Skip to content

Sursa puterii

January 6, 2019

Atunci când vrem să ne uităm la filme acasă, folosim nettop-ul, un computer foarte mic (ca o unitate centrală) pe care-l conectăm la televizor. De câţiva ani însă, pierdusem sursa usb care conecta mouse-ul şi tastatura la nettop aşa că ne cam chinuiam cu onscreen keyboard şi mouse-ul de la laptop. Sigur că puteam să cumpărăm altă tastatură însă, din nu ştiu ce motiv, am păstrat-o pe aceea şi ne-am folosit de soluţii adiţionale. Am avut numeroase tentative să arunc tastatura (pe care de vreo 3-4 ani doar o ştergeam de praf) sau să i-o dau nepotului meu, pe post de jucărie, pentru că părea pasionat de tastat.

Mare mi-a fost mirarea când soţul meu a venit cu ideea să desfacem mouse-ul şi…surpriză…sursa era în el. Asta după ce câţiva ani buni m-am tot întrebat unde să fie, unde să o fi pierdut. M-am gândit inclusiv că am tras-o în aspirator la un moment dat. Sigur că prima reacţie a fost … nu îmi vine să cred că suntem aşa de idioţi, să stăm cu sursa usb sub nas atâta timp şi să n-o vedem.

Ei bine, uite că unele lucruri sunt fix sub nasul nostru, trebuie doar să deschidem puţin ochii şi carapacea ca să le vedem. Cam aşa stau lucrurile şi cu puterea pe care o ţinem înăuntrul nostru şi pe care o accesăm, la momentul potrivit, dacă vrem cu adevărat să o vedem şi să credem în ea.

Când simţim că nu mai putem şi căutăm putere oriunde altundeva prin exteriorul nostru, poate că cea mai bună idee este să căutăm mai cu atenţie în interior, cu siguranţă că este acolo, trebuie doar să o accesăm. O fi aşa de simplu ca atunci când scoţi sursa usb dintr-un mouse? Sigur că nu este. Dar odată ce ai scos sursa, nu mai există cale de întoarcere să o mai pui la loc cald oricât de greu ar fi uneori de accesat şi de folosit.

Acum nu doar că am o tastatură funcţională, am o reconfirmare a faptului că de cele mai multe ori cheia nu stă la vedere, chiar dacă o ţinem în mână de atâtea ori, fără să ne dăm seama. Trebuie să căutăm mai adânc, să depunem un efort mai mare să o putem folosi. Sau, de ce nu, atunci când e timpul ei, să o lăsăm să iasă la suprafaţă natural. Nu există cheie care să fie la fel cu o alta însă ele se conectează şi seamănă unele cu altele mai mult decât ne dăm seama.

În noul an şi în fiecare zi din an, vă urez să găsiţi usb-ul vostru demult pierdut. Cam cum am găsit eu cercelul în maşina de spălat. A rezistat stoic multe cicluri de spălări până să mă lase să-l găsesc. Doar ca să-l pierd iar în casa liftului câteva săptămâni mai târziu. Dar apoi a fost diferit, ştiam unde a ales să cadă şi nu am mai depus efort să văd cum îl pot recupera, mi-am învăţat lecţia de la el şi l-am lăsat să se ducă.

*sursă foto, Pinterest.

 

Advertisements

Un dar magic

December 31, 2018

Am intrat în ultima zi din an trează, citind. Asta pentru că nu am mai putut lăsa din mână cartea. Irelevant faptul că mai aveam de terminat o carte ca să-mi ating reading challenge de pe Goodreads, de data asta chiar n-am putut adormi până n-am citit şi ultimul rând.

În penultimul modul de curs, Alis ne-a recomandat o carte (mai multe cărţi însă aceasta a urcat brusc foarte sus pe lista mea de lecturi). Urma să o achiziţionez în format electronic de îndată ce aveam şi un dispozitiv care să-mi permită să citesc cărţi electronice. Surpriza mare a venit înainte de Crăciun atunci când am primit această carte în dar de la sora mea.

În atelierul de magie, Călătoria unui neurochirurg pentru a descoperi enigmele creierului şi secretul inimii, este, aşa cum spune Daniel Goleman, “o palpitantă călătorie în lumea misterioasă a minţii umane, o poveste emoţionantă despre curaj şi compasiune“. Mai mult decât atât, este o lectură potrivită pentru fiecare dintre noi, indiferent de etapa de dezvoltare în care ne aflăm. Cu o singură condiţie: să o citim cu inima deschisă.

Atunci când descopăr o carte ca aceasta, mi se strecoară în suflet şi un mic regret că n-am descoperit-o mai devreme. Că poate mi-aş fi preţuit timpul mai cu folos şi aş fi realizat mai multe până la vârsta asta. Dar apoi îmi trece şi sunt recunoscătoare că am ocazia să o fi citit acum. Şi nu mă mai concentrez pe timpul pe care-l cred eu pierdut ci pe cel de acum şi cum intenţionez să mi-l petrec pe cel de mâine.

Am învăţat mult despre intenţii anul acesta. Am analizat de ce nu am împlinit ce mi-am dorit, am regândit lista de intenţii şi n-am aşteptat 1 ianuarie ca să plec la drum spre îndeplinirea lor. De fapt nici nu e o listă atât de lungă dar sigur e consistentă şi clară, pictată cu detalii, şi, uşor uşor, vizualizată cât mai în concret posibil. În fiecare zi ma adaug cât un detaliu, câte o informaţie, câte un lucru nou învăţat, câte o pată de culoare, câte o senzaţie, sentiment, parfum sau muzică, până arată exact aşa cum va fi să fie.

În prag de an nou, dau magia mai departe şi vă fac cadou câteva pasaje din carte. Poate acum nu se vor lega între ele, unele vor avea sens pentru voi, altele nu. Dar poate vă va convinge să răsfoiţi această carte. Aş spune că dacă ajungeţi să o răsfoiţi, vă vor prinde zorii zile încă dând paginile ei. Sau poate că nu. Sau nu acum. Aşa cum am spus, cu inima deschisă. Merge şi cu ea întredeschisă, se mai deschide pe parcurs cu fiecare rând citit, înţeles, simţit.

Fiecare dintre noi trece în viaţa sa prin situaţii care îi cauzează durere. Eu le numesc rănile inimii. Dacă le ignori, nu se vor vindeca. Dar câteodată, când inimile noastre sunt rănite, abia atunci sunt deschise. De cele mai multe ori, rănile inimii ne oferă cea mai mare oportunitate de a evolua. Situaţii dificile. Un dar magic.

Ce crezi că vrei nu e întotdeauna ce este bine pentru tine.

Am închis ochii şi mi-am imaginat inima deschizându-se. Mi-am trimis iubire şi iertare pentru toate greşelile pe care le făcusem. Am trimis iubire către părinţii mei şi recunoştinţă pentru că au făcut tot ce au putut. I-am trimis iubire lui Ruth oriunde s-ar fi aflat, pentru că a fost cea bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Şi am trimis iubire fiecărui copil care se lupta cu sărăcia, care avea părinţi dependenţi, care era singur şi credea că totul se întâmplă cumva din vina lui. Am trimis iubire la fiecare persoană care şi-a pus la îndoială propria valoare şi propriile merite […].  – un sentiment de învăluire în căldură şi iubie…o senzaţie de pace interioară profundă şi o siguranţă absolută că totul va fi în regulă.

Inima are o inteligenţă proprie şi, dacă vom învăţa de la ea, vom şti că păstrăm ceea ce avem numai dăruind. Dacă vrem să fim fericiţi, trebuie să-i facem pe alţii fericiţi. Dacă dorim iubire, trebuie să oferim iubire. Dacă vrem bucurie, trebuie să-i bucurăm pe alţii. Dacă dorim iertare, trebuie să iertăm. Dacă vrem pace, trebuie s-o creăm în lumea din jurul nostru.

Ceea ce numise Ruth compasul inimii este în realitate o formă de comunicare existentă între creier şi inimă prin nervul vag. Cercetările demonstrează că inima trimite mult mai multe semnale spre creier decât creierul spre inimă – şi, cu toate că sistemul cognitiv, cât şi cel emotional din corp sunt structure inteligente, există mult mai multe conexiuni nervoase caremrg de la inimă la creier decât invers. […] Creierul ştie foarte multe, dar adevărul simplu este că ştie şi mai multe când se uneşte cu inima.

Există o epidemie de singurătate, anxietate şi dpresie în lume, mai ales în Occident. E o împovărare a spiritului şi a legăturii cu ceilalţi. Studiile arată că 25% din americani n-au o persoană suficient de apropiată căreia să-i împărtăşească o problemă. Asta înseamnă că unul din patru oameni pe care îi vezi sau cu care te întâlneşti azi nu are cu cine să vorbească şi această lipsă a legăturilor îi afectează sănăatea. […] Legătura socială autentică are un efect profund asupra sănătăţii mentale – depăşeşte chiar efectul sportului şi al greutăţii ideale asupra corpului. […] ne îmbolnăvim când suntem singuri şi ne însănătoşim când suntem împreună.

Prin faptul că mi-a acordat timpul şi atenţia ei, m-a învăţat cea mai măreaţă şi adevărată magie care există, puterea compasiunii care vindecă nu doar propriile răni ale inimii, ci şi inimile celor din jurul nostru. Este cel mai mare dar şi cea mai mare magie.

Simt că suntem toţi conectaţi; când mă uit la alţii, mă văd pe mine. Îmi văd slăbiciunile, eşecurile şi vulnerabilitatea. Văd puterea spiritului uman şi puterea universului. Ştiu, în adâncul finite mele, că iubirea ne uneşte.

Sunt constant uimit de unde m-a dus viaţa. E uşor să uneşti retrospective punctele unei vieţi, dar e mai dificil să ai încredere că punctele se vor uni singure şi vor forma o imagine frumoasă când eşti prins în vâltoarea de a trăi.

Fiecare dintre noi are o poveste şi în fiecare poveste sunt părţi dureroare şi triste. Putem alege, în fiecare moment, să-i vedem pe oamenii din faţa noastră aşa cum sunt şi cum pot deveni. […] Să oferi iubire este întotdeauna posibil. Fiecare zâmbet acordat unui străin poate fi un dar. Fiecare moment în care nu judeci o altă fiinţă omenească este un dar. Fiecare moment de iertare, pentru tine sau pentru altcineva, este un dar. Fiecare act de compasiune, fiecare intenţie de a ajuta este un dar pentru lumea asta şi un dar pentru tine însuţi.

Şi aş putea continua….sunt multe pasaje la care am pus semn pentru o lectură ulterioară. Dar cred că aţi înţeles de ce e important pentru voi sa citiţi această carte mai devreme decât mai târziu. Sau când sunteţi voi pregătiţi.

La mulţi ani!

Muzicale

December 2, 2018

Bohemian Rhapsody săptămâna asta. A Star Is Born acum vreo două săptămâni. Mamma Mia 2 astă vară. La La Land acum vreo doi ani. Filmele muzicale mă bucură nespus şi-mi dau o trăire aparte pe care nu ştiu cum s-o explic.

Am un tatuaj cu un portativ. Port la gât un medalion cu o notă muzicală. Mă întreabă lumea dacă ştiu să cânt. Nu ştiu, ăsta e răspunsul. Mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu.

Dar cert este că ştiu să ascult. Şi simt profund ce ascult. Şi după ce văd un film muzical, ascult altfel muzica din el. Înţeleg altfel povestea din spatele versurilor şi a liniei melodice. Şi asta pentru că nu exista o singură poveste. Devine altă poveste de fiecare dacă când o ascultă cineva diferit. Devine o altă poveste chiar şi când o ascultă aceeaşi persoană în diferite etape ale vieţii.

The Great Pretender ascult acum. Bruiez discret melodia cu sunetul tastelor în timp ce scriu. Cu câteva săptămâni înainte să văd Bohemian Rhapsody făcusem o obsesie pentru I Want to Break Free, o ascultam şi de zece ori într-o zi (sau mai mult).

Pentru mine Bohemian Rhapsody este un film fenomenal. Dar n-ar fi fost la fel dacă povestea din spate ar fi fost inventată, dacă Freddie ar fi fost un personaj imaginat şi nu un om. Un om pe care pământul nu-l mai are fizic de 27 de ani dar care e mai viu ca niciodată cu fiecare notă şi fiecare vers pe care ni le-a lăsat moştenire.

Oare unde se duc artiştii când se duc? Şi de ce atâţia dintre ei se duc aşa de curând? Only the Good Die Young

Love of My Life în surdină. Tastez cu grijă, să nu deranjez melodia. Mai bine n-aş mai tasta deloc.

Mai bine aş asculta Bohemian Rhapshody Under Pressure. It’s a Hard Life. I Want to Break Free dar totuşi The Show Must Go On. Thank God It’s Christmas curând.

Timpul nu mai avea răbdare

November 7, 2018

Am văzut ieri și astazi filmul Moromeții. Primul, cel din 1987. L-am văzut din două părți pentru că, oboseală, abia dacă mai e timp seara târziu când ajungem acasă și pentru filme sau cărți.

Așa am realizat faptul că, deși am citit cartea, am făcut nenumărate caracterizări, rezumate, analize pe text și ce ni se mai cerea la școală, îmi aminteam de fapt foarte puține detalii din carte. Ceea ce m-a dus cu gândul la bunica mea maternă care, deși o femeie simplă cu patru clase, era în stare să povestească în cel mai mic detaliu cărți pe care le citise, noaptea, când se termina munca la câmp și când toată lumea era hrănită și culcată.

Cu toate astea, e o scenă anume care mi s-a întipărit în minte, cea în care Ilie Moromete își duce fiul cel mic la școală, cu căruța, pe o ceață de nu vedeai să mergi înainte. Dar ei au mers. Și am luat-o ca pe o metaforă a faptului că în ciuda drumului anevoios, nu trebuie să mergi altundeva decât înainte.

Sigur că cel mai drag am prins de Niculae, acest mic Marin Preda, care în ciuda greutăților și a piedicilor, nu a vrut cu niciun chip să lase cartea din mână. Scena în  care Niculae ia premiul întâi cu coroniță dar apoi nu poate spune poezia că-l cuprind frigurile, urmată de scena în care Ilie își cară cu duioșie fiul acasă în spate, este scena care m-a emoționat cel mai tare.

O alta preferată este cea în care Moromote îl bate pe Paraschiv cu ciomagul. O scenă destul de violentă dar cu un discurs de ți se face ție rușine de rușinea lor de băieți nerecunoscători.

Deși apărut de 31 de ani, eu acum văd filmul prima oară. Sau poate am mai prins frânturi din el și altă dată dacă l-au dat pe la televizor. Nu rețin. Dar e foarte posibil. Mai ales că tata era mai iubitor de filme românești și-mi amintesc că intram de multe ori la el în cameră și mă uitam cu el. Deși nu înțelegeam mare lucru, mereu am zis că sonorizările erau slabe și aveam nevoie de subtitrare. Ia uite că pe ăsta l-am înțeles și m-am uitat la el cu bucuria și emoția întoarcerii cu sufletul în trecut.

N-o să aștept încă 31 de ani să văd Moromeții 2 așa că mă voi duce la cinema în curând.

Revenind la cărțile din școală, cât de multe amintiri am lăsat să-mi scape. Sigur că le-am citit de plăcere, mereu am fost fan literatură română. Dar m-am pierdut în prea mule comentarii pe text că am uitat povestea. Și sper să-mi ajungă viața asta să reiau lecturi care mi s-au scurs prin fața ochilor dar pe care mintea nu a vrut să le mai păstreze, le-a înlocuit cu alte gânduri și griji și povești poate nici pe de parte la fel de valoroase.

Tu ce carte din școală vrei să recitești acum că poți s-o faci și fără să-ți iei notițe că ar putea să-ți cadă la bac?

 

Coborâm la prima

October 28, 2018

Am aflat despre acest film de la Laura, acum două zile. Și mi-am dorit imediat să-l văd. Mi-a povestit câte ceva despre el, nu am căutat înainte să aflu și mai multe, l-am lăsat să mă surprindă. Am știut că e un film inspirațional și era exact ce aveam nevoie pentru o seară de duminică.

Nu am simțit unde este inspirația din primele minute. Părea un film destul de static și, pentru că nu aveam o stare de spirit prea inspirațională, am fost mai sceptică și parcă-l așteptam la cotitură să mă dezamăgească. Au trecut și mai multe minute și tot nu simțeam că mă inspiră. Parcă mă transpusesem în diminețile din timpul săptămânii, în drumul meu spre birou. Și parcă nu-mi aducea nicio stare de liniște transpunerea asta.

Până într-un moment, pentru care vă recomand și vouă să aveți răbdare să vă uitați la film. Și atunci da, am simțit că acest film este un cadou pentru mine.

Pe scurt, povestea se desfășoară într-un vagon dintr-un metrou care se defectează și în care pasagerii sunt captivi, fără vreo posibilitate de ieșire, timp de câteva minute/ore, nici nu-mi dau seama. Brusc timpul se oprește în loc și nimeni nu mai poate ajunge nici la birou, nici la spital, nici la coafor, nici oriunde se mai ducea fiecare în momentul acela. Filmul se construiește pe interacțiunile care apar între pasageri, interacțiuni care nu ar fi avut loc altfel, oameni care poate nici nu s-ar fi văzut unii pe alții dacă nu era să se oprească metroul.

Fiecare călător își ia alt cadou din experiența asta, așa cum fiecare telespectator și-l vă gasi pe al lui. Eu sunt recunoscătoare că am văzut acest film. Atât de simplu și totuși atât greu de digerat de mințile noastre preocupate mai mult de ce se întâmplă după ce coborâm la prima și mai puțin conectate la se întâmplă efectiv pe parcursul drumului.

 

Cumpărături

October 27, 2018

Pentru că ținutele mele de toamnă-iarnă sunt considerabil mai puține decât cele de vară și din ce în ce mai vechi, încerc să-mi fac timp (câte o oră când și când) să mai colind magazinele (fără să îmi facă o plăcere deosebită să fac asta). În afară de faptul că pierd adunat o grămadă de timp, mă întorc acasă cu plasele aproape goale. Am un blocaj pe care parcă nu-l aveam cu ceva ani în urmă: nu mai suport efectiv să cheltuiesc o grămadă de bani pe niște haine mult prea scumpe în raport cu calitatea și utilitatea lor.

Probabil că sunt din ce în ce mai obosită și fac, fără să vreau, calculele în minte, cam câte ore de muncă, de nesomn și de griji costă de fapt o bluză, un palton, o pereche de cizme (nu că mi-aș găsi eu cizme așa ușor la dimensiunea picioarelor mele).

Și când, într-un final, am reușit să cumpăr, în grabă, o pereche de blugi de la Massimo Dutti (de unde mai luasem lucruri de calitate, chiar dacă la un preț mai mare), am descoperit acasă, după ce tăiasem toate etichetele (mare greșeală), că erau croiți mai prost decât ultimii blugi din cel mai ieftin magazin de la Obor (sau de la Big, sau de unde vreți voi). Sigur că greșeala este a mea, nu m-am uitat bine, eram prea obosită. Dubla greșeală, am tăiat eticheta înainte să-i mai probez o dată acasă. Acum se străduiește prietenul nostru croitor să-i salveze însă nu știu ce șanse sunt. Bani aruncați efectiv la gunoi.

Ce nu pot eu să înțeleg este de ce până și hainele scumpe sunt prost croite, cu defecte, din materiale slab calitative, scămoșabile și așa mai departe. Chiar trebuie în fiecare sezon să cumpărăm altele și altele? Oare cum puteam purta pe vremuri haine și câte 4 – 5 ani și să arate în continuare ok?

Și de ce trebuie să străbați cincizeci de magazine pentru ca, dintr-un strop de noroc, să dai peste o haină bună? Așa am stat eu să mă întreb, și poate mă lămuriți voi, de unde îți cumpără lumea haine și cam cât timp investește în sportul ăsta. Pentru că văd totuși în jurul meu fete îmbrăcate frumos, asortat, variat… Poate că problema e la mine, nu la magazine, cine știe.

Sau poate că așa m-am obișnuit eu să merg la Yard Sales că nu mai reușesc să mă adaptez la prețurile reale din magazine. Doar că prețurile alea sunt nerealiste, neadaptate la puterea noastră de cumpărare. Sau așa ai spune. Totuși valuri întregi de oameni ies în continuare cu pungile pline din mall-urile Bucureștene.

Dar totuși… când pun mâna pe orice bluză mai de Doamne ajută, nimic sub 200 – 300 lei. Și nu pot. Sau nu mai pot. Că poate au fost și momente în care am dat.

Picătura care a umplut paharul după câteva ore pierdute a fost într-o vitrină a unei cofetării, unde o amandină costa 25 de lei. Și nu este vorba că nu mi-aș fi permis să mănânc o amandină de 25 de lei. Este vorba de principiul în sine. Ce are prăjitura aia de costă cât 2 meniuri simple care ar hrăni la prânz doi oameni?

Și nu, nu m-am transformat brusc într-un Hagi Tudose, în continuare cumpăr lucruri, mă uit la calitate și nu la cantitate. Însă ce se întâmplă în magazine în momentul ăsta mi se pare strigător la cer. Șosete care costă cât o pereche de pantofi. Paltoane care costă mai mult decât un frigider. Cizme mai scumpe decât un telefon. S-a întors lumea cu susul în jos. Sau poate că așa a fost din totdeauna dar n-am fost eu atentă.

Până una alta, mai am câteva perechi de blugi și niște tricouri, mai trecem o toamnă și/o iarnă împreună. Cred că pot să respir și dacă mă îmbrac în trei zile din săptămână în același stil.

Lecție de stres

August 29, 2018

La Lidl, în fața rafturilor cu condimente, o doamnă mă dă politicos la o parte. Pesemne că era mai urgent pentru ea să aleagă condimente decât era pentru mine. N-am protestat. Puteam să mai trăiesc fără boia de ardei iute câteva secunde în plus.

Copilul doamnei: ”Mami, de ce te grăbești așa?”

Doamna (agitându-se de pe un picior pe altul, părea că are nevoie urgentă la baie): ”Lasă-mă că sunt stresată!”

Copilul doamnei (maxim 12 ani … cu o voce liniștitoare, parcă mă ajuta și pe mine să nu mai fiu stresată):

”Dar de ce, mami, ești stresată?”

(eu în mintea mea de empatică incurabilă: săraca doamnă, oare ce stres o avea… muncă, sănătate, griji)

Doamna (ușor încurcată de prezența mea; voiam totuși condimentele): Eh, începe….serialul ăla”

Copilul doamnei: Haide, mami, liniștește-te, nu mai fi stresată”.

Nu îmi amintesc vremurile în care am fost așa stresată că începe serialul. Dar dacă au fost vreodată, mi se face dor de ele. Mai că am vrut să o las în fața mea la casă. Dar n-am apucat, îmi luase deja casierul produsele la scanat când am venit ea într-un suflet.

Când copilul pare mai adult decât adultul. Dar nu judecăm, doar observăm. Aproape că mi-a fost puțin simpatică doamna. Dar am empatizat mai puternic cu copilul care, când au ieșit pe ușa magazinului, încă își mai liniștea mama cu vorbe calme.

Să fi fost ăsta stresul ei… sau să fi fost o metaforă pentru altceva….să-l protejeze pe copil de alte griji ale dumneaei? N-o să aflu prea curând sau poate niciodată. Poate la următorul drum la Lidl? Dar serialul….care să fi fost serialul?

Sursă photo.