Anxietatea lui nu știu
Cam acum un an am început să experimentez profund anxietatea lui nu știu. Că sunt atâtea lucruri pe care nu le știu, că nu mai țin minte din școală, că trebuie să iau toate manualele din toate clasele să le recitesc, să citesc multe multe lucruri și să încerc să reacumulez ce credeam eu că este valoros și am pierdut. Mai avusesem mici atacuri de panică legate de asta în trecut însă cam acum un an s-a declanșat mai profund.
Așa s-a manifestat la mine middle life crisis (criza de la jumătatea vieții) și încep povestea de anul trecut pentru că e important, mai ales cum mă raportez la anxietatea aceasta un an mai târziu, adică acum.
Dar înainte de asta, e important de menționat cum anume învățam eu în școală. Pe de rost în mare parte. Depinde de materie și de an (în liceul și în facultate mi s-a mai schimbat abordarea). Mi-am judecat mulți ani acest mod de învățare, folosit ca să iau note mari, de care știam că am nevoie. Și nu, nu simt că școala era de vină pentru asta. Am avut copii în clasă care învățau logic, care avea o anume cultură de acasă, care înțelegeau mersul lucrurilor și care erau mai apreciați decât cei la care era evident că recitau cuvânt cu cuvânt din carte (adică eu).
Nu prea puneam întrebări pentru că nu știam ce să întreb dar îi admiram mereu pe cei care aveau de întrebat. M-am uitat cu jind mereu la cum abordează ei învățarea și am considerat că atâta pot eu și că nu înțeleg și că eu nu sunt suficient de curioasă sau curajoasă sau mai știu eu ce.
Lucrurile s-au mai schimbat în liceu pentru că am avut posibilitatea să aleg anumite materii la care aveam mai degrabă înclinație. Mai mult cu scrisul, mai puțin cu calculatul. (deși mi-am reglat, în timp, și relația cu calculatul). Istoria, limbile străine, psihologia. Mi-am permis să-mi deschid alte orizonturi și să mă bucur de ce pot să aprofundez din ce-mi place, fără să mă mai pedepsesc pentru ce nu știu și nici nu vreau să știu.
După ani și ani în care mi-a fost remarcată și admirată memoria de elefant, abia acum îmi dau seama cât bine mi-a făcut, dintr-un anumite punct de vedere, modul meu de învățare de atunci. Ani de zile de exersare și antrenare a memoriei mi-au făcut goluri în cultura generală (pentru că se umplea la un moment dat și trebuia să înlocuiesc), însă mi-au făcut unul dintre frumoase cadouri și atuuri ale mele, o memorie pe care acum pot s-o folosesc cu maturitate și responsabilitate să învăț ce vreau eu să învăț, având și beneficiul logicii pe care am ajuns să-l capăt într-un final.
Îmi amintesc și acum cum puneam mental în sertărașe fiecare lecție, fiecare materie și apoi deschideam tot mental fiecare sertăraș și scoteam pentru lucrarea de control. Sună dubios, ca și cum copiam de undeva. Dar pentru mine funcționa. Din când în când, aruncam ce era în sertăraș și puneam altceva și tot așa.
Dar să revenim la anxietatea lui nu știu. Pentru că stresul de a nu ști era atât de mare, de câte ori încercam să învăț o informație nouă (poate chiar complet inutilă), o uitam imediat, nu reușeam să conectez cu ea. De ce o uitam? Credeam eu că din cauza faptului că nu sunt în stare. În realitate, era doar modul minții mele de a-mi transmite că nu am nevoie de ea. Dar și faptul că o bombardam cu tot felul de informații absolut aberant de inutile, doar ca să știu chestii.
Așa că m-am conectat mai mult la ce vreau să știu, la ce știu deja și vreau să îmbunătățesc. Adică, mai exact, să mă folosesc de cunoștințele pe care le am deja și să construiesc pe ele, în loc să o iau de la zero în nu știu câte domenii. Sunt prea multe de știut, mi-a zis cineva la un moment dat. Simplu dar puternic totodată.
Și, dacă nu v-am pierdut pe drum în acest context lung și această introducere care pare că nu se mai termină, vreau să împărtășesc cu voi câteva metode prin care învăț eu, natural și organic, în fiecare zi, câte ceva, după ce am făcut pace cu mine că nu pot să știu TOT:
- Cărți. Ficțiune sau literatură de specialitate, fiecare dintre ele îmi aduce ceva nou. Îmi îmbunătățește firul gândirii, îmi îmbogățește vocabularul și capacitatea de a lega o poveste, îmi aduce cunoștințe noi pe care le leg de cele vechi și așa mai departe.
- Articole. Mă bucur de beneficiile social media în care se împărtășesc, prin diferite canale, articole de specialitate, povești scurte și profunde. Uneori le dau și eu mai departe. Chiar dacă provoacă extrem de puțin engagement, le las acolo la mine pe timeline, să mi le mai amintească rețeaua de social media din când în când.
- Mă abonez la diverse surse pe care le descopăr și, astfel, primesc în email în fiecare zi câte ceva valoros de citit.
- DOR, la care am fost abonată în ultimii 2 ani și urmează să reînnoiesc. Chiar dacă ei publică în online majoritatea materialelor, încerc să îi susțin cu cât pot eu, să continue să scrie.
- Ascult podcast-uri. V-am mai povestit și altă dată de Pe bune, un podcast produs de DOR: ”Fiecare episod prezintă povestea de viață a unui om creativ, cu toate problemele, momentele de îndoială, fricile și bucuriile pe care le trăiești atunci când faci ceva în care crezi.”
- Merg la cursuri, workshop-uri, seminarii, meet-up-uri. Multe dintre ele gratuite, altele cu o investiție mai mică sau mai mare, fiecare îmi aduce câte ceva nou. În mediul online pe care mi l-am creat, nici nu trebuie să le caut foarte profund, mereu mai apare câte ceva, timp să fie.
- Merg la evenimente. De genul TEDx Bucharest. Sau The Power of Storytelling la care nu am fost încă dar la care îmi propun să merg la anul. Când nu reușesc să ajung pentru că nu am putut sau că nu mi-a permis bugetul, citesc ce se scrie despre cum a fost. Sunt mulți oameni generoși care împărtășesc iar eu absorb fiecare cuvânt.
- Mă uit la TED Talks. Nu contează de care și de unde. Sunt abonată la canalul TED și, când apare ceva care îmi trezește interesul, îmi iau 20 de minute și ascult. Uneori mă uit de două sau de trei ori la același TED Talk pentru că mă îmbie subiectul și vreau să aprofundez.
- Documentare sau seriale/filme cu conținut istoric. Dacă-mi spui o informație printr-o poveste bine scrisă/spusă/jucată, șansele ca eu să-mi însușesc natural cunoștintele sunt considerabil mai mari.
- Vorbesc cu oameni. Ascult, pun întrebări, cer clarificări, nu mă mai tem să spun că n-au auzit, că nu știu. Nu mă mai feresc să întreb ce înseamnă. Vorbitul cu oamenii este una dintre cele mai importante surse, chiar dacă am lăsat-o la final (ordinea era aleatorie, oricum). Discutăm subiecte, aflu lucruri, după aceea caut mai multe informații despre ce am aflat și mi-a stârnit curiozitatea și tot așa. O conversație este mai mereu un schimb de informații valoroase pentru fiecare dintre participanții la ea.
Și astea sunt doar câteva pe care le fac natural și din plăcere și informația se lipește organic, rămâne cea care are un sens pentru mine în momentul respectiv. Astfel, anxietatea lui nu știu lasă loc entuziasmului și curiozității lui nu știu. Și eliberarea de anxietatea aceasta este cel mai prețios profesor, pentru că îmi dă șansa să primesc și să cresc în direcția în care simt și vreau.
*Sursă foto
Viața cu pisică
V-am povestit, acum câteva luni, cum am ajuns să o adoptăm pe pisicuța Natasha, căreia îi mai spuneam și Jinxy. (recitiți postarea aici) Promiteam atunci că vor mai urma și alte postări, însă iată că au trecut niște luni bune de atunci (vreo opt la număr) și eu nu v-am mai zis nimic despre viața de pisică sau despre viața cu pisică.
Trebuie să vă spun că nu-i mai spunem deloc Natasha, Jinxy doar rar, a rămas cu Jinx, Jinxuț, Jinxuleasa, Jinxulescu și toate derivatele cu care o alintăm. Nu prea îi mai spun Miaunishcovici pentru că miaună ceva mai puțin decât înainte, are mai rar spre deloc stările de mieunat necontrolate de câte o seară întreagă. Între timp am început să dormim și noaptea, ea obișnuindu-se să doarmă cuminte în sufragerie (sau să se joace singură) până când ne trezim. Dar și când aude ușa de la dormitor, vine la galop ca un caluț de curse. Așa ne începem viața dimineața.
Contrar a ceea ce am auzit despre pisici, Jinx nu este o pisicuță care să prefere singurătatea. Dacă merg în baie, vine în baie, dacă merg în dormitor, vine acolo, dacă fac mai multe drumuri între camere, stă pe hol să mă vadă din toate unghiurile. Dacă citesc pe canapea vine pe canapea (nu în brațe, cu asta încă nu s-a obișnuit și nu știu dacă există șanse), daca gătesc, vine la picioarele mele sau se așează pe bar și mă privește, dacă stau la laptop, se culcă lângă laptop. Sigur, atunci când doarme, are câteva locușoare preferate, însă de cele mai multe ori sunt locuri aproape de noi.
Observ că are cam același program în fiecare zi. Se trezește dimineața, aleargă prin casă, se asigură că ne-am trezit și noi, apoi se culcă la loc și doarme dusă câteva ore bune. Sau cu scurte pauze în care mănâncă sau mai vine să vadă ce fac eu la laptop. Devine mai energică spre seară, după care pe la 8-9 iar se pune la somn. Dacă lipsim de acasă toată ziua, este destul de energică și la 10 – 11, dorindu-și să stea mai mult cu noi. Are uneori un somn atât de profund că abia te simte, alteori doarme iepurește și deschide câte un ochi la orice scârțâit.
Îi place mult să se uite pe geam și să studieze ce se mai întâmplă pe afară. Atunci când suntem doar unul dintre noi acasă și aude ușa la lift, se duce gloț la ușă cu speranța că vine și al doilea om din casă. Când suntem amândoi în casă nu o mai intererează liftul.
Mănâncă aproape exclusiv mâncare uscată Lily’s Kitchen, o mâncare care pare să îi placă și mai este și foarte sănătoasă pe deasupra (nu are ingrediente dubioase). Cu ea am reușit să îi reglăm digestia și să aibă scaunele normale. În București eu o găsesc numai la cabinetul veterinar din cartier, care o și importă de altfel. Mai primește, uneori, pateuț de la Purina (rar, cum am mai mânca noi fast-food din când în când) care îi place, în mod evident, foarte mult la gust. Este înnebunită după pui, e în stare să plângă o grămadă numai să îi dau o bucățică. Deși ea o ia razna la miros de pui crud, îl va primi întotdeauna preparat (fiert), ales și porționat. Nu preferă peștele. Tot cu cerșitul a reușit să primescă bucățele de șuncă Martinel. În general nu primește mâncare de la masă, decât dacă ar fi ceva potrivit și sănătos pentru ea. Altfel, dacă insistă prea tare și sare la noi în farfurie, o invităm să aștepte în dormitor până terminăm de mâncat. Apoi, în speranța că n-am curățat bine masa, vine inspectorul Jinx și caută peste tot dacă nu cumva ne-a scăpat ceva pe undeva. Uneori mai găsește. În mare suntem destul de vigilenți. Uneori îi mai iau și mâncare umedă de la Lily’s Kitchen însă nu o preferă neapărat (o fi prea sănătoasă).
(chiar în acest moment miaună nevoie mare, poate vrea să-mi spună să nu mai dau din casă și să scriu atâta despre ea).
Am trecut împreună și prin prima îmbolnăvire, însă am depășit cu succes perioada respectivă. Nu știu care dintre noi a suferit mai tare. Ea fizic, eu sufletește. Pentru că s-a manifestat fix în ziua de Paști și neavând cabinete deschise în zonă, am apelat la Centrovet, un spital veterinar deschis non-stop, unde lui Jinx i s-a făcut ecografie și analize de sânge. Suferea de cistită, o boală care poate deveni destul de periculoasă la pisici, dacă nu este tratată la timp. Tot de acolo am luat și tratamentul și am învățat să i-l administrăm (aproape o lună întreagă a primit diverse siropele, după ce a terminat cu antibioticul). Pentru că urma să plecăm din București câteva zile, am avut marele noroc de oameni sufletiști și pricepuți în ale treburilor pisicești, care au venit de două ori pe zi și s-au asigurat că își ia medicamentele la timp și că starea ei se îmbunătățește. Au avut grijă și de stăpâna ei disperată și i-au trimis filmulețe și poze care să o liniștească. Sunt recunoscătoare pentru ei și pentru toată familia noastră care vine, pe rând, și o vizitează când noi plecăm mai mult de două zile. Și nu e vorba doar despre a-i curăța litiera sau a-i pune mâncare, este despre a vedea prezență umană prietenoasă, nu vreau să se simtă abandonată.
Cam pe atunci am început să ne formăm rutina noastră prin care ea se urcă pe chiuvetă și așteaptă să vin să îi dau apă din căniță. Din dorința de a mă asigura că bea apă destulă, am început să îi mai dau eu direct din cană, lucru care îi place foarte mult. Este obiceiul nostru împreună. De multe ori cistita apare și din cauză că nu se hidratează suficient. Acum sunt convinsă că bea apă suficientă, pentru că avem acest mic ritual al nostru, uneori și de trei ori pe zi.
Zilele trecute m-am uitat în telefon și am realizat că am peste 4000 de poze. Mi-e și teamă să număr câte sunt cu ea. Muuulte. Mi-a fost și greu să aleg una pe care să o pun pe blog acum. Uneori trimit cam multe poze sau filmulețe prietenilor care au salvat-o, încă nu cred că îi deranjează, sper să îmi spună când exagerez.
Azi i-am cumpărat o jucărie nouă de la Lidl, o jucărie pe care a acceptat-o destul de ușor. E destul de reticentă la chestii noi, până când își exercită posesia asupra lor.
E prietenoasă cu musafirii, dar nu exagerat. Musafirii însă, sunt topiți după ea. Jinx simte în general oamenii care au pisici (probabil după miros) sau alte animale. Poate și pentru că ei sunt mai pricepuți în a o aborda. Are uneori o privire care pare agresivă însă vă garantez că este fața ei de după somn. Nu este o pisică agresivă. Decât dacă o provoci. Dar chiar și atunci, nu lasă urme permanente 😀 Nu este înnebunită după copii mici, ba chiar îi evită cu desăvârșire.
Nu prea mai are frică de aspirator, s-a cam obișnuit, poate și pentru că am dat mai des decât înainte. Observ că primăvara și toamna lasă mai mult păr însă nu deranjant. Nu are o preferință pentru periat însă consider că e necesar din când în când. Încă tresare la zgomotele puternice de afară, însă e normal, este vigilentă. O mângâi imediat și o asigur că este în siguranță în casă și se liniștește ușor.
Nu-mi mai pot imagina viața fără ea și mă bucur de fiecare moment petrecut împreună. Când deschid ușa și o văd cum mă întâmpină bucuroasă, mi se șterge orice oboseală. O pot privi minute în șir atunci când doarme ca o bebelușă.
Pe data viitoare, vă salută Jinx, care mai revizuiește, din când în când, ce tot butonez la laptop:
Relația mea cu pantofii
Am spus în repetate rânduri cât de mult îmi plac pantofii dar cât de mult nu mă plac ei pe mine. Asta pentru ca am un picior mic și subțire (35 dar mai degrabă spre 34 conform calapoadelor din comerț) și oricât aș bate mall-urile în lung și-n lat, nu mă aleg decât cu bătături făcute de atâta mers și căutat. Și tot „desculță” și dezamăgită mă întorc acasă. Și tot scotocesc prin cutiile vechi de pe vremea când am mai avut noroc să găsesc ceva și port, încă un sezon, încălțămintea pe care am fost tentată să o arunc de uzată ce era. Hai că mai merge, ce să facem.
În mod surprinzător, săptămâna aceasta mi-am cumpărat nu una ci trei perechi de pantofi. Presată de o nuntă la care urma să merg în vreo două zile dar și la diverse evenimente în săptămânile următoare (unde nu m-aș fi simțit la locul meu în teneși :D), am pornit la pas în căutare de alte magazine. Și așa am dat de Comart, producător românesc, de unde am luat două perechi de pantofi cu toc parcă anume croiți pe piciorul meu. Impropriu spus am dat peste ei. Am văzut niște pantofi drăguți la o prietenă, mi-a spus că sunt de acolo, așa că am zis să îmi încerc norocul.
Ieri m-a invitat sora mea să merg cu ea la un showroom (Dacia 24) să își caute niște pantofi. Cu aproape 0 lei în buzunar și convingerea că eu doar însoțesc, nu și cumpăr, am intrat în show room și m-am înființat fix lângă cei mai drăgălași pantofiori cu roz cu gri pe care i-am văzut în viața mea și i-am găsit la Ana Urbana. I-am probat și m-am putut rezista. Nu e mare afacere să mergi fără bani în magazine ca să te abții de la cumpărat. Pentru că dacă ești cu familie sau prieteni, mereu se va găsi o soluție 😀 Profit aici de ocazie să mă laud cu sora mea simpatică blogger star. Mereu când recomand cuiva blogul ei acel cineva deja o știe și o citește și eu mă simt soră cu o vedetă. Este sora taaaaaa? mă întrebă ei mereu. Da, da și foarte mândră de asta.
Morala poveștii este că atunci când cauți cu disperare ceva într-un loc dar nu găsești, poate că o idee mai bună este să cauți în altă parte. Așa și eu, gata cu mall-urile când vine vorba de încălțări. Sunt infinite magazinele și producătorii și designerii locali unde poți găsi ceva de calitate, la un preț decent și absolut confortabil. Și frumos pe deasupra.
O poveste și alte povestiri
E sâmbătă. 10.44. Până la ora asta, am băut cafeaua, am terminat de citit o carte. O carte cu care m-am culcat în gând și la care m-am dus direct dis de dimineață, ca un copil care are voie iar la desene animate. Nu am lăsat-o jos până când nu am terminat-o deși era genul de poveste cu care aș fi vrut să mai stau o perioadă.
Nu m-a tentat de la început neapărat și, judecând după copertă, nu era chiar în capul listei mele de preferințe. Nici descrierea de pe spate nu m-a dat pe spate. Roman de debut…am mai citit din astea. De multe ori sunt încercări semi-eșuate de a spune o poveste. Chiar dacă povestea promite.
Cu atâtea preconcepții în minte, deschiderea de a primi povestea nu era foarte generoasă, așa că am judecat-o nu doar după copertă ci și după primele rânduri. Dar apoi m-a surprins. Pentru că m-am prins care e ideea de fapt. Și ideea aceasta a rezonat în mine mai mult decât ar rezona poate în tine, cititorule care vei pune mâna pe această carte și poate nu îți va spune nimic. Sau poate că te va surprinde și pe tine, nu știu.
O femeie care are, aparent, mai tot ce și-ar fi putut dori cineva vreodată. O carieră de succes, o locuință la care mulți nici n-ar îndrăzni să viseze, o relație stabilă cu un bărbat scos din reviste, o familie, prieteni. Ce nu știa ea la acel moment este că acel „cineva” nu era ea. Și nici nu-și dă singură seama de asta. E nevoie ca mama ei care tocmai se stinsese să-i amintească asta, condiționându-i primirea moșterii de îndeplinirea a zece dintre obiectivele pe care și le setase când avea paisprezece ani.
Ridicol, ați putea gândi. Și așa a gândit și ea. Cum să îți mai dorești la treizeci și patru ceea ce ți-ai dorit la paisprezece. Dar pentru că mamei ei nu i s-a părut deloc ridicol, eroina noastră s-a pus pe treabă, mai mult sau mai puțin împinsă de la spate. Ce-a ieșit, sau cum i-au ieșit lucrurile, citiți în carte, nu am de gând să o povestesc aici și să umplu postarea de spoilere, fie că veți citi sau nu cartea.
Pe ce simt nevoia să mă concentrez este lista aceea. Pe care cu siguranță că o are fiecare dintre noi, scrisă sau nescrisă. Și de care uităm, de cele mai multe ori, pentru că apar alte lucruri pe care credem că ni le dorim și pe care le trăim, o perioadă sau toată viața, fără să ne mai aduce aminte de lista reală de dorințe. Și sunt cam slabe șansele să ne scoată și nouă cineva lista șifonată din coșul de gunoi și să ne pună față în față cu ea ani mai târziu. Așa că ne rămâne nouă sarcina asta. Să răscolim prin amintiri și să ne dăm seama despre ce ne dorim, de fapt, să fie viața noastră.
Cel mai mult a rezonat cu mine partea profesională a listei și, deși nu scriu (încă) prea multe despre viața mea profesională, pot să spun că această poveste mi-a alungat din îndoieli, mi-a mai pus niște argumente la ceea ce știu deja că e ceea ce trebuie (doar că uneori mă ia valul și grijile și preocupările și mai uit că sunt pe drumul meu, ba îmi vine să mă întorc, ba să mă abat, ba să fac un popas să-l reiau altă dată).
Oare ne-am dorit să avem grijă de un animăluț și am uitat? Oare ne-am luat cu statutul și cu poziția și munca neîntreruptă în direcția în care credeam noi că este social potrivit să mergem și nu mai știm de fapt cum și când să oprim ceea ce ne face atât de nefericiți dar atât de fit în societate? Oare nu cumva am cultivat relații și prietenii de dragul de a le avea și aduna și am uitat cum să păstrăm vie relația adevărată de prietenie cu oamenii pe sufletul nostru?
Oare ne-am hrănit neîncrederea în noi înșine și de a fi noi înșine și neputința de a face lucruri pe care suntem perfect capabili să le facem din fricile noastre care au crescut din fricile celor din jurul nostru?
Măcar un lucru știu sigur că n-am să mai fac: n-am să mai subestimez puterea pe care o poate avea o poveste ascunsă între coperțile unui roman de debut, vândut la un chioșc de ziare și mutat cu superficialitate dintr-un loc în altul pe noptieră până când te apuci de el, doar pentru că nu ai altceva mai ”shiny” și mai demn de timpul tău la îndemână!
Dar totuși lista… cum ne recreem singuri lista de dorințe de la paișpe ani și cum știm dacă am devenit ceea ce-am dorit sau dacă ne-am deturnat singuri din alte dorințe, de a fi acceptați, de a impresiona, de a demonstra, de a depăși o condiție, de a….multe de spus aici.
11:45, sâmbătă. Nu mi-a luat chiar o oră să scriu aceste rânduri, m-am mai întrerupt, am mai șters, am mai rescris, am mai stat de vorbă, am mai făcut câte o poză la pisică… Deși îmi place să dorm până târziu, tare mă bucur de o zi de sâmbătă în care mă trezesc natural și odihnită la 7.30 și simt, la ora prânzului, că a trecut deja o zi întreagă.
Ah, era să uit: eu zic că dacă aveți chioșcuri de ziare prin preajma casei astăzi, dați o fugă și luați această carte. Poate ar fi frumos să vă spun și ce carte: Mâine e o nouă zi, de Lori Nelson Spielman, apărută la Editura Litera în colecția Blue Moon.
Brutăria cu Povești
Atunci când vreau să lucrez într-un spațiu liniștit care poate să-mi conțină atât cheful de muncă dar și necheful de muncă, vin la Brutăria cu Povești. Găsesc aici loc liber (aproape de fiecare dată când vin) iar când nu găsesc și nici nu au cum să îmi facă (pentru că de multe ori se străduiesc să îmi fac loc undeva), mă bucur că e plin de lume în loc să mă supăr că fac cale întoarsă. Și asta, în principal, pentru că îmi e un loc drag și pentru că este o afacere socială. Ce înseamnă asta? Înseamnă că toate veniturile generate de acest loc sunt direcționate către proiectele sociale dezvoltate de Organizația Umanitară Concordia.
Scriu aceste rânduri fix din Brutărie și sunt, în acest moment singurul lor client. Și asta probabil pentru că e vară, ieri a fost sărbătoare, lumea e pe la mare, pe la munte. Și poate pentru că nu e un loc atât de popular ca nu știu care alte cafenele (din alea unde costă o cafea de zici că îi presară praf de aur deasupra și nu scorțișoară). Așa că o mai popularizez și eu cum pot: propun locul acesta de întâlnire când mă văd cu prieteni și colaboratori, mai pun o postare pe blog, mai vorbeste despre locație și așa mai departe.
Nu că m-ar deranja să am parte de liniște în continuare când vin aici dar cred că un pic de agitație bună i-ar ajuta pe ei. Și știu că cititorii blogului meu care caută un loc frumos de lucrat sau de conversat ar putea să beneficieze de pont. Mai e și partea în care poți să organizezi evenimente, free of charge până în 4 ore (doar cu plata consumației) și cu o taxă modică pentru o zi întreagă. Chiar chilipir pentru soloprenori/freelanceri/antreprenori la început de drum care nu dispun de sume fabuloase pentru a ține evenimente.
Aproape fără excepție: un sandviș cu ton, un cappuccino, o apă minerală și o prăjitură cu vișine. Uneori, vinerea, mai spre final de zi, poate chiar și un cidru sau o bere. Asta e rutina mea. Voi puteți face și alte alegeri. Sandviș cu prosciutto sau vegetarian, alte cafele, sucuri sau ape plate sau alte băuturi sau prăjituri. O dată am cumpărat chiar și pâine. Sănătoasă. Cu maia. Ca să nu plec chiar cu mâna goală din brutărie.
Prețurile sunt decente, nu falimentez dacă stau o zi întreagă aici. Probabil că uneori costă consumația mea cam cât costă ce-am muncit toată ziua. Dar asta nu înseamnă că sunt prețurile mari ci că se plătește puțin la ce lucrez eu, de regulă, când vin aici 😀 (traducătorii de beletristică vor înțelege).
Sunt oameni care lucrează mai eficient în liniștea propriei case. Eu nu sunt unul dintre ei. Eu dacă sunt acasă găsesc vreun loc de curățat, de organizat, vreo rufă de spălat, sau vreo mâncare de făcut. Mereu sunt distrasă de ceva și îmi trebuie dublul voinței mele ca să îmi ating obiectivele zilnice.
Brutăria nu e chiar așezată în drumul oricui dar locația este centrală, destul de aproape de Uniri dar destul de departe de agitația de la Unirii. Beneficii peste beneficii. În zona Budapesta (știți, cam pe unde era shaormeria înainte să se mute la Tineretului), pe Str. Petru Cercel nr. 1. O ocazie bună să căutați și cine a fost Petru Cercel. Nu vă ajută să dați de locație dar așa, pentru cultura generală. Eu cel puțin așa fac atunci când mă gândesc ce-o fi făcut cineva să merite să numească o stradă după ei.
Una peste alta, destul de des sunt și evenimente aici. Chiar mâine este unul. Caritabil. Atelier de Arts & Crafts pentru copii, părinți și bunici. Eli nu doar Vorbește ci și Construiește, o casă pentru o familie nevoiașă. Și are nevoie de susținerea noastră. Nu că m-aș lăuda neapărat dar pe Eli eu am invitat-o aici la Brutărie la o cafeluță. Ar fi aflat oricum de loc, știu, dar zic și eu așaaaa.
Vorba multă sărăcia omului – nu de alta dar mai am de lucru până să apuc să-mi acopăr costurile cu nota de plată – cred că ați înțeles deja ideea și unde să veniți de luni să lucrați cu drag și spor pentru al vostru viitor. Și al altora (am mai spus că toate veniturile generate de cafenea se duc pentru proiecte sociale, nu?)
Leul din Noi
Am avut poftă să văd un film, însă nu era cine știe ce în lista de apariții de la Cinema. Am ales unul, apoi ne-am deturnat către altul, deși nu ar fi fost prima mea alegere, drept dovadă că l-am trecut cu vederea când am consultat lista de filme. Regele Leu, apărut acum câteva zile, probabil că în linii mari știți povestea deja.
Eu n-o știam. Sunt multe povești care mi-au scăpat. Am căutat de cele mai multe ori să văd, să citesc, să ascult viață adevărată și nu poveste. Am început totuși să înțeleg că povestea este viață adevărată, doar că spusă altfel, cu tâlc și învățăminte nepuse pe tavă ci lăsate la îndemâna cititorului sau privitorului să își extragă ce are nevoie, când are nevoie.
Astfel, cu mici spoilere de rigoare, împărtășesc cu voi câteva lecții și introspecții pe care le-am extras eu din Regele Leu.
Curaj. O abilitate pe care o avem cu toții dar pe care o scoatem la iveală în mod diferit. Uneori pentru că vine din interiorul nostru, alteori mânați de exterior, de a demonstra sau a impresiona. Uneori face bine, obținem ce ne-am dorit, alteori, un curaj cu mintea prea fragedă nu face decât să complice lucruri și, în loc să-i impresionăm, să-i punem pe cei din jurul nostru în postura de a ne salva, atunci când curajul care ne-a adus într-o situație de pericol nu ne mai poate ajuta să și ieșim din ea. Să fim curajoși cu înțelepciune, o lecție pe care micuțul leu o învață pe propria piele dar și pe pielea celor din jurul lui. O invitație la introspecție, ce vă mână micul leu din interior să faceți într-o situație sau alta, când e mai înțelept să-l domoliți, când e mai nimerit să-l lăsați să se dea cu capul de stânci.
Responsabilitate. Micul leu din fiecare dintre noi poate avea tendința să se lase alungat, să fugă din calea asumării unei responsabilități, să aleagă pajiștea mai verde și mai liniștită în locul pajiștii aride pe care a lăsat-o în urmă. Din lipsă de încredere sau din falsa impresie că alții se pot descurca mai bine și că e mai potrivit ca noi să ne retragem în altă parte, să ducem o viață simplă și fără griji (Hakuna Matata). Nu că ar fi ceva greșit în a duce o viață simplă și fără griji, însă e de văzut ce înseamnă alegerea asta pentru responsabilitatea pe care am lăsat-o în urmă. Chiar dacă avem senzația că ne-am îndepărtat de responsabilitate, responsabilitatea este atât de adânc sădită în noi, că plecăm cu ea în spate, oricând de departe am ajunge.
Încredere. Micul Leu inocent din noi nu va putea distinge mereu sfatul bun de sfatul viclean. Se va lăsa furat de mirajul de a face bine, de a forța o creștere, de a sări niște pași, de a grăbi o evoluție și va fi prea necopt să deslușească adevărul din spatele unor aparente bune intenții. Și, dacă știți deja povestea, înțelegeți unde l-a dus pe Micul Leu inocența și ce lecție dură i-a servit.
Prietenie. Micul Leu din fiecare dintre noi va avea tendința să se izoleze atunci când simte că a dat-o rău în bară, când se simte nimeni si nimic pe lume. Dar alți Mici sau Mari Lei vor sări în ajutor și te vor ajuta să aduni bucățile de „nimic” și să vezi de fapt, în oglindă, Leul Mare. (apropo, una dintre cele mai frumoase scene din film)
Teamă. Și Leilor Mari din interiorul nostru le este teamă. Și dacă pare că toți ceilalți Lei sunt neînfricați în timp ce noi tremurăm ca varga….ei bine, nu e chiar așa. Lei Mici temeri mici, Lei Mari temeri mari. Cu toții avem teamă, noi nu suntem teamă. (altă scenă minunată din film, cea în care Regele Leu îi mărturisește Micului Leu de ce i-a fost teamă cel mai tare).
Putere. „În timp ce alții caută să vadă ce pot lua, un rege adevărat caută să vadă ce poate să dea.”
Răbdare. Deși multe citate motivaționale îl învață pe Micul Leu din fiecare dintre noi să sară cu capul înainte, să nu rateze ocazia (ceea ce poate fi un sfat bun, folosit cu înțelepciune), răbdarea și pregătirea sunt aur curat: „Lasă-te jos, la pământ, verifică vântul…umbrele și așteaptă momentul potrivit să sari.”
Și încă una, de încheiere, la care vă las să trageți propriile concluzii, bazate pe propriile experiențe:
„Burta unei hiene nu e niciodată plină.”
Leul neînfricat, leul protejat, leul expus, leul timid, leul responsabil, leul curajos, încrezător, inocent, necopt, fugar, înțelep și lista de lei poate continua. Îi avem pe toți în noi. Câți lei, atâtea puteri.
Pe tine ce te-a învățat valoros Regele Leu? Sau poate altă poveste?
Scapă lumea de sub control
Atunci când fac pauze mai mari de scris (adică trece luna și abia dacă am scris un articol), este pentru că intru iar într-o pasă care îmi spune: de ce să scrii, cine mai are răbdare sau timp să mai citească și la tine, în condițiile în care e bombardament de informație în online, care mai de care mai valoroasă sau mai puțin valoroasă.
Sunt și au fost mereu subiecte de actualitate despre care am avut intenția să scriu, m-am așezat în fața foii dar n-a mai ieșit. A ieșit mai degrabă nesiguranța mea că opinia mea nu este utilă sau nu este corectă sau, cel mai important dintre toate, nu voi putea aduna toate informațiile necesare cât să îmi pot forma o opinie. Așa că ori mi-am exilat opiniile în cap, ori le-am mai împărtășit timid în cerul meu de apropiați. Îi las pe alții mai deștepți să vorbească, pe cei mai informați, pe cei a căror cultură generală este atât de bogată încât asta îi face cumva îndreptățiți să spună ceva ce alții să citească și să se mai lumineze la minte.
Mai e și partea în care îmi displace total să intru în discuții în contradictorii. Și, am învățat cu toții până acum, internetul poate fi cu ușurință groapa de gunoi unde haterii își dezlănțuie cu toată puterea anonimatului (sau nici măcar) opiniile. Iar eu acolo nu am ce să caut decât dacă vreau să mă înfurii. Și nu vreau asta.
Din fericire sunt și oameni mai curajoși, pe care eu îi apreciez, care nu se pleoștesc instant când primesc comentarii neortodoxe (sau dacă se pleoștesc nu știu eu, ei continuă să scrie). Citesc la ei și aflu ce s-a mai întâmplat pe lume. Pe lumea asta din imediata apropiere, pe plaiurile noastre mioritice. Și îmi formez, inevitabil, o opinie, mai degrabă răsărită din opiniile lor. O fi bine, o fi rău, știu doar că am ales oameni care sunt mai informați, au citit mai mult, mai cu atenție, cu mai multă putere de înțelegere și au tradus și pentru alții o poziție sau alta. Uneori îmi mai cad ochii și pe comentarii însă mă opresc după primele pentru că, mă ustură ochii.
Mai e un aspect, vloggurile au luat amploare și, se pare, multor oameni le e mai ușor să te asculte/vadă decât să te citească. Eu personal, prefer să citesc. Sunt mai atentă și mai implicată într-un text decât într-un video. Plus că nu am mereu căștile la îndemână, le salvez pentru mai încolo dar uneori nu mă mai întorc la ele.
Textele lungi iar nu mai sunt așa populare. Deși nu știu dacă e așa simplu să sintetizezi un subiect greu, astfel încât să aibă context și argumente. În capcana asta intră mulți cei care cred că știu ceva doar din titlu sau din primele rânduri ale unui articol pe care l-au abandonat aproape înainte să-l înceapă. Și eu, uneori citesc un articol de vreo două ori până să-l înțeleg. Și asta pentru că e posibil să fie un context necunoscut sau să mă fi distras alte câteva zeci de chestii. Alteori îl citesc din prima cu atâta atenție încât nu-mi amintesc efectiv momentul în care a ajuns tramvaiul în stație iar eu nu m-am urcat sau am urcat dar am uitat să validez cardul de călătorie (lucru pe care-l fac într-un final și pare că aș fi cineva care a vrut să fie necinstit dar s-a răzgândit la jumatea drumului).
Apropo de subiecte de actualitate care, deși putem trăi cu senzația că nu ne afectează în mod direct, ne afectează de fapt mai direct decât ne-am imagina. Coincidență sau nu, am citit despre concedierile în masă la TNB fix când citeam Orașul fetelor, o carte scrisă de Elizabeth Gilbert. Orașul fetelor este numele unei piese de teatru care ia ființă în carte iar noi, ca cititor, avem privilegiul să vedem tot ce se întâmplă în culise din ziua 0, în ziua premierei și ceva timp după aceea. Mai avem ocazia să vedem și cum supraviețuiește un teatru mic în New York-ul anilor ’40, înainte, în timpul și după război. Și la cuvântul război am vrut să ajung. Pentru că citisem într-un ziar (online) că Oana Pellea a zis
„suntem în prag de colaps, nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Probabil, doar în perioada războiului. Nu interesează pe nimeni, noi am mai spus prin intermediul canalelor media… Spunem că situația este catastrofală. Nu suntem băgați în seamă. Ceea ce vreau să spun foarte important, actorii și colaboratorii nu sunt plătiți din încasări. Acei bani nu vin direct la actori, ci la primării, care nu au trimis banii teatrelor. Mulți dintre noi, colaboratorii nu am primit banii din partea Arcub din luna ianuarie“. (Sursa)
Mi-am mai format o opinie despre criza din lumea teatrului românesc și citind o postare (lungă, dar am citit-o cap coadă de două ori) pe care, o actriță (păpușar) pe care o am în lista mea de prieteni de Facebook, a împărtășit-o pe rețeaua de socializare, moment în care am aflat și de protestul de mâine seară, din Piața Victoriei:
Draga prietenă/prieten,
Daca ai venit la vreun spectacol de-al meu, daca ne-am intalnit in parc, daca ai vazut doar pe facebook ce fac si ti-a placut, vino din nou alaturi de mine. E fara bilet! Duminica in Piata Victoriei de la ora 18:00 iesim in strada sa aparam dreptul de a (ne) juca. O sa am si papusile cu mine si voi juca acolo daca in alte locuri incepe sa fie imposibil. Uite si o pledoarie scrisa de Dorina Chiriac. Citeste pana la capat! E rost de înțelepțire!
Găsiți aici pledoaria întreagă scrisă de Dorina Chiriac.
Și vorbele Dorinei Chiriac m-au dus cu gândul la cartea pe care tocmai am terminat-o. Am aflat din ea mai multe despre lumea teatrului din spatele cortinei decât aș fi aflat în mod normal. Și m-am întristat. Pentru că nu prea înțeleg ce se întâmplă, în condițiile în care majoritatea pieselor se joacă cu casa închisă. Mai citesc, mă mai documentez, poate înțeleg….
Am vrut să știți și voi de protest. Deși probabil că știți. Eu am aflat doar pentru că am această prietenă actriță în lista de prieteni pe rețeaua de socializare.
Și dacă nu ați înțeles până acum unde vreau să ajung cu această postare (în caz că ați citit până aici) este pentru că nu are o destinație precisă. Bănănăi puțin pe străduțe, aștern gânduri, întrebări, împărtășesc lucruri care poate vă deschide și vouă apetitul să descoperiți mai multe. Despre cartea Orașul Fetelor, despre criza din teatru, despre protestul de mâine, despre formatorii de opinie, despre ce se mai întâmplă în țara asta.
Scriu această postare privind pe geam din bula mea, unde e răcoare și bine (nu cald și bine este ceea ce îmi doresc într-o zi de vară), de la Seneca Anticafe (unde au și cafea, apropo), de unde nu mă trage inima să plec pentru că e plăcut, frumos, relaxant, muzică în surdină, înconjurată de cărți, de locuri confortabile de stat (muuuulte locuri, mai mai că ajunsesem singurul client la un moment dat), liniște, ceai, fructe, biscuiți. Trece timpul repede aici, mai e puțin și se închide și încep să mă pregătesc mental să ies din bula mea, înapoi pe stradă, unde sigur o să văd un lucru sau altul care nu-mi place (desigur, pe lângă multe altele care îmi plac). Despre Seneca Anticafe, într-o altă postare, merită să povestesc mai pe larg, nu într-o desfășurare dezlânată de cuvinte.
Dacă tot v-am spus de Orașul Fetelor, vă las și cu un citat. Nu văd altul mai potrivit, ca încheiere. Apropo, poza din articol reprezintă vitrina unei librării mici, probabil de carte în limbă străină. Parcă uitându-se în stradă, fix la mine, mi-a atras atenția cartea pe care o aveam și eu în rucsac (doar că tradusă). A fost asa un semn simpatic și n-am putut trece fără poză.
„M-a dezamăgit toată lumea, a spus ea după o lungă tăcere.
– Cine, mai exact?
Credeam că avea să spună „naziștii”.
– Adulții, a spus ea. Toți. Cum au lăsat lumea să scape de sub control în halul ăsta?
– Nu știu, scumpa mea. Nu cred că e conștient vreunul de ce face.
– S-ar părea că nu, a decis ea, cu dispreț teatral, aruncând țigara fumată pe alee. Vezi, de asta de-abia aștept să cresc. Ca să nu mai fiu la mila unora care habar nu au ce fac. Mă gândesc că, cu cât mai repede am eu totul sub control, cu atât mai bine o să trăiesc.
– Planul sună excelent, Marjorie, am spus. Ce-i drept, eu n-am avut niciodată un plan în viață, așa că n-am de unde să știu. Dar din ce aud, te descurci bine.
– N-ai avut niciodată un plan? a spus Marjorie, privind în sus la mine cu groază. Cum reziști?”
Chiar așa, cum au lăsat adulții lumea să scape de sub control în halul ăsta?
