Skip to content

1917

January 25, 2020

1917 este un film nou apărut, pe care l-am văzut fără să mă fi uitat înainte la trailer sau să fi citit ceva despre el. Știam din poză că e ceva cu război, plus că titlul mă ducea clar cu gândul la Primul Război Mondial.

MV5BOTdmNTFjNDEtNzg0My00ZjkxLTg1ZDAtZTdkMDc2ZmFiNWQ1XkEyXkFqcGdeQXVyNTAzNzgwNTg@._V1_SY1000_CR0,0,631,1000_AL_

Nu am avut așteptări de niciun fel, însă știam că filmul câștigase premiul pentru cel mai bun film la categoria dramă la Golden Globes și de asemenea că Sam Mendes luase premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul aceleași festivități.

Inspirat dintr-o poveste posibil reală, filmul urmărește drumul a doi soldați britanici trimiși într-o misiune periculoasă pe teritoriu inamic, drum la al cărui capăt trebuiau să livreze un mesaj care ar fi putut salva viața a 1600 de soldați, printre care și fratele unuia dintre ei.

Filmul m-a ținut cu sufletul la gură, nu știam în avans cum se termină dar cu siguranță speram să se termine cu bine, ca cei doi să ajungă în siguranță să livreze mesajul și să salveze viețile oamenilor. Că s-a întâmplat așa sau ba, nu rămâne decât să mergeți să-l vedeți.

Am fost impresionată de curajul celor doi soldați, de riscurile pe care și le-au asumat să ducă la îndeplinire această misiune pe care nimeni n-o credea posibilă. De la începutul filmului părea că au fost trimiși direct la moarte și odată cu moartea lor să moară și mesajul de livrat și impliciti toți ceilalți 1600 de soldați.

Presiune de a duce pe umeri o asemenea sarcină se transformă în puterea de a răzbi și de a face tot posibilul omenesc și supraomenesc pentru a o îndeplini.

Mi-a plăcut în mod special modul în care a fost filmat, un stil deosebit de filmare continuă/cursivă (care uneori mă amețea puțin) în care actorii merg doar înainte, decorurile, luminile, muzica. Într-un context deloc distractiv, replicile dintre cei doi erau presărate pe ici pe colo și cu umor, iar prietenia dintre cei doi și legătura care s-a creat pe parcurs a fost înduioșătoare.

Am plecat de film impresionată, un pic dezamăgită de cel puțin o întâmplare, mulțumită pe de o parte de final, un pic plânsă și uimită de cât de repede a putut să treacă filmul.

În ultimii ani am schimbat destul de mult genul de filme la care mă uit cu plăcere și mă bucur să descopăr din ce în ce mai multe povești care mi se lipesc de suflet. Aceasta este, cu siguranță, una dintre ele.

Mergeți să-l vedeți, rulează de curând în cinematografe, dacă nu mă înșel chiar ieri a fost premiera. Am observat că atunci când merg la filme bune, parcă și publicul din sală este mai altfel, eu care sunt mai mereu deranjată de câte cineva care râde, vorbește, comentează și practic deranjează tot amfiteatrul (cum mi s-a întâmplat de altfel chiar la teatru, tot săptămâna asta, să am un grup vesel în față care nu avea un comportament tocmai demn de modul în care au ales să-și petreacă seara și anume să vadă o piesă de teatru).

hotărâri.obiective.intenții.rezoluții.2020

January 5, 2020

Am visat azi noapte că eram la New York (un oraș pe care îmi doresc foarte mult să-l văd dar pe care încă nu am reușit să-l planific în lista de priorități). Se făcea că urma să mergem să ne plimbăm prin centru iar eu îmi căutam prin bagaj hainele potrivite. Nu găseam nimic, doar haine vechi de zece ani, nimic bun. Deja intrasem în panică, mă gândeam la ce status o să pun pe social media la o poză cu mine la New York. Dar cum să pun pe social media o poză cu mine dacă nu port ceva drăguț și potrivit ocaziei?

new-york-city-4342522_1280*sursă foto

N-am mai ajuns să ies în oraș, visul a luat cu totul altă turnură, însă nu e asta ideea principală a ceea ce mi-am propus să vă povestesc. Sigur că visul (acest vis, nu toate, poate unele au alte semnificații) este o descărcare/download a ceea ce am văzut cu o zi în urmă (poze din New York și alte vacanțe, timpul pe care l-am petrecut pe social media și timpul în care m-am abținut să fac asta etc., poate imagini dintr-o carte pe care o citesc, sau filmul la care mă uitam până să mă culc, cine știe, toate la un loc).

Am adormit aseară, de fapt cu gândul să scriu această postare despre obiective, intenții, rezoluții. Mă întreb când am început să le spunem rezoluții? Că am căutat în Dex și nu mi s-a părut o definiție tocmai potrivită. Ok, hotărâri, să zicem, dar în rest…nu am văzut să aibă fix semnificația pe care le-am dat-o, an de an la final și la început. Dați click aici pentru toate definițiile, eu am ales doar una.

rezoluție

Ce legătura are asta cu visul meu cu New York-ul? Păi are. Ar putea reprezenta un obiectiv sau o intenție de setat într-un viitor mai apropiat. New York-ul nu e la o aruncătură de băț și e nevoie de planificare cu mult timp în urmă (în mare parte planificare financiară). Fie asta, fie timpul petrecut pe social media. Sau poate că timpul petrecut cu gândul la validarea a ceea ce postez. Și apoi alt timp petrecut în a mai șterge din ele în momentele în care nu mai simt nevoia de validare. Sau când mă supără tare faptul că simt nevoia de validare, depinde de moment.

Am văzut zilele astea dar și de-a lungul anilor, postate pe social media, mai multe tipuri de atitudini în fața rezoluțiilor de an nou: nu mai pun niciun obiectiv, fie ce-o fi; setare clară de intenții pentru anul următor; nedumerirea de ce să ne punem obiective acum între 31 și 1, e tot o noapte, ce treabă are; pe alocuri un pic de cinism față de perioada asta, alteori o tristețe, alteori speranța și bucuria unui nou început, anii 20 cum am mai văzut prin unele postări (ca și cum am avea șansa să dăm ceasurile înapoi și să o luăm de la capăt).

Tot felul de stări pe care, de fapt, le-am observat în atitudinea mea din anii ăștia în care am avut suficientă conștiință cât să mă uit măcar la ideea setării unor hotărâri/decizii/obiective/intenții/rezoluții. Am avut o atitudine diferită față de momentul obiectivelor, dictată de starea mea emoțională la momentul respectiv.

La trecerea dintre 2017 și 2018, sora mea ne-a propus să ne scriem obiectivele pe o hârtie, să le lipim și să le punem toți într-un borcan și să le deschidem anul următor. În primul an nu am avut inspirația să fac o poză la obiective, așa că după câteva luni, în afară de vreo două pe care le car cu mine an de an, nu mai știam ce am pus. Așa că, la final de 2018, am constatat că nu atinsesem mare parte dintre ele. Pe unele le atinsesem așa … din greșeală. Poate că le pusesem oricum cu gândul să fie ceva simplu de atins. Sigur că am făcut alte lucruri și așa mai departe, scuze există (unele plauzibile, altele nu prea).

La trecerea dintre 2018 cu 2019, am scris alte rezoluții. Nu chiar cu totul altele. Vă spuneam că sunt unele pe care le tot reportez la nesfârșit. Sau până când le voi atinge. Sau până când voi accepta că nu pot, să vedem care din ele. De data asta am făcut poză la foaie, înainte să o lipesc, cu gândul să mă uit totuși pe parcusul anului la ele, că altfel le uit sau le trec cu vederea. Vă las pe voi să ghiciți de câte ori m-am uitat la poză. Nu e greu, mai ales dacă vă spun că habar nu am ce mi-am propus și nici cât am atins din ce nu am habar că mi-am propus. Urmează să deschidem curând…ce rost are să mai sa sap acum după poză.

La trecerea dintre 2019 și 2020 nu am scris rezoluții. Încă. Dar voi scrie. Păstrăm ritualul din anii trecuți și am așteptat să revină sora mea în București ca să ne reunim. Plus că simt nevoie să văd lista veche înainte să o scriu pe cea nouă. Deși am în minte câteva obiective pe care le voi înfăptui anul acesta.

Acum, de ce cred că trecerea dintre ani (poate nu fix noaptea aceea, mă refer la toată perioada asta de vreo două săptămâni) poate reprezenta sol hrănitor pentru rezoluții, obiective, intenții? Pentru că multe. Eu vorbesc mai jos doar despre două (cuprinzătoare):

  • Luăm pauză. Ne tragem sufletul de Crăciun, ne vedem cu oameni dragi, stăm, ne golim mintea, citim, facem multe lucruri din cele care ne plac. Și atunci mintea limpede e mai deschisă la a identifica direcția, la a planifica măcar primii pași. Aici e momentul în care ne dăm timp să reflectăm, să ne aducem aminte, să ne imaginăm cum ar fi, să setăm intenții cât mai clare pentru noi. Mai ales dacă avem dorințe mari, care necesită planificare minuțioasă. Obiectivele nu se ating de la sine. Mai ales dacă nici nu mai ai habar care sunt (cum nu mai știam eu ce-am scris pe listă).
  • Suntem obosiți, enervați, sătui, epuizați. Am citit multe postări pe rețelele de socializare în perioada aceasta în care oamenii au spus că 2019 a fost un an greu. Suntem din ce în ce mai vulnerabili să spunem ce n-a fost bine, ceea ce reprezintă un pas mare spre a fi autentici și reali în online și în offline. Sau poate căutăm neintenționat alinare de la ceilalți, fiecare cu motivele sale, absolut valide pentru fiecare. Și cum ne punem noi obiective dacă suntem toate cele de mai sus? (obosiți, enervați, sătui, epuizați) Poate că nu le formulăm prea clar în starea respectivă și nici cea mai bună idee nu este să stăm să enumerăm ce nu mai vrem în loc de ce nu vrem. Însă pentru mine este un exercițiu bun și să observ ce mă obosește, ce mă enervează, de ce m-am săturat, ce mă epuizează. Și după ce fac asta, să mai elimin din ele, să îmi construiesc obiectivele și ținând cont de asta. Adică în loc să mai pun peste ele alte obiective, alte intenții, să mai văd la ce renunț. Ca să fie loc. Altfel nu-mi vine să îmi mai setez nimic, pentru că simt că nu e loc de ele.

E duminica de dinainte de începerea oficială și în forță a anului de muncă. Nu am deschis încă Facebook-ul să văd cât stres generează ideea asta pentru o grămadă de lume. Sper că nu foarte multă. Unii vor afirma că sunt gata de atac și încărcați pozitiv și că abia așteaptă toate provocările anului. Alții se vor simți mai obosiți decât atunci când am plecat din vechiul an. Unii cu panică, alții cu speranță. Unii cu nici de unele, doar cu o stare neutră sau plictisită. Și astea sunt doar câteva așa, fiecare știe că ce-i în sufletul lui este un amalgam de stări care se mai și schimbă de la o oră la alta, pe măsură ce apune soarele de duminică.

Am reciclat o poză (cea de mai jos) din 2017 spre 2018, dintr-o postare de an nou pe care o puteți reciti aici. Doar că m-am tăiat pe mine din poză. Credeam că editez doar pentru postarea asta dar uite că s-a editat și în cealaltă și m-am scos din amândouă. E ok, nu sufăr după ea. Oricum eram filtrată și abia semănam cu mine. Aș fi putut să aleg ceva de anul acesta. Dar apăream și eu cam în toate. Mai puțin în cele cu mâncarea (reușită doar parțial) și cea cu pisica mirosind paharul de prosecco (o las pe aceea pentru altă ocazie).

IMG_7175

Și după o postare lungă cu de toate, să trag și concluzia: susțin setarea de obiective/intenții/rezoluții și cred că trecerea dintre ani este un sol hrănitor în care sădim sămânța pentru a le îndeplini. Cu mintea și inima deschise, să găsim echilibrul între ce putem într-un an (și să mai adăugăm ceva în plus, doar puțin) și ce putem în mai mulți ani. Cu înțelegere față de noi, însă nu atât de multă înțelegere cât să ne lăsăm pe tânjală cu toate. Fiecare își va simți  propriul echilibru interior. La mulți ani!

Și dacă simțiți să împărtășiți cum ați intrat în anul nou, cu sau fără obiective, mi-ar plăcea să-mi povestiți în comentarii!

 

 

Singura poveste și alte povestiri

January 3, 2020

Am terminat astăzi de citit prima carte a anului 2020. Începută în 2019, ce-i drept. Și aproape că abandonată tot atunci când, plecând înapoi spre București, m-am gândit că n-are sens să-i fac loc în bagaj că parcă totuși nu mă atrage. Am luat-o, după ce am scos-o și am pus-o la loc în rucsac de vreo două ori.

Două lucruri m-au atras la cartea asta (care implică, de fapt, mai multe). Primul este că e din colecția Babel de la Nemira. Și au început să mă atragă cărțile din colecția aceasta după ce am apreciat atât Un gentleman la Moscova de Amor Towles cât și Trezirea leilor de Ayelet Gundar-Goshen. Ambele au variantă ebook și știu că există cel puțin o cititoare de a mea care apreciază această informație.

Eu le-am citit pe ambele în format de carte clasică, printată, așa cum le-am găsit, în bibliotecă la sora mea. Altfel poate, cine știe, nu m-ar fi atras neapărat să le cumpăr. Statutul de blogger îmi mai aduce uneori și cărți în dar (nu foarte des, ce-i drept). Mai degrabă statutul de soră de blogger îmi aduce mai multe cărți cu împrumut. Tot așa am citit-o și pe a treia, Singura poveste de Julian Barnes. Care nu e singura poveste scrisă de el, aflu acum că este un scriitor cu multe titluri scoase și mi-ar plăcea să mai citesc și mie câteva din ele.

Al doilea lucru care m-a atras la cartea asta a fost traducătorul, Radu Paraschivescu. El însuși scriitor, m-am gândit că poate n-ar fi tradus o carte decât dacă ar fi considerat-o demnă de a fi tradusă. Și apoi, cum de altfel nu mi-au fost înșelate așteptările, mă gândeam că trebuie să fie tradusă foarte bine. Și chiar așa și este. Cum eu însămi sunt un pui de traducător, nu am cum să nu mă uit mereu atât la numele traducătorului cât și la calitatea (așa cum pot eu să o percep) textului tradus și interpretat.

Și ar mai fi un al treilea, formatul. O carte mai lunguiață, cu pagini galbene (mai bune pentru ochii mei), ușoară și ușor de ținut în mână. Pentru că, așa cum știu toți cititorii de cursă lungă, confortul contează destul de mult atunci când stai cu orele cu ochii într-o carte.

IMG_20200103_170026_resized_20200103_050036920

Cartea este despre un tânăr care se îndrăgostește de o doamnă mai în vârstă, undeva în anii 60, când o astfel de poveste nu este privită tocmai cu ochi buni. Bine, cred că nici în anii de astăzi nu e privită neapărat cu admirație. O doamnă căsătorită, care avea două fete cam de vârsta lui. Povestea este spusă din perspectiva lui, personajul principal, Paul. Din perspectivele lui, aș putea spune, pentru că, pe măsură ce își mai amintește sau se mai estompează din informații, povestea devine un pic altfel. El povestește întâmplările mai pe la bătrânețe când, mai intenționat sau mai din greșeală, adevărul se mai confundă cu imaginația.

Paul consideră că, spre deosebire de tinerii de vârsta lui, el trăiește o iubire diferită și palpitantă, deloc plictisitoare și predictibilă. Iar asta îi va influența cu siguranță toată viața în general și viața sentimentală în particular.

Sigur că, așa cum recunoaște și el, cunoaște viața mai degrabă din cărți decât din realitate, așa cum o cunoaște ea, spre exemplu. Și viața, pe măsură ce se desfășoară în cursul ei firesc și nefiresc, îi arată adevărata față a greutăților din fața cărora el nu se dă în lături deși uneori îi vine și probabil că nici nu l-am fi judecat dacă ar fi făcut-o. Dar vă las pe voi să descoperiți mai multe, în caz că această carte vă cade în mână sau alegeți să o cumpărați.

În câțiva din anii de când am cont de Goodreads mi-am pus obiective de lectură. Observ că din perioada 2015 – 2019 lipsește 2016. Și nu știu ce-am citit în 2016. Poate că nu mare lucru, poate că am citit totuși ceva. Cert este că, în lipsa unei liste făcute în Goodreads…habar nu am. Nu au fost obiective îndrăznețe, câte 12 – 18 cărți. Abia în 2019, un an în care mi-am dăruit o schimbare profesională care mi-a dăruit, la rândul ei, mai mult timp, am ajuns la un obiectiv de 35 de cărți pe care l-am atins parțial. Adică am citit 32. Și am tras un pic spre final să ajung la cifra asta.

Citind un articol despre obiectivele de lectură (îl găsiți aici), mi-am adus aminte cu eu însămi am făcut diverse scurtături ca să-mi ating obiectivele de lectură. Nu sunt mândră de ele neapărat și cred că m-au și ținut în loc din a citi lecturi  mai valoroase pentru mine. De aceea, deși anul acesta mi-am pus un obiectiv și mai măreț, 40 de cărți, îmi propun să dau mai multă importanță la ce citesc și mai puțină la cât citesc. A nu se interpreta că n-o să dau importantă la cât. Doar că mai puțină. E la fel când vine vorba de obiectivele noastre: mai contează și cum le atingem, nu doar că le atingem (fie că sunt de lectură, de business, personale sau de nu mai știu care).

A nu se înțelege că citeam doar cărți de 100 de pagini ca să fac numărul. Nici pe departe. Am citit cărți interesante care mi-au plăcut. Dar știu că am și ocolit alte cărți interesante pentru că erau prea groase sau prea complexe și chiar mi-ar fi luat foarte mult timp. Cărți pe care nu am de gând să le mai ocolesc acum, indiferent că mă apropii sau nu de obiectiv.

Am văzut obiective de peste 100 de cărți. Și am avut câteva secunde în care m-am simțit mică și m-am întrebat ce-oi face eu cu timpul meu de nu ajung acolo. Doar câteva secunde. Apoi mi-am revenit și am celebrat ce fac cu timpul meu și am fost ok cu asta, de cele mai multe ori. Mai e un timp pe care l-am irosit în trecut și pe care îmi propun să-l economisesc anul ăsta și să-l investesc mai bine. Și să alternez mai echilibrat cărțile de specialitate și dezvoltare persoanală cu cele de beletristică (care pentru mine oricum sunt tot de dezvoltare și delectare persoanală).

Continui să vă povestesc și aici, pe blog, despre parcursul meu literar pentru că știu sigur că sunt o mână de oameni dintre voi care se inspiră din lista mea de lecturi și le face bine. Și mie îmi face bine să scriu despre ele. Mai ales că pe unele le înghit așa pe nemestecate și apoi uit de ele de îndată ce s-au terminat de digerat. Iar uneori mă bucură să recitesc despre ele și citate din ele.

Citind acest articol despre colțuri de citit al Cristinei Oțel, m-am lăsat inspirată să pozez și colțul meu de lectură, adică locul în care citesc cel mai des. Nu prea mai citesc în mijloace de transport din simplul motiv că distanța pe care o parcurg este scurtă, așa că o umplu cu ascultat muzică sau contemplat cum se mai trăiește viața pe ritm de șine de tramvaie.

coltul de lectura

De curând mi-am cumpărat și o lampă. Nu e cea mai practică, alunecă ușor de pe bar și e posibil să mă trezesc cu ea în cap. Însă am reușit să o blochez cu o vază plină cu creioane și rezistă. Îmi doresc în continuare una mai mică și care să meargă cu baterii sau cu încărcare, să nu aibă nevoie de priză mereu. Dacă aveți recomandări, vă rog, eu cu lampa asta m-am cam păcălit deși, așa cum e ea, îmi e utilă.

Dar hai că am trecut din una într-alta și mai bine aș fi spart postarea asta în vreo trei. Dar ce să zic, contrar lecțiilor de scris postări scurte și cuprinzătoare (că lumea nu are răbdare și chiar așa e), am lăsat-o să curgă.

Lecturi plăcute și pline de învățăminte și povești inspirate!

 

Dorul călător

December 23, 2019

Am scris această postare scurtă (în gând) în timpul unui power nap (= somn scurt, de regulă în jur de 20 de minute, care îți dă putere pentru alte câteva ore). Nu obișnuiesc să am power naps, uneori pur și simplu mi se face așa de somn încât, dacă am contextul potrivit, adorm instant și mă trezesc repede, plină de energie.

Mă gândeam cum, atunci când sunt plecată, mi-e tare dor de pisica mea. Și când sunt acasă, mi-e dor de mama. Când sunt la București îmi lipsesc oamenii mei din Iași, când sunt la Iași îmi lipsesc cei de la București.

Când e iarnă, mi-e dor de vară. Când e vară, mi-e dor de fulgii de nea să ne răcoarească. Atunci când e toamnă, mi-e dor de primăvară. Atunci când e primăvară, mi-e dor de toamnă (mă rog, să nu exagerăm, deși are și toamna florile și culorile ei minunate).

Când mănânc sărat, mi-e poftă de dulce. Când mănânc dulce, aș mânca ceva sărat. Când îmi zic că opresc obiectivul cu scrisul, îmi vine poftă de scris. Când îmi propun să scriu zilnic, îmi seacă toate cuvintele.

Când am apă, nu beau cu orele. Când n-am, aș putea să beau doi litri dintr-o înghițitură. Când bate tare soarele, caut umbra. Când nu e soare, nu-s prietenă cu umbra.

Când plouă, nu ne plac umbrelele. Când nu plouă, ne supărăm pe secetă.

Ați înțeles ideea. Bucurați-vă de prezent și de dor. Că și dorul are farmecul lui și dacă n-ar fi tare dor ne-ar fi de el.

*Zambila din imagine este adevărată, pozată acum două zile, după ce abia înflorise în ghiveci. Și miroase tare bine a primăvară. Se împacă bine cu mirosul de brad.

Cum mi-am dat unfollow

December 22, 2019

Mi-am propus, într-un exces de zel creatoro-scriitoricesc, să scriu câte o postare pe zi, în fiecare zi a lunii Decembrie. Că nu mi-a ieșit, cred că ați observat deja cu ușurință. Azi n-am timp (sau nu am făcut timp), mâine n-am inspirație, poimâine nu știu ce și tot așa, s-au dus nu știu câte zile. M-am mai păcălit singură că dacă postez ceva pe pagina de Facebook se pune. Nu se punea de fapt. În obiectivul inițial trebuia să scriu câte o postare pe blog, nu share-uri sau poze sau alte scurtături.

Adevărul este că am postat mult în decembrie. Și pe pagina persoanală și pe cea de blog. Decembrie este o lună plină de evenimente, vizite, întâlniri cu persoane cu care nu te-ai mai văzut demult, petreceri, moși crăciuni și așa mai departe. Tentația de a poza și a posta este mare. Așa de mare că simt că am exagerat.

Așa că m-am plictisit eu de mine de cât am postat și mi-am dat unfollow (în traducere – am încetat să mă mai urmăresc eu pe mine). Acum cate unfollow reale mi-am luat pe rețelele de socializare nu știu. Poate și ceva unfriend, nu-mi dau seama.

Una peste alta, declar acest obiectiv ca fiind nu eșuat ci încheiat. Așa că oricum am postat mai mult pe blog decât în alte luni. Deci cumva tot am reușit mai mult decât făceam înainte.

Poate uneori, faptul că nu ne atingem obiectivele nu are legătură așa de mare cu reziliența și perseverența ci cu definirea obiectivului de la început. Dacă l-am setat suficient de realizabil în timpul alocat. Asta nu înseamnă că putem să folosim scuza asta la fiecare obiectiv setat și nerealizat. Nu înseamnă să ne lăsăm pe tânjală. Ci doar să fim ceva mai blânzi cu noi.

Apropo de asta, nici target-ul de cărți citite nu l-am atins. Îmi propusesem 35 și am citit 29 până acum. Cel mai probabil că vor fi 30 până la finele anului. Am început, în sfârșit, după ce îmi doream de luni de zile să o citesc, Pacienta Tăcută.

Așa că mai ușor cu postatul, mai mult cu cititul și odihnitul și statul cu familia și prietenii.

Hai, Crăciun tihnit să avem!

Relația mea cu școala

December 14, 2019

Am scris, acum doi ani, un articol pentru un proiect, Scrisul face bine, proiect pe care văd că nu-l mai pot accesa online acum și, prin urmare, nici zecile de povești despre educație din cadrul acestui proiect. Prin și mai urmare, nici pe a mea. Puteți accesa aici postarea în care am scris, cu entuziasm, despre invitația de a face parte din proiect.

Am scotocit să găsesc textul pe care l-am trimis, voiam să-l postez și aici pe blog, mai ales în condițiile în care nu mai funcționează site-ul proiectului. Nici n-am mai stat să caut varianta în format editabil, pentru că am găsit ceva mult mai tare și anume articolul scris de mână (era cerință parte din proiect, cerință care mi-a făcut mare plăcere).

Și m-am gândit să le postez aici, amintire, să nu mai stau să scotocesc după ele peste ani, prin email-uri și conversații de messenger.

Mi-am adus aminte de acest proiect în contextul în care o prietenă m-a întrebat cum mă apuc de scris atunci când mă apuc. Sigur, articolul acela nu are legătură cu răspunsul, sper să pot să scriu un articol separat despre asta. Însă dacă tot mi-am amintit de proiectul ăsa frumos…. de ce nu? Mai jos veți găsi cele două pagini de articol, iar poza pe care ați văzut-o deja la început, reprezintă momentul în care chiar scriam acest articol.

received_10155076241107616received_10155076241102616

 

The Godfather/Nașul

December 12, 2019

Așa cum am mai spus și într-o postare anterioară, până de curând, eu nu văzusem seria de filme Nașul. Am avut convingerea (limitativă de altfel) că nu e genul meu de film și, nici măcar la rugămințile soțului meu, nu mă lăsam înduplecată să mă uit. Cu gândul la mafia, violență, tot felul de chestii nasoale dar MAI ALES cu gândul că durează în medie cam 3 ore fiecare parte…nu am făcut timp și stare și energie să mă uit.

De curând, soțul meu s-a gândit să mai facă o încercare și m-a întrebat, mai în glumă decât în serios, dacă vreau să ne uităm la Nașul. Și am zis da. I-a venit timpul, că altfel nici eu nu-mi explic de ce am avut așa deodată chef să mă uit. Ar mai fi dorința mea de îmbogățire a culturii generale (din care face parte și uitatul la filme clasice, cunoscute, premiate, bune).

Wow, e primul film pe care-l caut pe IMDB și are scor atât de mare (9.2, Nașul I), semn că a fost super apreciat. Acum și cele 3 Oscaruri pe care le-a luat mai stau mărturie la faptul că e un film mai mult decât bun.

Mie una mi-a plăcut povestea mult povestea, așa cum a fost ea spusă pe parcursul celor trei părți:

Nașul I (apărut în 1972) – în care personaj principal este Nașul Vito Corleone, interpretat de Marlon Brandon, un actor de renume dar pe care eu nu am avut ocazia să-l văd în foarte multe filme.

Nașul II (apărut în 1974) – aș putea să spun chiar partea mea preferată dintre cele trei, în care acțiunea se desfășoară pe două planuri din timpuri diferite: viața lui Vito Corleone din copilărie și până în prezent (interpretat în tinerețe de Robert de Niro) și prezentul, în care fiul lui Michael (Al Pacino) devine noul The Godfather. Foarte emoționante ambele povești. Interesant cum poți empatiza și prefera niște personaje care nu fac niște lucruri tocmai catolice (ca să nu zic ortodoxe că nu asta e religia lor).

Nu pot să spun că am preferat cum cădeau capete și mureau oameni pe capete (nu de boală sau de bătrânețe) însă am încercat să mă bucur de firul poveștii așa cum era ea spusă, când mai sângeroasă, când mai liniștită.

Voi când ați văzut filmul ați recunoscut-o pe Diane Keaton? Foarte frumoasă fusese în tinerețe. Bine, a îmbătrânit frumos, însă eu nu aș fi zis că e una și aceeași persoană. Iar personajul pe care-l interpretează este personajul meu feminin preferat din film.

Nașul III (1990) – făcut la mare distanță de timp de primele două, Nașul III nu este cu nimic mai prejos. Se continuă firul poveștii care și cum n-a fost fost întrerupt timp de vreo șaisprezece ani. Observ că pe IMDB a scăzut ratingul (de la 9.2 Nașul I la 9.00 Nașul II la 7.6 Nașul III). Poate că a mai scăzut entuziasmul oamenilor, s-au mai schimbat preferințele. Pentru mine, văzându-le pe toate trei unul după altul, nu știu dacă aș fi dat ratinguri așa de diferite. Deși clar II s-a identificat ca fiind preferatul meu.

Al Pacino și Robert de Niro, doi actori care pentru mine parcă au fost mereu în vârstă, mă uimesc acum cât de tineri au fost și ei de fapt. Foarte buni actori de tineri, două prezențe foarte plăcute și două personaje de care m-am atașat, în ciudat a tot ceea ce au făcut, sunt prezentate cumva într-o notă pozitivă cu care parcă nu ai cum să nu ții. Mai puțin în câteva momente, pentru mine, în care le-am judecat alegerile. De fapt vorbesc mai degrabă despre Michael aici, interpretat de Al Pacino. Nu am putut să fac pace cu niște alegeri ale lui, pe oricâte părți le-am întors.

I’ll make him an offer he can’t refuse“(Îi voi face o ofertă de nerefuzat), fraza faimoasă pe care o zice Don Vito (Marlon Brandon), folosită și ultraclișeic folosită de-a lungul anilor, are un cu totul alt sens pentru mine acum (deși știam perfect la ce se referă) și nu cred că ar trebui să o folosim așa în glumă la întâmplare, mai ales dacă n-am văzut filmul.

Sunt multe replici despre familie, iubire, prietenie, răzbunare, violență care mi-au atras atenția, însă nu le-am reținut pe dinafară. Am prins poftă să citesc și cartea. Prima dată când am dat căutare după citate din Nașul, căutarea mi-a returnat rezultate din carte (probabil și pentru că intru destul de des pe Goodreads, formulele din spatele căutărilor mi-au dat site-ul ca variantă mai aproape). Încă nu am procurat și cartea, însă e pe listă.

Apropo de replici și de citate, încerc să redau și să traduc câteva din ele mai jos spre finalul articolului, dintre cele care mi-au rămas cumva și în memorie, chiar dacă nu cuvânt cu cuvânt.

Parcă îmi pare puțin rău că am văzut Nașul după ce am fost în Sicilia. Chiar ne-am dorit să vizităm Corleone și n-am mai ajuns. În mare parte pentru că, după ce ne-am documentat, am văzut că filmul nu a fost filmat efectiv în Corleone. Așa că s-a mai pierdut din farmec puțin. Însă, atât cât ne va lega și pe noi familia de Sicilia, sigur vom mai merge în vizită. Ca să nu mai spun cât îmi doresc să merg și la New York 🙂 Sicilia pare puțin mai accesibilă pentru o a doua vizită.

Fredo, you’re my older brother, and I love you. But don’t ever take sides with anyone against the Family again. Ever. (Fredo, ești fratele meu mai mare și te iubesc. Dar să nu mai iei niciodată partea cuiva împotriva familie. Niciodată!) Michael Corleone

A man who doesn’t spend time with his family can never be a real man. (Un bărbat care nu petrece timp cu familia lui nu are cum să fie vreodată un bărbat adevărat) Don Vito Corleone 
In Sicily, women are more dangerous than shotguns. (În Sicilia, femeile sunt mai periculoase decât împușcăturile). Calo
You talk about vengeance. Is vengeance going to bring your son back to you? Or my boy to me? (Vorbești despre răzbunare. O să îți aducă răzbunarea băiatul înapoi? Sau mie pe-al meu?) Don Vito Corleone
Leave the gun. Take the cannoli. (Lasă arma. Ia un cannoli)
Sunt curioasă câți dintre voi ați văzut filmul mai demult, câți mai recent. Ce v-a plăcut, ce nu v-a plăcut? V-ați mai uita și a doua sau a treia oară?