nu mergând spre altar așa cum era planul. Însă cu flori și dragoste multă.

Noi nu știm cu drumeții în sensul clasic. Adică mergem și noi pe drumuri dar nu pe munți și zone nedescoperite. Dar nu e niciodată târziu să descoperi bucuria de a călca pe terenuri mai puțin accesate. Și asta datorită Laurei, sora mea care, împreună cu familia ei, au parcurs ceva locuri și știa cam cu ce se mănâncă o drumeție. Când ne-a întrebat care este planul nostru i-am răspuns: ne ținem după voi 😀 Și ne-am ținut. Pe un traseu pe care-l găsiți pe aici. Nu cel mai greu dar nici cel mai ușor.

Sigur, ca să faci un traseu la munte ți-ar trebui și niște echipament corespunzător gen haine și încălțări potrivite. Ceea ce unii dintre noi aveau, doar că nu toți. Poate vreo haină de ploaie în caz că se hotărăște cerul să ude pământul, ceea ce s-a și întâmplat de altfel.

Am plecat pe soare și fără să știm ce traseu de așteaptă. Am admirat văi și munți și am cules frăguțe. Și am văzut și vaci și căpițe și ceață și vârfuri de munte și brazi. Și câte și mai câte minunății a dat acest pământ și omul a îngrijit cum a știut.

La un moment dat când ploaia s-a întețit de nici brazii nu mai făceau față să ne adăpostească, am fost primiți într-o căsuță de munte de un domn binevoitor. Ne-a făcut focul, ne-am uscat șosete la sobă, ne-am încălzit și am prins curaj să continuăm, în ciuda sfaturilor gazdei noastre de a ne întoarce. Cu mintea de acum știm că ar fi fost înțelept să ne întoarcem. Însă atunci s-ar fi oprit postarea mea aici și aș fi spus: și de acolo ne-am întors și asta a fost.

Uitasem să vă spun că am trecut Bicăjelul în picioarele goale deși unii dintre noi, nu spun care, dar se vede în poză, au încercat să fenteze și să treacă încălțat. Nu a mers până la capăt că nici bușteanul nu era până pe malul celălalt. Noroc cu drumețenii mai cu experiență care aveau inclusiv prosop în rucsac.

La un moment dat ploua așa de tare că nu mai aveai cum să te mai ferești sau să te adăpostești. Trebuia să mergi înainte, în ciudat terenului abrupt și alunecos, a ploii tot mai mari, a necunoscutului (habar nu aveam unde ajungem, în cât timp și cât de periculos se va dovedi traseul), cu apa băltind în încălțări, cu hainele lipite de corp și cu frica în sân de răceală. Cam ca viața în general și cu precădere perioada aceasta în care ne aflăm.

Aviz amatorilor de ciuperci. Dacă vă vine pofta să luați de pe drum, mai bine nu. Oricât credeți că vă pricepeți la ele, e posibil să se mai strecoare și cele otrăvitoare printre cele bune. Suntem toți în viață, din fericire și fără vreo intoxicație. Dar asta pentru că am ascultat de cei mai pricepuți care au zis că nu sunt bune. A fost distractiv totuși să le coacem pe plita gazdei noastre spontane.

Ciuperci necomestibile

Mergeți mai la sigur cu frăguțe, care se găsesc ascunse prin pădure și care sunt absolut delicioase. Am apucat să culegem câteva până să înceapă potopul.

Am trecut iar pe apă. De data asta pe pod. Ceea ce nu a fost tocmai ușor. Mai ales la urcare și coborâre pe el. Dar nici în timpul. Însă văzând că au trecut copiii și mama am zis că nu se poate să nu trec și eu întreagă. Și am reușit, că doar apuc să vă povestesc despre asta.

Am văzut niște priveliști absolut minunate, scoteam telefonul pe ditamai ploaia că doar n-o să trec prin asta fără să am dovezi 😀

Bloggerințe drumețe – @Laura https://laurafrunza.com/

Parcă cel mai greu a fost când am coborât în Cheile Bicazului și am știut în sfârșit cât mai avem până la cabană, vreo 5 km adică. Deja era frig rău, uzi până la piele, nu mai era adrenalina aceea care te ajuta să mergi mai departe, nici concentrarea maximă la fiecare pas ca să nu te duci de-a dura, nici protecția pădurii (parcă totuși era mai cald în pădure decât pe chei).

Dar am avut noroc de finul nostru descurcăreț care a alergat înainte să aducă mașina și ne-a cules pe toți de pe drum. Legenda spune că a alergat ca vântul și ca gândul. Realitatea spune că a făcut și puțin autostop și a ajuns mai repede ca să nu ne învinețim cu totul de frig.

Nu a răcit nimeni, am scăpat fără accidentări, cu vreo patru sute de poze și mult mai multe amintiri. Ce n-o să uit niciodată este sentimentul de bucurie când împarți cu oameni dragi o astfel de experiență. Aș spune că eroii zilei au fost copiii, mama, finii, cumnatul care a cărat tot drumul în spate unul dintre copii dar de fapt cu toții am fost eroi împreună.

Mai facem trasee dar acum știm ce să luăm cu noi și cum să ne pregătim și logistic și sufletește. Neapărat oameni dragi să luați cu voi că asta face frumusețea drumului dincolo de toate peisajele minunate.

Viața secretă a scriitorilor

July 4, 2020

Pornesc aceste gânduri de la o cartea citită recent, Viața secretă a scriitorilor, de Guillaume Musso. O găsiți aici, costă cam cât o masă la restaurant și o devorați cam în aproximativ același timp. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Pentru că mi-a plăcut, nu neapărat pentru că îmi era foame de lectură. Sau mă rog, și asta.

Au fost câteva indicii primite de la alți cititori că nu e cine știe ce și nici nu m-am așteptat să aflu toate viețile secrete ale tuturor scriitorilor în 250 de pagini de carte. La urma urmei, așa cum spune și personajul din poveste, „singura relație acceptabilă cu un scriitor este aceea de a-l citi.”

M-am așteptat, în schimb, să citesc un Guillaume Musso bun, așa cum am mai citit și altele. Iar această așteptare nu mi-a fost înșelată. Și personaje simpatice, și mister nu tocmai previzibil (în fine, pentru mine), câte puțin umor, o scriitură bună per total.

Nathan Fawles, autor a trei romane de succes, decide și anunță că nu va mai scrie nimic și se retrage pe o insulă retrasă din Marea Mediterană. Raphael Bataille, un tânăr scriitor aspirant al cărui manuscris fusese respins de edituri, decide să plece și el pe insulă, sub pretextul că se angajează la o librărie, ca să fie mai aproape de Nathan, doar doar i-o afla secretul (de ce nu mai scrie) și i-o putea pune sub nas propriul manuscris pentru feedback. De ce nu mai scrie Nathan și ce reușește Raphael să facă pe acolo și care este de fapt misterul de descoperit, citiți mai departe în carte.

Că deși am început așa, nu era tocmai acesta scopul final al acestei postări. Mai puțin cartea și mai degrabă scrisul. Acest obicei care se dezvoltă în timp (dacă scrii efectiv și dacă citești mult și din ce-au scris alții) și al cărui progres este de multe ori alterat de convingeri limitative de tipul: eu nu le-am avut niciodată cu scrisul, nu îmi iese, nu știu despre ce să scriu, sigur n-o să mă țin și nu mai vreau să adaug vreun eșec la o listă deja lungă, scrisul nu este pentru toată lumea, nu mă pricep să îmi transmit ideile și așa mai departe.

Photo by Pixabay on Pexels.com

Cu toate acestea întâlnesc din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să scrie. În jurnal, pe rețele de socializare diverse, pe bloguri (ale lor sau colaboratori pe alte bloguri) și așa mai departe. Unii dintre ei o fac cu oarecare recurență, în jurnal mai ales (adică nu apucăm să vedem și noi), acolo unde scrisul este un instrument puternic de autocunoaștere și de recunoaștere a unor tipare de comportament sau a unor obiceiuri care nu ne fac bine și pe care am ezitat să le schimbăm (ori pentru că nu am știut de ele ori pentru că nu am văzut beneficiul de a le schimba, ori alte motive).

„Un scriitor nu este niciodată în vacanță. Pentru un scriitor, viața constă în a scrie, fie în a se gândi să scrie.” (Eugène Ionesco)

Pot spune că, deși sunt perioade în care nu apare nimic nou scris pe această pagină, mă gândesc cel puțin o dată pe zi să scriu sau la ce aș putea să scriu. Astfel se creează niște postări dintre care unele apar, altele nu mai apucă să vadă lumina paginii. Fie pentru că nu le mai consider relevante, fie pentru că, odată ce m-am așezat la masă, nu reușesc să mai leg două cuvinte să transmit ce voiam să transmit.

Alteori mi se pare pur și simplu greu să argumentez, să caut citatele, pozele și tot ce voiam să mai includ. Și pentru asta apreciez și admir profund postările Laurei, sora mea, pe care o puteți citi aici. Sunt extrem de detaliate, obții o tonă de informații utile, vezi fotografii atent selectate. Sunt niște postări muncite.

Dacă ești tentat să afli viața secretă a scriitorilor, devino și tu unul. Publicat, nepublicat într-o carte, scriitor ești ori de câte ori scrii și faci din asta un obicei. Dar hai mai bine publicat (pe un blog sau undeva să putem citi și noi), pentru că se pare că:

Nu există neliniște mai mare decât aceea de a purta în tine o poveste pe care n-ai spus-o încă. (Zora Neale Hurston)

Nu fac parte din clica scriitorilor mediocri care pretind că nu scriu decât pentru ei înșiși. Tot ceea ce un autor scrie pentru el însuși sunt listele de cumpărături, pe care le poate arunca odată ce și-a terminat cumpărăturile. Restul sunt mesaje adresate altuia. (Umberto Eco)

Pentru a supraviețui, trebuie să spunem povești. (Umberto Eco, Insula din ziua de ieri)

Acestea fiind spuse, voi ce mai scrieți, unde vă citim? 🙂

Anxietăți literare

June 20, 2020

Lecturile reprezintă ceva care mă bucură peste măsură. Cu toate astea, în ultima perioadă, mi-a provocat și niște stări anxioase, din diverse motive.

Ieri am primit comanda de la Elefant și se pare că, în loc să comand cartea care trebuia, am luat o variantă în minuatură care nu înseamnă nimic. Nu este nici măcar un rezumat. Este o telegramă, nici nu pot să o numesc fițuică, o fițuică de regulă îți oferă niște informație. Pe cât de necăjită am fost, pe atât de bucuroasă că apoi am primit cartea, din altă parte. Voi încerca să returnez miniatura însă și dacă nu voi reuși, va sta drept amuzament multă vreme de acum încolo. Bricheta apare în poză doar pentru comparație, ca să știți cam care era dimensiunea reală.

WhatsApp Image 2020-06-20 at 11.51.34

Acum câteva zile am început să citesc o carte pe care nu prea o înțeleg, deocamdată. Și mă gândeam dacă nu cumva e prea deșteaptă cartea pentru mine. Perseverez totuși, am citit recenzii bune despre ea și poate că o s-o scot la capăt.

Am citit că a murit Carlos Ruiz Zafón. Multe persoane din lista mea de Facebook și-au exprimat regretul. Pe lângă tristețea pentru moartea unui om, oricare ar fi el, fie că scriitor sau altceva, m-a apucat și anxietatea că nu am citit nimic de acest scriitor atât de apreciat.

Cu postările despre cărțile lunii m-am oprit la februarie și aici m-a cuprins puțină anxietate. M-am uitat acum în Goodreads să văd cum stau cu cărțile lunilor martie, aprilie, mai. Nici extraordinar, nici tragic. O să reiau postările despre cărți, uneori copiind recenziile din Goodreads, și pentru asta le scriu uneori mai detaliate, ca să pot să preiau și pentru blog.

WhatsApp Image 2020-06-20 at 11.55.57

Pentru că teancul de cărți pe care-l țineam pe măsuța de cafea îmi provoca alte anxietăți și nu mă puteam concentra la ce citeam, l-am ascuns în bibliotecă și am lăsat pe măsuță doar două cărți, cea de beletristică pe care o citesc acum și cea care nu e beletristică, în felul acesta chiar dacă le citesc în paralel, nu le amestesc poveștile.

Dincolo de anxietăți, am citit niște cărți bune și frumoase în ultimele luni. Cea mai profundă, Dreams from My Father, Barack Obama. Cea mai parfumată și mai de suflet, Primăvara în Toscana, Santa Montefiore. Cea mai … diferită, Mulțumesc pentru acest moment, Valérie Trierweiler.

Va urma, în postări următoare, câte ceva despre acestea și despre altele deja citite sau care se află în teancul acela care-mi provoacă un pic de stres.

Până data viitoare, să citim fără stres, cu bucurie și de plăcere. Gata, am dat drumul în lume anxietăților literare 😀

 

Lecturi bune – Goodreads

May 23, 2020

Sunt câțiva ani de când îmi trec cărțile citite în aplicația Goodreads (în ultimii ani cu mai multă regularitate, în trecut mai uitam de ea). Am avut senzația că toată lumea știe de ea și vorbeam de aplicație de ca de Facebook sau alta cunoscută. Dar am descoperit, de fapt, că nu e chiar așa. Sau dacă oamenilor le-a trecut informația pe la ureche, nu am stat să și înceapă să o folosească.

Reading Challenge

Am căutat să văd dacă am mai scris despre asta că nu mai știam și se pare că nu. Ce am mai căutat a fost originea acestei aplicații, cine a inventat-o și cine o deține, lucruri pe care, deși o foloseam, nu le știam până azi. Pe scurt, aplicația a fost dezvoltată de Otis Chandler și Elizabeth Khuri, există din 2006 și a fost cumpărată de Amazon în 2013, unde este și acum. Misiunea aplicației a fost să ajute cititorii să găsească mai rapid în online opțiuni de cărți pe care să le iubească și să le împărtășească și cu alți cititori și, bineînțeles, să contribuie la propagarea cititului în lume. Aplicația are multe funcționalități utile. Dintre cele pe care le folosesc eu sunt:

  • Provocarea anuală – notez la începutul fiecărui an câte cărți îmi propun să citesc. Este o provocare între mine și mine. Adică încerc, în fiecare an, să depășesc targetul din anul anterior din punct de vedere calitate a lecturilor și apoi ca număr.
  • Ce citesc – adaug acolo ce citesc în prezent și uneori mai updatez și progresul.
  • Ce vreau să citesc – Adaug cu ușurință în cont ce îmi propun să citesc. Așa se adună o listă lungă de lecturi la care revin, le mai triez, mai comand din ele, mai împrumut. Alteori uit cu totul de lista aia și tot pun alte și alte cărți.
  • Recenzii și rating-uri – Atât eu scriu mici recenzii despre carte, în general dacă e ceva ce am învățat sau cum m-a făcut să mă simt, pur și simplu. Mă uit, de asemenea, la recenziile făcut de alți utilizatori și la câte steluțe au dat la anumite cărți, așa, să-mi fac o idee.
  • Prieteni – Am adunat, în timp, o rețea de prieteni la care văd recomandări și recenzii și cărora și eu le pot recomanda anumite cărți, fie prin newsfeed fie printr-o recomandare privată directă.
  • Top-uri de cărți –  nu prea mă uit la cele două dar știu că sunt acolo și sunt de ajutor așa să-ți faci o idee ce se mai întâmplă în lume.
  • Recomandări – ca la multe alte aplicații, în funcție de ce cărți adaugi, primești niște recomandări automat de alte cărți, șansele să descoperi cărți pe care ai vrea să le citești fiind mult mai mari în online decât în offline.
  • Altele – sigur există și altele pe care încă nu le-am descoperit sau care nu îmi trebuie.

Aplicația este gratuită pentru utilizatori, o puteți accesa și de pe desktop și de pe mobil și merge foarte bine. E amuzant că atunci când se încarcă greu primești un mesaj în care ți se spune că poți să mai mergi să mai citești o pagină dintr-o carte până când își revine 😀

O recomand cu drag, pentru mine nu este doar încă o aplicație de mobil. Este ceva ce folosesc constant, intru cel puțin o dată la două zile câte un pic să văd ce a mai apărut, ce mai citesc prietenii. În unele zile, ca cea de astăzi, intru și stau mai mult, mai fac ordine pe raftul de cărți pe care vreau să le citesc și mă mai uit după alte funcționalități care m-ar putea ajuta.

Sunt curioasă dacă folosești aplicația, ce îți place cel mai mult la ea? Și dacă n-o folosești, ai lua în calcul să începi de acum?