Skip to content

Muzicale

December 2, 2018

Bohemian Rhapsody săptămâna asta. A Star Is Born acum vreo două săptămâni. Mamma Mia 2 astă vară. La La Land acum vreo doi ani. Filmele muzicale mă bucură nespus şi-mi dau o trăire aparte pe care nu ştiu cum s-o explic.

Am un tatuaj cu un portativ. Port la gât un medalion cu o notă muzicală. Mă întreabă lumea dacă ştiu să cânt. Nu ştiu, ăsta e răspunsul. Mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu.

Dar cert este că ştiu să ascult. Şi simt profund ce ascult. Şi după ce văd un film muzical, ascult altfel muzica din el. Înţeleg altfel povestea din spatele versurilor şi a liniei melodice. Şi asta pentru că nu exista o singură poveste. Devine altă poveste de fiecare dacă când o ascultă cineva diferit. Devine o altă poveste chiar şi când o ascultă aceeaşi persoană în diferite etape ale vieţii.

The Great Pretender ascult acum. Bruiez discret melodia cu sunetul tastelor în timp ce scriu. Cu câteva săptămâni înainte să văd Bohemian Rhapsody făcusem o obsesie pentru I Want to Break Free, o ascultam şi de zece ori într-o zi (sau mai mult).

Pentru mine Bohemian Rhapsody este un film fenomenal. Dar n-ar fi fost la fel dacă povestea din spate ar fi fost inventată, dacă Freddie ar fi fost un personaj imaginat şi nu un om. Un om pe care pământul nu-l mai are fizic de 27 de ani dar care e mai viu ca niciodată cu fiecare notă şi fiecare vers pe care ni le-a lăsat moştenire.

Oare unde se duc artiştii când se duc? Şi de ce atâţia dintre ei se duc aşa de curând? Only the Good Die Young

Love of My Life în surdină. Tastez cu grijă, să nu deranjez melodia. Mai bine n-aş mai tasta deloc.

Mai bine aş asculta Bohemian Rhapshody Under Pressure. It’s a Hard Life. I Want to Break Free dar totuşi The Show Must Go On. Thank God It’s Christmas curând.

Advertisements

Timpul nu mai avea răbdare

November 7, 2018

Am văzut ieri și astazi filmul Moromeții. Primul, cel din 1987. L-am văzut din două părți pentru că, oboseală, abia dacă mai e timp seara târziu când ajungem acasă și pentru filme sau cărți.

Așa am realizat faptul că, deși am citit cartea, am făcut nenumărate caracterizări, rezumate, analize pe text și ce ni se mai cerea la școală, îmi aminteam de fapt foarte puține detalii din carte. Ceea ce m-a dus cu gândul la bunica mea maternă care, deși o femeie simplă cu patru clase, era în stare să povestească în cel mai mic detaliu cărți pe care le citise, noaptea, când se termina munca la câmp și când toată lumea era hrănită și culcată.

Cu toate astea, e o scenă anume care mi s-a întipărit în minte, cea în care Ilie Moromete își duce fiul cel mic la școală, cu căruța, pe o ceață de nu vedeai să mergi înainte. Dar ei au mers. Și am luat-o ca pe o metaforă a faptului că în ciuda drumului anevoios, nu trebuie să mergi altundeva decât înainte.

Sigur că cel mai drag am prins de Niculae, acest mic Marin Preda, care în ciuda greutăților și a piedicilor, nu a vrut cu niciun chip să lase cartea din mână. Scena în  care Niculae ia premiul întâi cu coroniță dar apoi nu poate spune poezia că-l cuprind frigurile, urmată de scena în care Ilie își cară cu duioșie fiul acasă în spate, este scena care m-a emoționat cel mai tare.

O alta preferată este cea în care Moromote îl bate pe Paraschiv cu ciomagul. O scenă destul de violentă dar cu un discurs de ți se face ție rușine de rușinea lor de băieți nerecunoscători.

Deși apărut de 31 de ani, eu acum văd filmul prima oară. Sau poate am mai prins frânturi din el și altă dată dacă l-au dat pe la televizor. Nu rețin. Dar e foarte posibil. Mai ales că tata era mai iubitor de filme românești și-mi amintesc că intram de multe ori la el în cameră și mă uitam cu el. Deși nu înțelegeam mare lucru, mereu am zis că sonorizările erau slabe și aveam nevoie de subtitrare. Ia uite că pe ăsta l-am înțeles și m-am uitat la el cu bucuria și emoția întoarcerii cu sufletul în trecut.

N-o să aștept încă 31 de ani să văd Moromeții 2 așa că mă voi duce la cinema în curând.

Revenind la cărțile din școală, cât de multe amintiri am lăsat să-mi scape. Sigur că le-am citit de plăcere, mereu am fost fan literatură română. Dar m-am pierdut în prea mule comentarii pe text că am uitat povestea. Și sper să-mi ajungă viața asta să reiau lecturi care mi s-au scurs prin fața ochilor dar pe care mintea nu a vrut să le mai păstreze, le-a înlocuit cu alte gânduri și griji și povești poate nici pe de parte la fel de valoroase.

Tu ce carte din școală vrei să recitești acum că poți s-o faci și fără să-ți iei notițe că ar putea să-ți cadă la bac?

 

Coborâm la prima

October 28, 2018

Am aflat despre acest film de la Laura, acum două zile. Și mi-am dorit imediat să-l văd. Mi-a povestit câte ceva despre el, nu am căutat înainte să aflu și mai multe, l-am lăsat să mă surprindă. Am știut că e un film inspirațional și era exact ce aveam nevoie pentru o seară de duminică.

Nu am simțit unde este inspirația din primele minute. Părea un film destul de static și, pentru că nu aveam o stare de spirit prea inspirațională, am fost mai sceptică și parcă-l așteptam la cotitură să mă dezamăgească. Au trecut și mai multe minute și tot nu simțeam că mă inspiră. Parcă mă transpusesem în diminețile din timpul săptămânii, în drumul meu spre birou. Și parcă nu-mi aducea nicio stare de liniște transpunerea asta.

Până într-un moment, pentru care vă recomand și vouă să aveți răbdare să vă uitați la film. Și atunci da, am simțit că acest film este un cadou pentru mine.

Pe scurt, povestea se desfășoară într-un vagon dintr-un metrou care se defectează și în care pasagerii sunt captivi, fără vreo posibilitate de ieșire, timp de câteva minute/ore, nici nu-mi dau seama. Brusc timpul se oprește în loc și nimeni nu mai poate ajunge nici la birou, nici la spital, nici la coafor, nici oriunde se mai ducea fiecare în momentul acela. Filmul se construiește pe interacțiunile care apar între pasageri, interacțiuni care nu ar fi avut loc altfel, oameni care poate nici nu s-ar fi văzut unii pe alții dacă nu era să se oprească metroul.

Fiecare călător își ia alt cadou din experiența asta, așa cum fiecare telespectator și-l vă gasi pe al lui. Eu sunt recunoscătoare că am văzut acest film. Atât de simplu și totuși atât greu de digerat de mințile noastre preocupate mai mult de ce se întâmplă după ce coborâm la prima și mai puțin conectate la se întâmplă efectiv pe parcursul drumului.

 

Cumpărături

October 27, 2018

Pentru că ținutele mele de toamnă-iarnă sunt considerabil mai puține decât cele de vară și din ce în ce mai vechi, încerc să-mi fac timp (câte o oră când și când) să mai colind magazinele (fără să îmi facă o plăcere deosebită să fac asta). În afară de faptul că pierd adunat o grămadă de timp, mă întorc acasă cu plasele aproape goale. Am un blocaj pe care parcă nu-l aveam cu ceva ani în urmă: nu mai suport efectiv să cheltuiesc o grămadă de bani pe niște haine mult prea scumpe în raport cu calitatea și utilitatea lor.

Probabil că sunt din ce în ce mai obosită și fac, fără să vreau, calculele în minte, cam câte ore de muncă, de nesomn și de griji costă de fapt o bluză, un palton, o pereche de cizme (nu că mi-aș găsi eu cizme așa ușor la dimensiunea picioarelor mele).

Și când, într-un final, am reușit să cumpăr, în grabă, o pereche de blugi de la Massimo Dutti (de unde mai luasem lucruri de calitate, chiar dacă la un preț mai mare), am descoperit acasă, după ce tăiasem toate etichetele (mare greșeală), că erau croiți mai prost decât ultimii blugi din cel mai ieftin magazin de la Obor (sau de la Big, sau de unde vreți voi). Sigur că greșeala este a mea, nu m-am uitat bine, eram prea obosită. Dubla greșeală, am tăiat eticheta înainte să-i mai probez o dată acasă. Acum se străduiește prietenul nostru croitor să-i salveze însă nu știu ce șanse sunt. Bani aruncați efectiv la gunoi.

Ce nu pot eu să înțeleg este de ce până și hainele scumpe sunt prost croite, cu defecte, din materiale slab calitative, scămoșabile și așa mai departe. Chiar trebuie în fiecare sezon să cumpărăm altele și altele? Oare cum puteam purta pe vremuri haine și câte 4 – 5 ani și să arate în continuare ok?

Și de ce trebuie să străbați cincizeci de magazine pentru ca, dintr-un strop de noroc, să dai peste o haină bună? Așa am stat eu să mă întreb, și poate mă lămuriți voi, de unde îți cumpără lumea haine și cam cât timp investește în sportul ăsta. Pentru că văd totuși în jurul meu fete îmbrăcate frumos, asortat, variat… Poate că problema e la mine, nu la magazine, cine știe.

Sau poate că așa m-am obișnuit eu să merg la Yard Sales că nu mai reușesc să mă adaptez la prețurile reale din magazine. Doar că prețurile alea sunt nerealiste, neadaptate la puterea noastră de cumpărare. Sau așa ai spune. Totuși valuri întregi de oameni ies în continuare cu pungile pline din mall-urile Bucureștene.

Dar totuși… când pun mâna pe orice bluză mai de Doamne ajută, nimic sub 200 – 300 lei. Și nu pot. Sau nu mai pot. Că poate au fost și momente în care am dat.

Picătura care a umplut paharul după câteva ore pierdute a fost într-o vitrină a unei cofetării, unde o amandină costa 25 de lei. Și nu este vorba că nu mi-aș fi permis să mănânc o amandină de 25 de lei. Este vorba de principiul în sine. Ce are prăjitura aia de costă cât 2 meniuri simple care ar hrăni la prânz doi oameni?

Și nu, nu m-am transformat brusc într-un Hagi Tudose, în continuare cumpăr lucruri, mă uit la calitate și nu la cantitate. Însă ce se întâmplă în magazine în momentul ăsta mi se pare strigător la cer. Șosete care costă cât o pereche de pantofi. Paltoane care costă mai mult decât un frigider. Cizme mai scumpe decât un telefon. S-a întors lumea cu susul în jos. Sau poate că așa a fost din totdeauna dar n-am fost eu atentă.

Până una alta, mai am câteva perechi de blugi și niște tricouri, mai trecem o toamnă și/o iarnă împreună. Cred că pot să respir și dacă mă îmbrac în trei zile din săptămână în același stil.

Lecție de stres

August 29, 2018

La Lidl, în fața rafturilor cu condimente, o doamnă mă dă politicos la o parte. Pesemne că era mai urgent pentru ea să aleagă condimente decât era pentru mine. N-am protestat. Puteam să mai trăiesc fără boia de ardei iute câteva secunde în plus.

Copilul doamnei: ”Mami, de ce te grăbești așa?”

Doamna (agitându-se de pe un picior pe altul, părea că are nevoie urgentă la baie): ”Lasă-mă că sunt stresată!”

Copilul doamnei (maxim 12 ani … cu o voce liniștitoare, parcă mă ajuta și pe mine să nu mai fiu stresată):

”Dar de ce, mami, ești stresată?”

(eu în mintea mea de empatică incurabilă: săraca doamnă, oare ce stres o avea… muncă, sănătate, griji)

Doamna (ușor încurcată de prezența mea; voiam totuși condimentele): Eh, începe….serialul ăla”

Copilul doamnei: Haide, mami, liniștește-te, nu mai fi stresată”.

Nu îmi amintesc vremurile în care am fost așa stresată că începe serialul. Dar dacă au fost vreodată, mi se face dor de ele. Mai că am vrut să o las în fața mea la casă. Dar n-am apucat, îmi luase deja casierul produsele la scanat când am venit ea într-un suflet.

Când copilul pare mai adult decât adultul. Dar nu judecăm, doar observăm. Aproape că mi-a fost puțin simpatică doamna. Dar am empatizat mai puternic cu copilul care, când au ieșit pe ușa magazinului, încă își mai liniștea mama cu vorbe calme.

Să fi fost ăsta stresul ei… sau să fi fost o metaforă pentru altceva….să-l protejeze pe copil de alte griji ale dumneaei? N-o să aflu prea curând sau poate niciodată. Poate la următorul drum la Lidl? Dar serialul….care să fi fost serialul?

Sursă photo.

 

 

Iubirea nu vine de la sine și nici nu ni se cuvine

August 27, 2018

După ce am terminat cartea Domnicăi Petrovai, Iubește și fii iubit(ă) am vrut să scriu imediat despre ea. Doar că nu s-a legat, când am avut timp n-am avut stare, când am avut stare nu am avut access la laptop, când am avut acces la laptop și timp nu am avut cartea la mine și tot așa. De fapt cred că în loc să muncesc să-mi găsesc cuvintele, am fost prea ocupată să găsesc scuze.

M-am așezat în seara asta pe canapea și am stat 20 de minute (pe ceas) cu foaia albă deschisă, încercând să încep cu titlul (n-are încă titlu postarea dar până ajunge la voi o să aibă). Apoi am schimbat postul la televizor, am mai citit o dată prefața la carte și tot nu știam cu ce să încep.

Am rămas cu ochii în televizor unde rula un episod din Friends (Prietenii tăi) în care Monica ajunge spontan să-i organizeze lui Rachel două petreceri de ziua ei, în același timp, una într-un apartament și cealaltă în apartamentul de vizavi. Și asta pentru că părinții lui Rachel erau în divorț, amândoi voiau să vină la ziua lui Rachel însă nimeni nu-și dorea ca cei doi să se întâlnească. O vedem pe Rachel alergând când la unul când la altul, timp în care fiecare dintre părinți spune aceeași poveste dar din perspectiva proprie, în culori diferite. După un timp în care Rachel ascultă cum părinții ei se bârfesc unul pe altul, se fac cu ou și cu oțet (they bitch about each other pe americănește), Rachel îi povestește lui Chandler că toată experiența asta o duce cu gândul la zilele de 4 iulie din copilările când încă erau o familie și când părinții ei nu se urau unul pe altul.

Și uite așa am reușit să am și eu un început de postare (cam lung) despre cartea asta cu care am avut o relație de love-hate (dragoste-ură) timp de o săptămână cât a durat să o citesc. E o carte care deschide cutii ale Pandorei pe care le-ai ascuns demult în pod, te provoacă să cauți prin cotloanele experiențelor tale, să deschizi răni pe care le credeai demult închise, să cauți răspunsuri la întrebări la care credeai că ți-ai răspuns. Deși este o carte cu subtitlul (aproape) totul despre relația de cuplu, cel mai mult te învață să lucrezi cu tine însuți înainte să lucrezi cu cei din jurul tău la îmbunătățirea, repararea sau, de ce nu, prevenirea de comportamente care, nevindecate la timp, ajung mai devreme sau mai târziu să reducă iubirea la experiența de mai sus a părinților lui Rachel.

Am iubit cartea atunci când mi s-a confirmat că fac/am făcut ceva bine, am urât-o din tot sufletul când mi-a demonstrat contrariul. Dar am strâns din dinți și am continuat să citesc cam ca atunci când ne dă cineva un feedback constructiv care nu ne place însă îl ascultăm pentru că avem dorința de a crește, a învăța, a fi mai buni și a face lucrurile mai bine.

Nu știu dacă titlul cărții îi face dreptate întru totul. Cred că îi minimizează puțin conținutul. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Mi-e teamă ca lumea să n-o cumpere pentru că li se va părea încă o carte de rețete de cum să fii fericit în cuplu cu care să acoperi oala de lapte. Mai ales cinicii ar putea să o desființeze fără să ajungă să citească și pe spate sau să parcurgă măcar începutul. Nu am altă propunere de cum să se fi numit altfel. Dar mă mai gândesc. Deocamdată nici postarea mea nu are titlu.

Și cei care o vor cumpăra tocmai pentru că vor crede că are rețete rapide de reparat relații vor avea o mare dezamăgire. Nu desfaci capul (sau cordul), pui cartea ca unguentul pe lovitură și se rezolvă. E nevoie de multă muncă depusă cu noi înșine. Dacă o veți citi, veți identifica singuri care sunt acele situații care vi se potrivesc. Cartea prezintă o gamă largă de situații, nu avem cum să ne regăsim în toate. Dar în cele în care ne regăsim, recomand să poposim mai mult, nu să citim ca pe beletristică ci chiar să învățăm să schimbăm ceva. Și să evaluăm dacă putem de unii singuri să reparăm sau trebuie să mergem mai departe la un terapeut.

Știu că încă există multe reticențe când vine vorba de terapie, fie individuală, fie de cuplu. Doar că uneori, pur și simplu nu putem singuri. Dacă avem o suferință fizică pe care tot încercăm să o tratăm fie cu leacuri tradiționale fie cu faimosul doctor Google… dacă nu trece, ajungem la doctor până la urmă. De ce n-ar fi la fel și cu suferința sufletească. Avem doctor și pentru asta. Doar că, am aflat eu de la unul dintre ei, nu există pastila fericirii, nu sunt operații sau tratamente care ne fac bine. Noi trebuie să ne facem bine, cu îndrumare și ajutor de la specialist dar cu extrem de multă muncă din partea noastră.

Fie că sunteți singuri în căutarea unui partener, fie că ați avut o relație (mai multe) de lungă durată care s-au terminat, fie că sunteți într-o relație care merge dar mai mult nu merge, fie că sunteți într-o relație despre care considerați că funcționează perfect, fie că sunteți într-o relație la început cât încă fluturii dau din aripi prin stomac, fie că sunteți singuri dar nu sunteți în căutarea unui partener….. fie că… oricare ar fi situația voastră, această carte este și pentru voi.

Am tot recomandat-o prin viu grai la familie, prieteni, colegi. Mi-a fost cerută cu împrumut și o să o dau cu drag, pe rând. Însă vă recomand să o cumpărați. Veți mai avea nevoie să recitiți pasaje sau să le subliniați pentru recitire, să fie doar pentru voi, un exemplar intim pe care să lucrați. Eu sigur mai cumpăr una pe care să fac notițe și una pe care să o fac să circule. Am primit și feedback-ul că e scumpă. În raport cu ce oferă, prețul devine nesemnificativ.

În încheiere, vă las chiar cu cuvintele Domnicăi, dacă nu v-am convins eu, poate are ea mai multe șanse. Dar nu înainte de a vă recomanda și Mind Education HealthBlog, unde puteți citi constant articole de actualitate scrise de psihoterapeuți cu experiență.

Și în a doua încheiere, ce apreciez și mai tare la acastă carte este că este scrisă de o româncă, scrisă pe românește din experiențe românești și din zilele noastre. E foarte actuală și conectată la cultura noastră.

De când lumea și pământul, cu toții tânjim să fim iubiți mereu: să trăim o iubire care să dăinuie până la adânci bătrâneți, cu focuri de artificii, declarații și serenade în ceas de noapte. O iubire perfectă, fără cusur – fără teama abandonului, fără frica de a fi rănit, sufocat, umilit sau anulat. Vrem să ne fie bine alături de omul pe care-l iubim. Vrem să fim iubiți și, dacă e să suferim din dragoste, vrem să fie așa… romanțios și cu happy-end, cum e în filmele sau cărțile de dragoste […] Vrem să fie totul ca la început. Vrem să meargă de la sine. Vrem să-l schimbăm pe celălalt sau să se schimbe el pentru noi. Vrem…


Iubirea nu vine de la sine și nici nu ni se cuvine.


Văd modele proaste – pe stradă, la TV, pe rețelele de socializare: o lume în derivă prinsă în jocul cuplului-reclamă, al iubirii floare-la-ureche, fru-fru, în care totul e bine și frumos. Al sfaturilor experte despre cuplu, al truismelor și sloganurilor goale: e important să comunicăm, iubirea vine de la sine etc. Văd parteneri care vor să primească, dar nu sunt dispuși să dea. Suferinzi în relații toxice sau, la polul opus, suferinzi pentru că nu există cineva suficient de bun pentru ei. Văd mult eu. Parcă niciodată n-am fost mai liberi să fim singuri.


Copiii voștri încă nu știu, poate, să scrie și să citească, sau nu au capacitatea să înțeleagă încă, dar, inevitabil, modelul vostru de viață de cuplu, de iubire le va rămâne întipărit în minte și suflet pentru tot restul vieții. Așadar aveți grijă ce lăsați în urmă…

Domnica Petrovai

Și postarea asta tot n-are titlu…așa că pun unul temporar. Poate se va dovedi permanent. Să vedem… Până una alta nu cred că vă va împiedica asta să puneți mâna să comandați această carte.

Mulțumesc pentru amintiri!

August 19, 2018

Nici nu mai știu de la ce m-am luat însă într-o seară, săptămâna asta, am deschis din laptop, folder după folder de poze, de cu ani în urmă. Unele mai organizate (din vacanțe, de la Iași, de la țară, de la muncă, de la nuntă, așezate pe sărbători sau pe ani), altele mai la grămadă, puse pe categorii impersonale gen poze iPhone 4 sau 5, pe măsură ce mai goleam telefonul de ele.

Întotdeauna mi-a plăcut să fac multe poze și cred că sunt coșmarul familiei și prietenilor mei pe care îi pun să-mi facă. Mai ales acum că am camera foto de la telefon defectă și nici c-am reparat-o dar nici că m-am mobilizat să cumpăr un telefon mai nou și mai bun….fotograf.

Țin minte că am avut o discuție mai demult cu Laura, sora mea, în care dezbăteam cât de des ne mai uităm la pozele pe care le facem de-a lungul anilor. Și eu i-am spus că eu chiar mă uit, destul de periodic.

Dar ca să revin la seara de joi în care m-am uitat la poze și m-au năpădit toate amintirile pământului. Am văzut multe poze ”nereușite” dacă e să le iei după reguli, mișcate, încețoșate… dar care mă transpuneau instant în bucuria, zâmbetele și îmbrățișările momentului de atunci. Și m-a cuprins un dor și-o jale, mai ales acolo unde erau oameni care nu mai sunt deloc pe lume cu noi dar și oameni care mai sunt pe lume dar nu prea mai sunt parte din lumea mea apropiată.

Ieri de dimineață, soțul meu a adus acasă un teanc de poze vechi pe care le-a găsit în apartamentul părinților. Am analizat cu interes poze de când era el copil, am încercat să recunosc oameni pe care eu i-am cunoscut doar de maturi dar care au fost și ei tineri. M-am necăjit când s-a terminat teancul și le-am luat de la capăt. M-am bucurat că nu l-am cunoscut pe soțul meu când avea 17-18 ani că mi-ar fi frânt inima în două cu privirea lui de cel mai popular băiat din liceu 😀

Una dintre fotografii a rămas separată de teanc. Aceea nu era o fotografie ci un fragment de viață obișnuită. Și da, acestea sunt cele mai prețioase, cele în care nu stai la poză, ci ai un moment de viață obișnuit pe care cineva ți-l surprinde pe cameră. Și dacă una dintre persoanele din fotografie nu mai este printre noi, o persoană dragă și importantă, atunci frântura de viață obișnuită devine dureros de privit. Dar în același timp, mulțumiri pentru amintiri îți vin în minte, chiar dacă nu mai știi cine a surprins momentul.

Am privit și eu frânturi de viață obișnuită cu tata. Am mai găsit câte una sau două și cu bunica. Cele cu tata, cel mai greu de privit. Și timpul nu face să fie mai ușor de privit, ci din contră. Dar ne luăm din când în când inima în dinți și ne uităm, pentru că ne e dor și pentru că suntem recunoscători pentru amintiri.

Cu ocazia asta am trecut și prin pozele de la ședința foto făcută de Oana și Codrin acum 6 ani. Și simt să le mai spun o dată, mulțumiri pentru amintiri! Mai jos, una (sau două…trei) dintre pozele mele preferate, de când am fost și noi tineri și miri 😀

Mihaela & Lucian-24

Mihaela & Lucian-92

Mihaela & Lucian-8

Tu când te-ai uitat ultima dată la frânturi de viață surprinse pe cameră și ai spus  mulțumesc pentru amintiri?