Skip to content

Ancora noastră cea de toate zilele

January 16, 2017

Azi dimineaţă, ora 8 şi jumătate, acea oră în care coborâtul din metrou la Unirii 2 ca să ajungi la Unirii 1 se dovedeşte a fi o luptă pentru supravieţuire. Tendinţa este să dai din coate că altfel nu ai cum, eşti efectiv tras înapoi de mulţime ca în nisipuri mişcătoare (n-am fost în nisipuri dar nu ştiu de ce am o senzaţie că ar putea să semene). Care erau şansele ca în timp ce unul încerca să coboare şi altul încerca să urce, firul de la fularul unei domnişoare să se prindă de nasturele minuscul de la buzunarul din spate a pantalonilor soţului meu. Am simţit că ne va linşa lumea însă brusc, în toata agitaţia aceea, cineva a vorbit pe un ton foarte calm şi a spus “staţi, s-a agăţat cineva aici, rezolvăm imediat”. Mulţimea, parcă scoasă total din ritm de acel ton calm în haos, s-a oprit brusc. Situaţia s-a rezolvat şi fiecare dintre noi şi-a continuat drumul. Lecţia de azi: în unele momente, calmul îi bagă în ceaţă şi îi potoleşte pe oamenii agitaţi mai ceva ca orice privire aruncată ca o săgeată. La urma urmei, duc şi ei cam aceeaşi luptă ca tine, dimineaţă de dimineaţă. M-am ruşinat de propriii nervi dar am învăţat. Mâine, cu altă atitudine.

Seara, la întoarcere, era să trag o doamnă după mine când, capătul cordonului de la geaca mea îşi găsise loc să se aşeze fix în buzunarul doamnei de lângă mine. Dacă n-ar fi avut o formă uşoară de ancoră aş fi acuzat bietul cordon de o tentativă de furt din buzunare. Am zâmbit şi mi-am cerut scuze, a zâmbit şi doamna şi a spus că nu e nimic şi parcă s-a restabilit iar binele în lume pentru câteva secunde.

Care erau şansele ca într-o zi începută cu senzaţia că atârn în gol de un fir de păr şi terminată cam tot aşa doar că de data asta cu firul mai subţiat, să se agaţe cineva de tine şi parcă să te aducă măcar cu gândul, dacă nu cu picioarele, pe pământ.

Morala zilei….când simţi că nu mai ai de ce să te agăţi, se agaţă sigur ceva de tine şi nu te lasă să se scufunzi ca un bolovan sau să te tot duci în văzduh, nevăzut ca un balon cu heliu sau un lampion lansat doar ca să cadă mai apoi în mare.

Mi s-a prins ancora de mal şi azi, chiar dacă, aparent, doar sub forma unui biet capăt de cordon de geacă.

img_2344

Viitorul începe luni

January 15, 2017

M-am trezit devreme într-o zi de duminică în care, de regulă, nu răsare soarele pentru mine înainte de ora nouă sau zece decât dacă am vreo treabă şi vreun drum de făcut. N-am mai avut nici reflexul de a da drumul la televizor şi a asculta emisiuni idioate până spre ora prânzului în timp ce îmi beam cafeaua în faţa măreţului Facebook. M-a tras uşor de mânecă, de pe măsuţa de cafea, o carte începută acum două săptămâni şi al cărei număr de pagini mi-ar fi permis cu uşurinţă să o dau gata în două-trei zile. Am confiscat-o de la sora mea înainte să apuce chiar ea să o termine pentru că îmi plăcuse stilul şi, cum am mai spus şi cu alte ocazii, îmi place să citesc şi mă regăsesc în scriitura autorilor români contemporani.

După ce am citit şi ultimul cuvânt de pe ultima pagină din carte (Calitatea luminii de Mircea Pricăjan), m-am trezit citind, aproape fără să-mi dau seama, lista de cărţi care au mai apărut în aceeaşi colecţie la Editura Polirom. Un şir de nume şi de titluri (aproape) necunoscute mie, autori români, alţii decât cei pe care i-am studiat la şcoală şi ale căror zile de naştere le mai serbăm şi azi, întâmplător fiind, 15 ianuarie. Am spus aproape necunoscute pentru că, din când în când, mai răsărea în pagină câte un nume pe care l-am mai auzit o dată sau de mai multe ori.

M-am întrebat cine sunt ei, cum s-au apucat de scris şi, fără să vreau m-am gândit dacă e posibil să se mai poată trăi decent în vremurile noastre româneşti din scris, dacă mai e vreo şansă să fii best seller, tu autor simplu şi necunoscut (nu vedetă de televiziune, politician sau mare gânditor şi formator de opinii deja ultra cunoscut).

Am ales să-mi încep anul cumpărând, din munţi de cărţi care mai de care mai atractive, tot o carte românească, scrisă de o autoarea a timpurilor noastre, Ioana Pârvulescu.  Poate că aţi auzit de ea sau poate că nu însă nu am văzut zi mai potrivită să încep a citi această carte numită “Viitorul începe luni” decât într-o zi de duminică în care mă uit cu oarecare teamă la o zi de luni aparent banală şi totuşi atât de diferită de celelalte zile de luni de până acum.

Dacă se întâmplă să treceţi pe aici, voi ce autori români deocamdata nu foarte cunoscuţi, aţi citit şi v-au plăcut? Poate reuşim cumva împreună să-i mai scoatem la lumină. Eu una ştiu că mi-am propus să iau lista aceea despre care vă vorbeam la început şi să caut din cărţile de acolo, să văd care dintre ele s-ar potrivi şi la mine în bibliotecă.

img_2339

Oameni fără nicio treabă

January 11, 2017

Mă uitam azi la o poză recentă cu nepotul meu bebeluş, cum stătea el comod în scoica lui cu o jucărie în braţe şi am gândit cu voce tare, când îi arătam colegei mele poza, “cum o s-o simţi el aşa fără nicio treabă şi nicio grijă?”. Asta după o zi lungă la birou în care aş fi invidiat temporar şi deloc rău intenţionat pe oricine care nu avea vreo treabă sau vreo grijă. Cine mă cunoaşte deja de ceva timp, ştie că nu tânjesc în niciun fel după copilărie şi că viaţa de adult mi se pare mult mai potrivită pentru mine însă în momentul acela simţeam nevoia de linişte şi nevoia ca măcar pentru câteva ore să aibă altcineva grijă de grijile mele în locul meu.

Şi cum nimic nu se întâmplă întâmplător şi degeaba, în drum spre casă, mergând în şir indian prin zăpadă, m-am nimerit în spatele unui grup format dintr-un tată şi doi fraţi (de vreo 4 respectiv 7 ani) cu chef de vorbă şi conversaţii de oameni mari. S-a nimerit că tocmai atunci mi se terminase melodia din căşti şi n-am dat drumul la alta pentru că m-a captivat discuţia care avea loc în faţa mea. Băiatul mai mare zice ceva de oameni care nu au treabă şi primeşte ca replică de la băiatul mic că nu există oameni care să nu aibă treabă şi că toată lumea are vreo treabă sau alta. Băiatul mare îi zice că bebeluşii nu au treabă, moment în care băiatul mic îi spune că şi bebeluşii au treabă să mănânce. Se pare că nu a fost considerată suficientă treabă asta cu mâncatul că vine înapoi o replică legată de faptul că bebeluşii bolnavi n-au treabă pentru că nu mănâncă. Şi contra argumentul nu a întârziat să apară, bebeluşii bolnavi au şi mai multă treabă să stea cuminţi la spital cât le fac doctorii injecţii. De aici au început alte poveşti între ei cum au văzut la ştirile protv despre un bebeluş care a murit imediat ce a fost născut iar tatăl a stopat discuţia şi a încercat să afle cum de au ajuns ei să se uite la ştirile protv şi, deşi micuţii s-au dovedit a fi foarte discreţi, bănuiesc că un tataie o să primească o muştruluială zdravănă pentru că se uită la ştiri de faţă cu nepoţii. Nu ştiu dacă tatăl era foarte pregătit pentru aşa o discuţie la ceas de seară în zăpadă şi nici dacă a procedat corect însă le-a spus doar să nu mai creadă toate prostiile de la protv şi să îl atenţioneze pe tataie să schimbe postul de pe ştiri când sunt şi ei prin preajmă.

Aş mai fi mers în spatele lor de curiozitate a discuţiei dar ar fi fost cel puţin ciudat având în vedere că eu ajunsesem deja în faţa blocului.

Rămân totuşi la lecţia pe care mi-a dat-o, fără să vrea, băieţelul mic şi anume că nu există oameni care să nu aibă nicio treabă şi, completez eu, oricât ni s-ar părea nouă că unii au o treabă mai mică decât a noastră şi sunt poate mai fericiţi şi mai liniştiţi, nu e întocmai adevărat. Niciunul dintre noi, încălţat cu propriii pantofi, mai comozi sau mai incomozi, n-are de unde să ştie exact cât de comozi sau incomozi sunt pantofii oamenilor de lângă noi, chiar dacă ar putea să mimeze, în aparenţă, voit sau din întâmplare, o lejeritate care nouă doar ni se pare.

hqdefault

***sursă photo – Youtube

Viaţa în ordine

January 7, 2017
12695012_984515011620645_8988776332320441478_o

Îmi place ordinea deşi nu pretind că aş fi mereu cea mai ordonată persoană. Sunt zile în care biroul meu arată prea încărcat şi, oricând aş vrea să găsesc scuza că nu am timp sau că e parte din natura muncii mele să se adune documente, ştiu că de fapt există timp şi pentru asa dacă ştii să-l drămuieşti bine. Dar asta e o altă discuţie, gândul meu se îndreaptă acum înspre ordine şi nu înspre managementul timpului. Îmi place să am un birou care să mă reprezinte şi care să conţină lucruri care să mă facă să zâmbesc însă dacă nu sunt într-o ordine şi nu au o logică şi nici şterse de praf regulat nu sunt, atunci nu îmi mai aduc nicio bucurie. Aşa că…

În funcţie de perioadă, dacă o ordine sau alta a scăpat de sub control, simt că mă sufocă şi mă încarcă încât nu mai am spor să fac nimic altceva. Şi atunci e clar că trebuie să las orice altceva şi să restabilesc ordinea: în dulapul de haine (de unde selectez şi donez ce nu am mai purtat şi nu voi mai purta), în sertarele/cutiile cu “de toate” (de unde arunc fără milă tot felul de nimicuri pe care le-am păstrat cu gândul că poate trebuie cândva), în  dulapurile cu farfurii/pahare, în frigider, în bibliotecă şi aşa mai departe. În unele locul restabilesc ordinea mai des decât în altele, în funcţie de cât de repede încep să se adune lucruri care mă deranjează. Alte ordini pe care simt nevoia să le fac periodic sunt în mesaje, poze, mail, desktop şi poate uneori în prietenii de pe Facebook.

Mă consider o persoană creativă şi se spune că persoanele creative sunt şi mai creative în propria dezordine însă nu e şi cazul meu. Dacă n-am ordine în dulap n-am nici ordine în minte şi invers. Şi aici vroiam să şi ajung. Ordinea în gânduri, în priorităţi, în activităţi, în visuri şi rezoluţii (că tot e cuvântul lunii ianuarie) are efecte umitoare asupra timpului. Atunci când ştii ce ai de făcut, când găseşti lucrurile acolo unde le-ai pus, atunci când nu cauţi prin munţi de haine pe care oricum nu le porţi, atunci când nu stai şi cauţi pe toate canalele un program bun, atunci când nu dai scroll la nesfârşit pe un newsfeed supraîncărcat în care îţi scapă postările interesante atunci când sunt îngropate de altele repetitive şi lipsite de conţinut.

Poate că uneori nu trebuie decât să-ţi faci ordine în şosete ca să-ţi vină cheful să faci ordine şi în alte aspectele din viaţă. Şi atunci când e ordine nu mă mai sufoc şi am loc să respir şi pot să gândesc şi să fac lucruri care mă bucură şi-mi aduc mulţumire. Sfârşitul de an şi începutul de an au fost despre ordine. Doar că ordinea ca şi motivaţia, dacă n-o exersezi, se duce pe apa dezordinii. Aşa că să o practicăm în fiecare zi, dacă ne-o dorim şi dacă ne ajută să trăim în felul în care am ales să trăim şi ne duce pe drum pe care am ales să-l urmăm.

’17

January 2, 2017
img_2236

Intru zilnic pe blog deşi sunt într-o perioadă în care nu-mi arde de scris şi nici cuvintele nu prea se leagă. Văd cu bucurie că totuşi mai sunt persoane care citesc din postările vechi şi mai şterg din praful care se pune atunci când eu nu am stare de povestit. Şi nici acum nu am, ba chiar nu ştiu ce să fac să pun pauză la timp şi să mai prelungesc măcar un pic weekendul acesta care oricum a fost mai lung cu o zi. Sau cu un an dacă vreau să fac o glumă jalnică la care poate că am râs şi eu cândva.

În general prefer să scriu atunci când am o stare de speranţă, de optimism, să iasă o poveste care să motiveze sau să bucure. Azi nu am stare deloc de o astfel de postare. Dar parcă nici nu-i vine să poluez eu acum atmosfera de rezoluţii de an nou din online cu hatereala mea doar pentru că sunt eu obosită. Şi mă simt atât de obosită încât primul gând care-mi vine în minte acum este să dorm pentru că atunci când dorm nu mai am nicio grijă care să mă deranjeze. Şi nu-mi doresc nimic altceva de la anul ăsta care a început (nu că ar fi aşa mare lucru că s-a schimbat din 16 în 17 sau că sâmbătă era un an şi azi e altul) decât un pic de linişte. Şi poate să apuc să mai citesc o carte cap coadă că momentan am vreo patru începute şi nu reuşesc să mai duc niciuna până la capăt. Nu că n-ar fi timp pentru că scroll pe Facebook fără sens se pare că am timp să dau. Linişte, cred că tot asta ar rezolva şi partea cu cartea şi multe altele. Şi cam atât.

CrossFit Training

November 30, 2016

Un SkyRun (ianuarie), un semimaraton (mai), două curse de 10 km (una în aprilie şi una în octombrie), trei luni de trezit dimineaţa şi mers la sala de forţă de câte ori s-a putut am putut, o lună de XBody, un TRX in mijlocul sufrageriei la care mai şi lucrez, reîntors la LadyFit. A fost un an plin din punct de vedere sportiv pentru mine şi…când credeam că nu mai încerc nimic nou, am aterizat azi într-o sală de CrossFit, la CrossFit Black Hammer.

Nu ştiam mai nimic despre acest tip de antrenament decât că e greu. Dar eu…cât de greu poate să fie? Dar înainte să ajung la greu, să vă spun ce este. Acest antrenament pune accent pe îmbunătățirea stării de sănătate și pe dezvoltarea abilităților lor atletice generale: anduranță, coordonare, putere, viteză, acuratețe, forță, echilibru, agilitate, rezistență, flexibilitate. Nu mă aşteptam să fac azi o tură de hală în mersul piticului şi nici să cad efectiv în fund când mersul piticului cu spatele nu e tocmai cel mai simplu lucru din lume. Poate nu mă aşteptam nici să merg o tură de hală în mâini şi pe vârfurile picioarelor şi nici să fac de o sută de ori acelaşi squat şi să-l fac bine doar o dată (sau poate nici atunci). Iar săritura cu coarda pe care o făceam în copilărie? Nu mai e deloc acelaşi lucru atunci când trebuie să o faci corect şi să fii atent la poziţia coatelor sau la cum aterizezează picioarele şi aşa mai departe.

Şi cu toate astea nu durerea fizică a fost cel mai greu de îndurat ci durerea în propriul ego (pe care n-am ştiut de la început că trebuie să-l las la vestiar) atunci când făceam acelaşi lucru de multe ori şi nu-mi ieşea. După ce m-am chinuit din răsputeri la un exerciţiu şi părea ca mă descurc, antrenorul mi-a spus că da…am făcut…dar trebuia să-l fac cursiv, repede, nu cum am făcut eu. Acela a cam fost momentul în care mi-au dat lacrimile şi am înghiţit în sec şi am recunoscut că sunt dezamăgită, că eu credeam că sunt în formă şi că mă descurc bine şi că rezist. M-am adunat în schimb de pe jos şi am realizat ce ştiam oricum şi anume că nu se poate din prima. Nu pot să mă compar cu oameni din sala aia care asta fac for a living sau asta fac de ani de zile. Trebuie să o iau treptat şi da, dacă trebuie să fac un squat de o sută de ori ca să-l fac bine a o sută una oară atunci da, merită să-l fac.

Aş fi vrut să las pe mâine postarea asta însă la cum am lucrat azi, mă îndoiesc că mâine voi fi în stare să tastez ceva de febră musculară în braţe. Am stat şi m-am gândit dacă chiar o să mă ma supun la chinul ăsta şi altă dată. Şi la cum mă cunosc, ştiu că răspunsul este da. Pentru că nu mă las. Şi pentru că, deşi am fost doar o dată, simt că este extrem de eficient. Vă spun sincer, nimic nu se compară cu satisfacţia de la final de circuit.

Sala arată ca o hală, cum am spus şi mai sus. Tavan înalt, greutăţi, gri, negru, frig, inele agăţate de sus. Am simţit-o ca pe o unitate militară. Şi comportamentul trainerului tot pe acolo. Nu sunt salteluţe roz şi încurajări că faci bine atunci când nu faci. Nimeni nu te menajează dacă nu lucrezi corect şi nu te aplaudă nimeni la final. Doar tu te poţi aplauda dacă simţi că ai mai reuşit să avansezi şi să corectezi nişte exerciţii pe care doar credeai că le faci cum trebuie.

collage_photocat

Nu ştiu dacă să mă hazardez să spun că este un antrenament pentru toată lumea. Îţi trebuie o anumită disciplină şi o duritate pe care da, o poţi căpăta în timp. Trebuie să ai răbdare, să nu te dai bătut, să nu suferi când nu iese. Eu o să strâng din dinţi şi o să mai merg şi data viitoare. Şi poate că o să şi plâng şi n-o să-mi fie deloc ruşine. Pentru că voi fi mândră de mine cu fiecare mică victorie care mă va duce mai aproape de ţelul meu.

Mulţumesc, Andra, că m-ai luat cu tine (sper că nu te-am făcut de ruşine) şi mulţumesc 7card că ne-a oferit contextul să ne împrietenim. Vin şi data viitoare.

Dar nu chiar mâine 😀

Despre brand personal

November 27, 2016

M-am gândit mult înainte să accept invitaţia Self Trust Academy de a participa la un curs de Branding Personal într-o săptămână în care nici dacă ziua de lucru ar fi avut 24 de ore nu aş fi putut să fac tot ce mi-am propus să fac. Am acceptat totuşi pentru că am convingerea că nimic nu e întâmplător şi, dacă a fost să vină invitaţia acum, tot acum trebuie să profit şi eu de ea.

M-am desprins cu greu de la birou la ora 6 ca să pot ajunge la timp la curs. Am ajuns şi parcă nu-mi găseam locul în scaun cu gândul la toate câte mi-au rămas de făcut şi la care urma să mai lucrez în seara aceea după 10 jumate când aş fi ajuns acasă. Şi pentru că nu-mi găseam locul în scaun, m-am mutat pe altul şi mi-am setat mintea să fie prezentă acolo şi nu să umble prin mailurile care au rămas nerăspunse şi prezentările care au rămas nefăcute.

Anca Baniţă, trainerul seminarului, a avut, cum era şi firesc, cea mai mare contribuţie în a-mi capta atenţia printr-o sesiune interactivă despre ce înseamnă brand personal. Aşa am ajuns să-mi setez pe hârtie o viziune a mea (ceea ce văd posibil pentru lumea din jurul meu, la care să contribui şi eu), să-mi setez rolul pe care-l pot juca eu pentru ca viziunea mea să devină realitate, să identific care sunt talentele/competenţele mele (lucruri pe care le fac eu foarte bine), care îmi sunt valorile, pasiunile, atributele de brand şi care este publicul meu ţintă.

Înainte să vă povestesc despre cele trei jocuri/exerciţii preferate din curs, să clarific în câteva cuvinte ce înseamnă un brand. Brand = totalitatea percepţiilor pe care un public ţintă le are despre un subiect (produs, serviciu, persoană). Altfel spus, referindu-ne la persoană, un brand este ceea ce oamenii spun despre noi atunci când nu suntem de faţă.

personal-branding.png

Cele trei exerciţii preferate din primul modul de curs au fost:

  1. Setarea a 5 cele mai importante valori ale noastre şi apoi, renunţarea, rând pe rând, la 4 dintre ele. Cu ce-am rămas în mână nu a fost neapărat o surpriză dar trebuie să spun că nu a fost deloc uşor să dau din mână valori pe care le preţuiesc atât în viaţa personală cât şi profesională.
  2. Scrierea unui discurs pentru propria înmormântare în care cineva, din viaţa profesională, să povestească despre lucrurile pe care le-am înfăptuit în viaţa noastră lungă.
  3. Momentul în care, după 2 ore de curs, am fost rugaţi să mergem la fiecare dintre ceilalţi participanţi la curs şi să spune 3 lucruri pe care le-am remarcat despre ei şi să notăm pe foaie cele 3 lucruri pe care colegul de curs ni le spune despre noi. Apoi a trebuit să ne uităm pe foaie şi să reflectăm la câte lucruri se repetă, la ce am aflat nou despre cum ne-au perceput ceilalţi dar şi la ce ştiam deja dar poate nu conştientizam cu adevărat.

În două ore de stat împreună într-o sală de curs, colegii mei (pe care i-am cunoscut acolo prima oară) au spus despre mine că sunt atentă la detalii, deschisă, ambiţioasă, descurcăreaţă, pozitivă/optimistă, spontană, originală, supporting, expresivă, seriosă/responsabilă, că am iniţiativă, că zâmbesc frumos şi multe altele cam pe aceeaşi temă dar cu alte cuvinte. Sigur că durează mai mult de două ore să cunoşti un om cu adevărat însă ce vreau să spun cu toate câte am enumerat mai sus este că brandul nostru personal iese la iveală cam în tot ceea ce facem şi că spunem câte ceva din acest brand al nostru indiferent cât de scurte ar fi interacţiunile pe care le avem cu ceilalţi.

O temă pentru acasă pe care eu încă nu am reuşit să o fac şi nici nu cred că mai reuşesc până la al doilea modul de curs dar o temă pe care ştiu sigur că o voi face anul acesta este să rog oamenii cu care lucrez sau cu care am lucrat să completeze un chestionar 360 care-mi va scoate la iveală acel feedback care mă va ajuta să mă dezvolt în sfera profesională. Dau tema mai departe şi vă invit să profitaţi de ea.

Înainte să mă apuc să scriu despre prima jumătate de curs am stat şi m-am gândit cum să fac să povestesc ce-am învăţat dar nici să dau tot din casă. E bine, oricâte articole am citi despre brandul personal, nimic nu se compară cu învăţarea activă, în clasă, cu trainer şi cu alţi participanţi din experienţa cărora avem întotdeauna ceva nou de învăţat şi de procesat.

Vă recomand să mergeţi la curs, fie că la acesta sau la altul şi vă încurajez să exploraţi toate ocaziile de învăţare care vi se ivesc în cale dar şi să căutaţi activ experienţe care să vă ajute să vă dezvoltaţi profesional şi personal.

Cu aceste gânduri în minte, să aveţi o săptămână plină de învăţături noi concentrate în 3 zile de muncă şi 4 de weekend. Profitaţi la maxim de cele 4 zile libere care ne aşteaptă şi, în episodul următor, dacă reuşesc să-mi trag sufletul şi să adun cuvintele, povestim despre viaţă, muncă şi balanţa dintre ele.