Skip to content

Pervazul lui Dumnezeu

February 15, 2019

Am primit Pervazul lui Dumnezeu 75 în dar de la oameni dragi. Se afla într-o minunată Bookleta, o minunăție de geantă/rucsac de care presimt că nu mă voi despărți ani de zile de acum încolo. Recunosc, mi-a luat geanta ochii, așa că nu m-am uitat efectiv pe carte. Nu auzisem de Ana Barton și nu am realizat că e româncă (iar mie, știți deja, îmi place tare să citesc autori români contemporani). Am scos cartea din rucsac și am înlocuit-o cu o alta pe care o începusem.

Când a fost Laura în vizită pe la mine a remarcat cartea și m-a întrebat când am cumpărat cartea Anei Barton. Și atunci abia mi-a atras efectiv atenția dar nu am început-o imediat (mai aveam altele care stăteau cuminți la rând). Doar că, într-o seară, avansând greu cu ce citeam, am luat cartea Anei să o răsfoiesc. Și am rămas cu ea în mână pentru că mi-a plăcut stilul (cu povestiri scurte) și felul în care este scrisă. Așa că am luat-o iar cu mine în Bookleta, să-mi țină companie pe unde am avut de umblat în zilele următoare.

Într-una din zile, la coadă la bancă (ați fi surprinși câtă lume stă la coadă la bancă la ora 3 după-amiaza), am dat gata câteva dintre povestiri și a trecut timpul într-o clipită, mai-mai să nu aud că eram următoarea persoană la rând.

Deși toate povestirile m-au captat, a fost una care mi s-a lipit de suflet, așa că i-am cerut voie Anei să vă redau și vouă câteva rânduri din ea. Se cheamă Dumnezoii, ”niște oameni. Buni ca mierea-picură cu alții, răi-cucută cu ei înșiși”. Cred că îi mai vedeți și voi printre prieteni, familie sau poate chiar în oglindă. Deși slabe șanse, cred că v-ați dat seama că Dumnezoii sunt prietenoși cu oricine mai puțin eu ei înșiși. ”Au niște capacități ieșite din comun, chiar și extratereștrilor de specie comună. Sunt în stare, în mijlocul durerii, să-și îndese-napoi lacrimile-n ochi.” ”Dumnezoiul nu are decât o singură bucurie-n viață: să-și mulțumească hăcuitorii. Despre moarte nu poate fi vorba pentru că, v-am spus, dumnezoii se cred veșnici cu totul. Ei nu știu să moară cu trup. Doar sufletește. Se risipesc precum pământul răsfirat printre degete și purtat cu vântul nicăierilor”.

Și m-am gândit apoi la oamenii care rup din ei să dea la alții, fără să mai aibă grijă să regenereze bucățile rupte din ei. Și m-am gândit și la oamenii care rup din alții pentru că se poate și pentru că bucățile se lasă desprinse ușor. Și m-am întristat și bucurat deopotrivă. Că e bine să fie ”dumnezoi” pe pământ dar să le amintească cineva, din când în când, să aibă grijă și de ei.

Un stil captivant are Ana, mă bucur că l-am descoperit, din întâmplare, o să caut și restul cărților pe care le-a publicat și, între timp, îi citesc blogul unde vă invit şi pe voi să intrați. Nu am terminat cartea încă, în stilul meu caracteristic m-am mai apucat de încă una însă o mai țin o perioadă, iau așa, câte o pătrățică în fiecare seară.

Lecturi plăcute!

 

 

 

Advertisements

Viaţă de pisică

February 5, 2019

Natasha, pe numele ei de botez, Jinxy pe numele ei de alint. Miaunishcovici pe numele ei din unele dimineţi, ora 5. Pisica noastră. Sau noi oamenii ei. Sau ne avem unii pe alţii de fapt, să nu ne încurcăm în cine este al cui. În casa noastră de pe 12 ianuarie. În mintea şi în inima mea de pe 7 ianuarie când am văzut-o pe Facebook disponibilă imediat pentru adopţie. Este o pisică adult de aproximativ 2 ani şi rasă aproximativ siberiană (irelevant ce rasă e decât în contextul în care asta mă învaţă să îi cunosc mai bine nevoile). Ne face vieţile mai frumoase şi mai colorate cu prezenţa ei drăgăstoasă (mă rog, relativ drăgăstoasă, doar când are ea chef).

Am mai spus şi în offline şi repet, nu am căutat o pisică şi nu am organizat niciun casting pentru pisici. Ne-a găsit pur şi simplu şi ni s-a lipit instant de suflete şi ne-am asumat că fericirea de a avea o pisică vine la pachet şi cu responsabilitate.

Ne-am dat uşor-uşor doctoratul în ştiinţă pisicească de pe youtube, alte site-uri, documentări pe la prieteni, vizite la petshop şi pet shopping online compulsiv dar şi din practică, ascultând-o şi încercând să înţelegem ce are nevoie. Cât şi ce mănâncă, când miaună de ce miaună (şi da, exista clipuri pe youtube care îţi prezintă diferite mieunaturi împreună cu explicaţia posibilă), cum trebuie să arate caca, ce consistenţă trebuie să aibă pentru o pisică sănătoasă. Jucării, perie, şampon (mă îndoiesc că-l vom folosi prea curând), cum se taie gheruţele, cum face dacă se simte rău, ce fel de nisip, temperatură, câtă apă bea, cum îţi arată că te place, cum se mângâie.

Într-o zi m-am gândit dacă există psihoterapie pentru pisici, în caz că a suferit vreo traumă despre care noi nu ştim în cei doi ani cât nu a stat lângă noi şi în care nu ştim unde a stat. Mai ales că avea şi o afecţiune medicală care îi putea ameninţa viaţa dacă nu era adoptată temporar de colegii mei de la care am re-adoptat-o noi (cărora le suntem profund recunoscători) şi dusă la pediatru veterinar (am lăsat pediatru, pentru că asta mi-a venit să scriu instant, ca acum câteva zile când am zis cabinet veterinar când de fapt vorbeam cu colega mea despre un cabinet stomatologic). Se sperie uşor de zgomote de afară (mai ales de sunete de ambulanţe) dar şi de aspirator sau altă aparatură casnică. Azi de exemplu mi-a dărâmat o vază cu flori de teama de aspirator, deşi eram la ceva distanţă de ea şi, evident, nu eram cu aspiratorul pe masa pe care se cocoţase ea (notă către mine: să dau mai des cu aspiratorul, poate se obişnuieşte mai uşor).

Îi mai arătăm jocuri pe calculator, cu şoricei sau peşti. Nu e pasionată de tehnologie decât în contextul în care stau la laptop şi trebuie să stea şi ea pe taste fix în acel moment. Posibil să fi fost scriitoare într-o viaţă anterioră pentru că a căpătat o pasiune pentru cărţi, pixuri, agende deschise peste care se întinde cât e ea de lungă.

Îi place să doarmă sus pe bar sau într-o cutie pe hol deşi i-am cumpărat un ansamblu frumos unde are loc şi de somnul de frumuseţe. Mai urmează să primească şi un patuţ de pisică, poate-poate o atrage mai tare. Nu am cum să-i limitez accesul în bucătărie pentru că e spaţiu deschis însă nu profită prea mult de asta. Nu lăsăm mâncare nesupravegheată. Tot ce-a reuşit să “fure” a fost o frunză mică de salată, o firimitură de brânză şi….aproape mi-ar fi dărâmat o farfurie de supă cât făceam eu poză la altă farfurie. În rest….se mai supără dacă simte miros de carne crudă sau de shaorma, moment în care m-ar fi mâncat şi pe mine doar-doar să miroase şi ea minunăţia de lipie. Ah, da, s-a mai căţărat pe masă şi când a simţit miros de ton. Trebuie să fug de ea când mănânc anumite lucruri, exact cum se încuie părinţii în cămară şi foşnesc dulciuri pe la spatele copiilor.

După o săptămână în care am dormit iepureşte că nu ştiam de unde apare, i-am limitat accesul în dormitor noaptea. Ceea ce este super ok. Natasha este o pisică demnă şi cuminte care nu zgârâie uşa la dormitor şi îşi vede de treaba ei…până foarte devreme dimineaţă când o aud mieunând. Sau dacă e foarte mult zgomot pe afară şi se sperie. Şi atunci ies şi stau cu ea în sufragerie până se linişteşte că e în siguranţă după care mă culc la loc.

Îi place să se joace cu mingiuţele şi, mai nou, cu pixul. Deci şi fotbalistă şi scriitoare, potrivire perfectă în familia noastră.

Nu muşcă şi nu zgârâie, decât dacă este provocată. Ceea ce nu facem. Sau când se satură ea să stea la pieptănat. Dar mai mult în joacă, nu a produs nimănui niciun semn permanent.

Este prietenoasă şi se joacă cu musafirii însă nu exagerat. Ziua doarme, noaptea e cam agitată, ceea ce o face destul de somnoroasă la unele ore şi n-are chef de distracţie. Nu stă în braţe decât maxim 5 secunde (seamănă cu nepoţelul nostru :D). Visul meu de a citi cu ea dormind în poală…nu se adevereşte. Doarme lângă mine când citesc, ceea ce este un progres faţă de prima zi.

Nu am mai avut pisici şi nu le ştiu ritmul de adaptabilitate însă cred că a noastră s-a acomodat incredibil de repede cu noi şi noi cu ea. Nu văd cum altfel ar fi zilele noastre fără ea lângă noi.

Are cele mai drăguţe poziţii de somn şi îmi vine să o pozez non stop sau să o filmez când se joacă. Posibil să-mi fi agasat deja prietenii cu poze cu ea. Dacă vă aflaţi printre ei, îmi ziceţi când e prea mult şi mă opresc.

Încerc să mă abţin din catification-ul Facebook-ului şi Instagramul-ului cu poze cu ea dar nu e treabă uşoară. Mereu face câte o făţucă pe care vreau să o arăt lumii, să se bucure şi alţi oameni de bucuria noastră.

O perioadă m-am îngrijorat că nu făcea la “oliţă” chiar cel mai consistent produs. Astăzi mi-a făcut bucuria şi a făcut…cum se zice că trebuie să facă. Yey 😀 Tocmai se joacă prin casă cu jucăriile ei, mă mai opresc din scris să-i mai arunc câte o jucărie, îi place tare, parcă e un căţeluş. Un “căţeluş” destul de comod. Dacă nu le arunci fix la lăbuţele ei, nu ai şanse mari să se întindă după ele. Depinde însă de stare. Uneori umple casa cu alergăturile ei.

Îmi place tare când intrăm în casă şi stă lipită de picioarele noastre până când se asigură că am venit, gata, stăm cu ea. Mă sperie gândul că plecăm câteva zile în vacanţă şi aş dori să vină cineva nu doar să-i dea mâncare şi apă şi să-i schimbe nisipul ci să se şi joace cu ea, să nu se simtă singură sau abandonată. Deja îmi plânge sufletul la gândul că suferă după noi.

Nu îi plac plânsetele de copii (când se mai aud la TV sau la vecini) şi nici melodiile cu soliste cu voci subţiri. Îi place Queen şi Adele. Ne uităm împreună la Anatomia lui Grey, Prietenii tăi şi Doi bărbaţi şi jumătate.

Are totuşi un auz perfect. Aude imediat când mi se desprind pleoapele şi decide ea că e vremea să mă trezesc. Însă imediat cum mi s-a scurs melatonina din organism, cum o absoarbe ea şi doarme dusă la 15 minute după ce eu mi-am băut deja cafeaua. Are o făţucă simpatică atunci când doarme de poţi tăia şi lemne la capul ei, tot ce-i mai lipseşte e o băluţă în colţul gurii. Eu…folosesc deja mai multe diminutive decât e permis pe minut, ceea ce este atipic mie. Scoate din mine cele mai ciudate alintături, ceea ce este o noutate absolută.

Fericirea are multe chipuri, de trei săptămâni şi, o viaţă de pisică de acum încolo,  chipul ei de regină a casei. Despre ea, probabil şi în alte postări de acum încolo. Dacă v-a plăcut, vă mai povestesc şi altă dată 😀

dav

De 5 lei natură

February 4, 2019

Am scos la aer o bucată de viaţă şi am scuturat-o de praf. Apoi am lăsat-o să o bată soarele în creştetul capului cât se uita pe jos să caute ghiocei, printre mormane de natură moartă care aşteaptă să vină primăvara ca să prindă iar suflu. Şi era linişte şi zgomot deopotrivă. Păsări cântătoare, foşnete printre fruze provocate de veveriţa care mi-a tăiat calea. Maşini care treceau nepăsătoare pe lângă gardurile Grădinii Botanice fără să ştie, poate, pe lângă ce oază de bucurie au trecut, fără să vadă că-i acolo sau să aibă timp să oprească să se uite măcar peste gard.

5 lei un bilet şi bonus mai preţios, un zâmbet de la doamna care vindea bilete. Mirosea a verde crud. Deşi verdele din grădină era încă din colecţia toamnă-iarnă iar pe lac încă pluteau bucăţi mari de gheaţă, ca să nu uităm că e totuşi început de februarie, chiar dacă ne-a cuprins iluzia primăverii cu cele 17 grade la soare. E prea curând. A intrat parcă primăvara-n iarnă fără pic de consideraţie pentru anotimpul care încă nu şi-a terminat mandatul.

Şi, fără să cobor în subteran şi fără să urc în turn, am tras aer în piept (da, din ăla poluat) şi am luat oraşul la vreo … 13 mii de paşi. Şi am fost recunoscătoate că pot să-i fac. Şi am văzut un om care vorbea la telefon şi zâmbea larg. Asta am văzut prima oară la el, înainte să observ că nu avea picioare şi era într-un scaun cu rotile. Şi zâmbea. Avem motive de zâmbit. Şi motive recunoştinţă. Numai la o numărătoare din ochi şi tot ies mai multe decât cele de întristat.

De 5 lei natură, vă rog.

Şi de restul … caramele (cum bine mi-a zis astăzi cineva drag).

Povestea ei, povestea noastră

February 1, 2019

Ca probabil mulţi alţi cititori, mi-am început seria de lecturi a anului 2019 cu Povestea Mea, autobiografia Primei-Doamne, Michelle Obama. Am spus ca mulţi alţi cititori pentru că e o carte foarte mediatizată şi, înainte să mă apuc de ea, văzusem deja zeci de poze şi postări în care era menţionată. Am dat gata cele peste 600 de pagini cam în trei săptămâni, deşi mi-aş fi dorit să mă cuibăresc ore întregi în casă fără să o las din mână (însă, ca noi toţi, diverse alte activităţi de viaţă nu mi-au permis acest lux).

Am savurat fiecare pagină şi fiecare etapă, fiecare experienţă pe care Michelle a împărtăşit-o cu noi. Şi da, aşa cum bine spune şi Cristina Stănciulescu pe blogul ei, cartea este produsul unui efort colectiv a o grămadă de oameni care au contribuit, nici nu avea cum altfel, însă răzbate din toate paginile autenticitatea lui Michelle (sau cel puţin aşa vreau eu să cred şi să simt).

Am scris în titlu că este povestea ei dar şi a noastră a tuturor pentru că nu ştiu dacă ai cum să nu te regăseşti în măcar o frază, o etapă, o experienţă, dincolo de statutul pe care l-a avut, este un om cu mult suflet, cu trăiri de om obişnuit, îndoieli şi oboseli şi tot ce mai avem noi muritorii dar care ne face totuşi atât de speciali.

Nu văd zi mai potrivită să scriu această postare, deşi am tot vrut de luni încoace să mă apuc de ea (după ce am fost la clubul de lectură Litera, unde este făcută şi fotografia care apare în articol). Şi, cum spunea şi Laura, trebuie să fii într-o anume stare, să faci o postare, despre o carte dragă. Şi astăzi este o zi importantă pentru mine (dar despre asta, într-o altă postare). Doar un amestec de citate din carte vă las, cuvinte care, puse împreună, capătă un anume sens pentru ziua de astăzi:

Sunt convinsă că erau printre noi şi alţii care îşi urmau chemarea către învăţământ, arte şi activitate non-profit, care plecau în misiuni umanitare sau care intrau în armată, dar cunoşteam foarte puţini dintre ei. Eram ocupată să mă caţăr pe scara mea, care era solidă şi practică şi ducea direct sus. […] Acum pot să recunosc că nu eram mânată doar de logică, ci şi de dorinţa proprie de a obţine aprobarea altor oameni. […] Oamenii se uitau deja la mine de parcă mi-aş fi lăsat amprenta asupra lumii. […] I-am spus despre neliniştea mea, despre cât de mult îmi doream să fac o schimbare importantă, dar ezitam să o fac de teamă că nu aveam să câştig destui bani.

Şi, pentru că nu mă pot abţine, încă unul. Şi vor mai urma. Nu le luaţi ca spoilere. La urma urmei este o autobiografie, nu un roman poliţist din care eu vă spun cine e făptaşul.

După ce am pierdut un coleg din clasa a cincea într-un incendiu, după ce am văzut-o pe Suzanne murind înainte să aibă şansa să fie cu adevărat adult, am învăţat că viaţa putea fi brutală şi haotică, că munca susţinută nu era întotdeauna garanţia unor rezultate pozitive.

Pentru cei care poate încă nu cred că o mână de voturi poate face diferenţa, pentru cei care nu înţeleg încă până la ce nivel influenţează bunăstarea unei naţiuni…un vot:

Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie putea să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil de eficient.

Am mai pus semn şi la pasajul acesta, din nou cu însemnătate şi pentru mine:

După tot ceea ce făcusem ca să mă extrag din dreptul corporatist şi să mă dedic unor munci mai importante, mai orientate către sprijinul comunităţii, abia aşteptam să mă angajez activ într-un efort cu rezultate măsurabile.

M-am regăsit şi în pasajul pe care mă pregătesc să-l redau mai jos, în ideea că suntem cu toţii o suma experienţelor pe care le-am avut şi, oricât de sus am ajuns şi oricât de mult am muncit pentru unde am ajuns, n-am avut acolo singuri, şi nu trebuie să uităm asta niciodată.

Îmi dădusem seama că părţile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Îmi amintesc de toţi, fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnesc cu siguranţă în locurile în care mă îndreptam – toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei.

Ştiu că vi se pare că postez toată cartea dar nu e aşa. Are peste 600 de pagini, cum spuneam şi mai devreme. Sunt pasaje pe care voi le veţi conecta apoi cu întregul sau, dacă aţi citit-o deja, poate le-aţi remarcat şi vă veţi bucura că am le-am selectat fix pe acestea.

Un pasaj despre răbdare. Nu ştiu câtă aveţi voi însă eu am şi învăţ să am din ce în ce mai multă cu fiecare zi.

Mandela mersese la închisoare pentru principiile lui. El nu şi-a văzut copiii crescând, iar apoi nu a văzut nici cum cresc mulţi dintre nepoţi. Şi totul fără amărăciunee. Doar crezând că binele din ţara lui va triumfa într-o bună zi. Muncise şi aşteptase rezultatul, tolerant şi fără să-şi piardă speranţa.

Zburam spre casa impulsionată de spiritul lui. Viaţa mă învăţa că progresul şi schimbarea se produc lent. Nu în doi ani, nu în patru ani, nici măcar într-o viaţă. Plantam seminţele schimbării, al cărei fruct era posibil să nu-l vedem niciodată. Trebuie să avem răbdare.

Şi încă un pasaj pe care simt să-l redau. Spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte.

O tranziţie este exact asta – trecerea la ceva nou. O altă mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat. Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi simplu, pe perne se aşază alte capete – noi temperamente, visuri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te regăseşti singur.

Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani sunt liberă orice de obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de aşteptările altor oameni.

Am cartea împrumutată de la Laura însă ştiu sigur că vreau şi eu exemplarul meu pentru că, deşi de multe ori las cărţile să circule, să ruleze pe la mai mulţi cititori, acestei cărţi vreau să îi fac loc în biblioteca permanentă, unde mai stau cărţile traduse de noi, cele care mi-au ajuns la suflet şi…se mai strecoară printre ele şi cărţile care nu s-au legat încă de mâna niciunui alt cititor şi care vor urma să fie donate.

Pentru mine a fost o lectură fascinantă, cu suflet, cu multe lucruri învăţate sau validate. Sunt curioasă cum a fost pentru voi, dacă aţi citit-o deja, sau cum va fi, atunci când o veţi citi.

O recenzie adevărată a cărţii puteţi citi aici, scrisă de un redactor şi jurnalist cu experienţă. Eu aşa am simţit să v-o prezint, prin citatele care mi-au rămas imprimate în suflet.

Sursa puterii

January 6, 2019

Atunci când vrem să ne uităm la filme acasă, folosim nettop-ul, un computer foarte mic (ca o unitate centrală) pe care-l conectăm la televizor. De câţiva ani însă, pierdusem sursa usb care conecta mouse-ul şi tastatura la nettop aşa că ne cam chinuiam cu onscreen keyboard şi mouse-ul de la laptop. Sigur că puteam să cumpărăm altă tastatură însă, din nu ştiu ce motiv, am păstrat-o pe aceea şi ne-am folosit de soluţii adiţionale. Am avut numeroase tentative să arunc tastatura (pe care de vreo 3-4 ani doar o ştergeam de praf) sau să i-o dau nepotului meu, pe post de jucărie, pentru că părea pasionat de tastat.

Mare mi-a fost mirarea când soţul meu a venit cu ideea să desfacem mouse-ul şi…surpriză…sursa era în el. Asta după ce câţiva ani buni m-am tot întrebat unde să fie, unde să o fi pierdut. M-am gândit inclusiv că am tras-o în aspirator la un moment dat. Sigur că prima reacţie a fost … nu îmi vine să cred că suntem aşa de idioţi, să stăm cu sursa usb sub nas atâta timp şi să n-o vedem.

Ei bine, uite că unele lucruri sunt fix sub nasul nostru, trebuie doar să deschidem puţin ochii şi carapacea ca să le vedem. Cam aşa stau lucrurile şi cu puterea pe care o ţinem înăuntrul nostru şi pe care o accesăm, la momentul potrivit, dacă vrem cu adevărat să o vedem şi să credem în ea.

Când simţim că nu mai putem şi căutăm putere oriunde altundeva prin exteriorul nostru, poate că cea mai bună idee este să căutăm mai cu atenţie în interior, cu siguranţă că este acolo, trebuie doar să o accesăm. O fi aşa de simplu ca atunci când scoţi sursa usb dintr-un mouse? Sigur că nu este. Dar odată ce ai scos sursa, nu mai există cale de întoarcere să o mai pui la loc cald oricât de greu ar fi uneori de accesat şi de folosit.

Acum nu doar că am o tastatură funcţională, am o reconfirmare a faptului că de cele mai multe ori cheia nu stă la vedere, chiar dacă o ţinem în mână de atâtea ori, fără să ne dăm seama. Trebuie să căutăm mai adânc, să depunem un efort mai mare să o putem folosi. Sau, de ce nu, atunci când e timpul ei, să o lăsăm să iasă la suprafaţă natural. Nu există cheie care să fie la fel cu o alta însă ele se conectează şi seamănă unele cu altele mai mult decât ne dăm seama.

În noul an şi în fiecare zi din an, vă urez să găsiţi usb-ul vostru demult pierdut. Cam cum am găsit eu cercelul în maşina de spălat. A rezistat stoic multe cicluri de spălări până să mă lase să-l găsesc. Doar ca să-l pierd iar în casa liftului câteva săptămâni mai târziu. Dar apoi a fost diferit, ştiam unde a ales să cadă şi nu am mai depus efort să văd cum îl pot recupera, mi-am învăţat lecţia de la el şi l-am lăsat să se ducă.

*sursă foto, Pinterest.

 

Un dar magic

December 31, 2018

Am intrat în ultima zi din an trează, citind. Asta pentru că nu am mai putut lăsa din mână cartea. Irelevant faptul că mai aveam de terminat o carte ca să-mi ating reading challenge de pe Goodreads, de data asta chiar n-am putut adormi până n-am citit şi ultimul rând.

În penultimul modul de curs, Alis ne-a recomandat o carte (mai multe cărţi însă aceasta a urcat brusc foarte sus pe lista mea de lecturi). Urma să o achiziţionez în format electronic de îndată ce aveam şi un dispozitiv care să-mi permită să citesc cărţi electronice. Surpriza mare a venit înainte de Crăciun atunci când am primit această carte în dar de la sora mea.

În atelierul de magie, Călătoria unui neurochirurg pentru a descoperi enigmele creierului şi secretul inimii, este, aşa cum spune Daniel Goleman, “o palpitantă călătorie în lumea misterioasă a minţii umane, o poveste emoţionantă despre curaj şi compasiune“. Mai mult decât atât, este o lectură potrivită pentru fiecare dintre noi, indiferent de etapa de dezvoltare în care ne aflăm. Cu o singură condiţie: să o citim cu inima deschisă.

Atunci când descopăr o carte ca aceasta, mi se strecoară în suflet şi un mic regret că n-am descoperit-o mai devreme. Că poate mi-aş fi preţuit timpul mai cu folos şi aş fi realizat mai multe până la vârsta asta. Dar apoi îmi trece şi sunt recunoscătoare că am ocazia să o fi citit acum. Şi nu mă mai concentrez pe timpul pe care-l cred eu pierdut ci pe cel de acum şi cum intenţionez să mi-l petrec pe cel de mâine.

Am învăţat mult despre intenţii anul acesta. Am analizat de ce nu am împlinit ce mi-am dorit, am regândit lista de intenţii şi n-am aşteptat 1 ianuarie ca să plec la drum spre îndeplinirea lor. De fapt nici nu e o listă atât de lungă dar sigur e consistentă şi clară, pictată cu detalii, şi, uşor uşor, vizualizată cât mai în concret posibil. În fiecare zi ma adaug cât un detaliu, câte o informaţie, câte un lucru nou învăţat, câte o pată de culoare, câte o senzaţie, sentiment, parfum sau muzică, până arată exact aşa cum va fi să fie.

În prag de an nou, dau magia mai departe şi vă fac cadou câteva pasaje din carte. Poate acum nu se vor lega între ele, unele vor avea sens pentru voi, altele nu. Dar poate vă va convinge să răsfoiţi această carte. Aş spune că dacă ajungeţi să o răsfoiţi, vă vor prinde zorii zile încă dând paginile ei. Sau poate că nu. Sau nu acum. Aşa cum am spus, cu inima deschisă. Merge şi cu ea întredeschisă, se mai deschide pe parcurs cu fiecare rând citit, înţeles, simţit.

Fiecare dintre noi trece în viaţa sa prin situaţii care îi cauzează durere. Eu le numesc rănile inimii. Dacă le ignori, nu se vor vindeca. Dar câteodată, când inimile noastre sunt rănite, abia atunci sunt deschise. De cele mai multe ori, rănile inimii ne oferă cea mai mare oportunitate de a evolua. Situaţii dificile. Un dar magic.

Ce crezi că vrei nu e întotdeauna ce este bine pentru tine.

Am închis ochii şi mi-am imaginat inima deschizându-se. Mi-am trimis iubire şi iertare pentru toate greşelile pe care le făcusem. Am trimis iubire către părinţii mei şi recunoştinţă pentru că au făcut tot ce au putut. I-am trimis iubire lui Ruth oriunde s-ar fi aflat, pentru că a fost cea bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Şi am trimis iubire fiecărui copil care se lupta cu sărăcia, care avea părinţi dependenţi, care era singur şi credea că totul se întâmplă cumva din vina lui. Am trimis iubire la fiecare persoană care şi-a pus la îndoială propria valoare şi propriile merite […].  – un sentiment de învăluire în căldură şi iubie…o senzaţie de pace interioară profundă şi o siguranţă absolută că totul va fi în regulă.

Inima are o inteligenţă proprie şi, dacă vom învăţa de la ea, vom şti că păstrăm ceea ce avem numai dăruind. Dacă vrem să fim fericiţi, trebuie să-i facem pe alţii fericiţi. Dacă dorim iubire, trebuie să oferim iubire. Dacă vrem bucurie, trebuie să-i bucurăm pe alţii. Dacă dorim iertare, trebuie să iertăm. Dacă vrem pace, trebuie s-o creăm în lumea din jurul nostru.

Ceea ce numise Ruth compasul inimii este în realitate o formă de comunicare existentă între creier şi inimă prin nervul vag. Cercetările demonstrează că inima trimite mult mai multe semnale spre creier decât creierul spre inimă – şi, cu toate că sistemul cognitiv, cât şi cel emotional din corp sunt structure inteligente, există mult mai multe conexiuni nervoase caremrg de la inimă la creier decât invers. […] Creierul ştie foarte multe, dar adevărul simplu este că ştie şi mai multe când se uneşte cu inima.

Există o epidemie de singurătate, anxietate şi dpresie în lume, mai ales în Occident. E o împovărare a spiritului şi a legăturii cu ceilalţi. Studiile arată că 25% din americani n-au o persoană suficient de apropiată căreia să-i împărtăşească o problemă. Asta înseamnă că unul din patru oameni pe care îi vezi sau cu care te întâlneşti azi nu are cu cine să vorbească şi această lipsă a legăturilor îi afectează sănăatea. […] Legătura socială autentică are un efect profund asupra sănătăţii mentale – depăşeşte chiar efectul sportului şi al greutăţii ideale asupra corpului. […] ne îmbolnăvim când suntem singuri şi ne însănătoşim când suntem împreună.

Prin faptul că mi-a acordat timpul şi atenţia ei, m-a învăţat cea mai măreaţă şi adevărată magie care există, puterea compasiunii care vindecă nu doar propriile răni ale inimii, ci şi inimile celor din jurul nostru. Este cel mai mare dar şi cea mai mare magie.

Simt că suntem toţi conectaţi; când mă uit la alţii, mă văd pe mine. Îmi văd slăbiciunile, eşecurile şi vulnerabilitatea. Văd puterea spiritului uman şi puterea universului. Ştiu, în adâncul finite mele, că iubirea ne uneşte.

Sunt constant uimit de unde m-a dus viaţa. E uşor să uneşti retrospective punctele unei vieţi, dar e mai dificil să ai încredere că punctele se vor uni singure şi vor forma o imagine frumoasă când eşti prins în vâltoarea de a trăi.

Fiecare dintre noi are o poveste şi în fiecare poveste sunt părţi dureroare şi triste. Putem alege, în fiecare moment, să-i vedem pe oamenii din faţa noastră aşa cum sunt şi cum pot deveni. […] Să oferi iubire este întotdeauna posibil. Fiecare zâmbet acordat unui străin poate fi un dar. Fiecare moment în care nu judeci o altă fiinţă omenească este un dar. Fiecare moment de iertare, pentru tine sau pentru altcineva, este un dar. Fiecare act de compasiune, fiecare intenţie de a ajuta este un dar pentru lumea asta şi un dar pentru tine însuţi.

Şi aş putea continua….sunt multe pasaje la care am pus semn pentru o lectură ulterioară. Dar cred că aţi înţeles de ce e important pentru voi sa citiţi această carte mai devreme decât mai târziu. Sau când sunteţi voi pregătiţi.

La mulţi ani!

Muzicale

December 2, 2018

Bohemian Rhapsody săptămâna asta. A Star Is Born acum vreo două săptămâni. Mamma Mia 2 astă vară. La La Land acum vreo doi ani. Filmele muzicale mă bucură nespus şi-mi dau o trăire aparte pe care nu ştiu cum s-o explic.

Am un tatuaj cu un portativ. Port la gât un medalion cu o notă muzicală. Mă întreabă lumea dacă ştiu să cânt. Nu ştiu, ăsta e răspunsul. Mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu.

Dar cert este că ştiu să ascult. Şi simt profund ce ascult. Şi după ce văd un film muzical, ascult altfel muzica din el. Înţeleg altfel povestea din spatele versurilor şi a liniei melodice. Şi asta pentru că nu exista o singură poveste. Devine altă poveste de fiecare dacă când o ascultă cineva diferit. Devine o altă poveste chiar şi când o ascultă aceeaşi persoană în diferite etape ale vieţii.

The Great Pretender ascult acum. Bruiez discret melodia cu sunetul tastelor în timp ce scriu. Cu câteva săptămâni înainte să văd Bohemian Rhapsody făcusem o obsesie pentru I Want to Break Free, o ascultam şi de zece ori într-o zi (sau mai mult).

Pentru mine Bohemian Rhapsody este un film fenomenal. Dar n-ar fi fost la fel dacă povestea din spate ar fi fost inventată, dacă Freddie ar fi fost un personaj imaginat şi nu un om. Un om pe care pământul nu-l mai are fizic de 27 de ani dar care e mai viu ca niciodată cu fiecare notă şi fiecare vers pe care ni le-a lăsat moştenire.

Oare unde se duc artiştii când se duc? Şi de ce atâţia dintre ei se duc aşa de curând? Only the Good Die Young

Love of My Life în surdină. Tastez cu grijă, să nu deranjez melodia. Mai bine n-aş mai tasta deloc.

Mai bine aş asculta Bohemian Rhapshody Under Pressure. It’s a Hard Life. I Want to Break Free dar totuşi The Show Must Go On. Thank God It’s Christmas curând.