Lucru de acasă și alte metafore
Aceasta nu este încă o postare despre lucru de acasă (disclaimer ca să aveți răbdare totuși să citiți). Deși așa am numit-o și așa. E metafora mai degrabă.
În viața mea profesională de până acum am lucrat în mare parte de la un birou. Am lucrat ȘI de acasă în unele perioade, atunci când aveam proiecte de tradus sau când munca pe care o aveam de făcut era atât de multă încât necesita un timp suplimentar extins pe care nu avea sens să-l fac de la birou, dintr-o clădire goală. Am scris cu litere mari ȘI de acasă pentru că lucram și de la birou și apoi deschideam laptopul și acasă când ajungeam.
Pentru că predomina munca de la birou, nu am depus vreun efort să fac vreun colț special de lucru de acasă. Am încercat, am mai avut un scaun de birou (care s-a stricat între timp și a trebuit aruncat), am cumpărat la un moment dat o măsuță (cea de pe care scriu acum) dar care este rotundă, mică, neîncăpătoare și ani de zile am aruncat-o într-un colț de sufragerie și i-am dat sarcini deloc pe măsura costului investit în ea (gen țin pe ea mărgele și machiaje).
Astăzi este a 11-a zi (lucrătoare) de lucru de acasă permanent și încă din prima zi m-am tot străduit să-mi găsesc colțul acela numai bun de lucru de acasă, mai ales că apartamentul e acum ca un spațiu de co-working în care fiecare are call-urile și telefoanele lui de dat și de primit, nu se poate mereu de stat în aceeași cameră. Așa am crezut.
Am început în dormitor (unde nu am decât pat și șifonier). Nu aveam semnal bun la internet, nu aveam de ce să mă sprijin calumea, nu dădea bine pe video oricum să se vadă așternuturile în care dorm (da, puteam să pun cuvertură dar nu sunt obișnuită), nu făcea bine nici la somn pentru că mă reconectam înainte de culcare cu toate subiectele și tot așa (nu e ca și cum dacă nu lucrez în dormitor nu mă reconectez la toate subiectele dar în fine, altă discuție).
M-am mutat în sufragerie pe o canapea mică. Ba cu laptopul în brațe, ba cu el pe măsuța de cafea. Incomod, dureri de spate, loc insuficient, lumina din spate bate în cameră și nu se vede și tot așa.
M-am dus în bucătărie. Un pic mai ok, masa de acolo e mare. Dezavantajele sunt că dacă eu stau în call-uri ore întregi pe video limitez spațiul să mai poată găti cineva (fiindcă aragazul era în spatele meu, dacă mă dau mai încolo se vede chiuveta, aragazul are și el un buton lipsă, se vede aiurea), uneori aglomerarea de pâine, sticle de apă, gustărele, firimituri de pe masă mă aducea într-o stare totală de ne-lucru.
În bucătărie am stat cel mai mult până acum și părea că e ok. Doar că scaunul e din ăla ieftin de la Ikea de lemn (sau ce-o fi). I-am pus eu o pătură peste dar tot incomod este. Pe deasupra și scârțâie ca naiba la fiecare mișcare.
Ok, am stat destul cu un disconfort care păruse confortabil la un moment dat. Nu durea suficient de tare. Asta până când, după încă vreo trei ore de stat pe el, iar a început să mă doară (cam tot corpul dar mai mult de la mijloc în jos) și am zis că trebuie altceva.
Mai știți că ziceam mai sus de o masă care nu e pusă în valoare cu totul. Am scos masa de acolo, am așezat-o lâng canapeaua mică. Pentru că masa era prea sus și eu prea jos, am pus o pernă pe canapea pe care să stau. Am pus și altă pernă pe post de spătar (pernele canepelei). Masa e micuță dar încape laptopul și mouse-ul. Restul lucrurilor le am lângă mine pe canapea, super la îndemână. Am descoperit că ajung foarte bine și la priză.
Testez soluția asta de vreo oră doar, pare mai bună. Puncte slabe: în continuare bate lumina în camera laptopului și atunci se vede o imagine foarte ștearsă (mă gândesc cum să rezolv și asta), mai alunecă pernele și trebuie să le reașez, din astea. În limbaj de programare aș spune că soluția are încă multe bug-uri deși merge.
Ce voiam de fapt să spun cu povestea asta lungă și poate inutilă este că dacă vrei să ai super idei trebuie să începi de la mini-idei, să testezi continuu, să mai pui elemente, să mai scoți elemente, să mai spui cuiva, să asculți o opinie, să observi cum poți îmbunătăți, să te mai uiți și la alții cum au făcut, să comunici. Nu să te obișnuiești cu toate disconforturile ci să vezi pe care dintre ele le poți elimina, cum poți să aduci ideea la alt nivel. Și asta se face doar prin încercare continuă.
Mai am și alte exemple în care am făcut sute de simulări. Poate pare muncă pierdută. Dar nu mi-ar fi ieșit nicioată din prima varianta finală implementabilă dacă nu treceam prin toate și nu descopeream la fiecare pas de ce merge ceva și de ce merge mai bine altceva.
Și nu vă gândiți că sunt mereu persoana aceea care face încercări. Uneori o las baltă și gata. Nu că vorbesc eu acum din castelul aleșilor care nu se lasă niciodată. Nici pe de parte. Ce spun este că trebuie să începi de undeva să găsești soluția salvatoare. Nu o să vină deodată. Și chiar dacă uneori pare că vine deodată când toci ceapă pentru tocăniță ea nu vine deodată. Ea vine tot în urma milioanelor de gânduri și simulări mentale.
Este o perioadă dificilă și este nevoie mai mult ca niciodată să fim creativi. Și sunt mulți oameni care cred că ei nu sunt creativi. Eu cred că suntem toți creativi în felul nostru. Trebuie doar să începem, să avem spațiul safe în care să testăm și să spunem ce credem chiar dacă inițial nu pare nimic valoros. Cineva aude ceva la tine, preia ideea, o dezvoltă, mai pune ceva. Apoi tu vezi ceva și mai adaugi și tu și tot așa. Așa se fac lucrurile mari. Împreună.
Atât deocamdată. Mă duc să mai fac teste. Pe colțul de lucru de acasă și alte experimente. Chiar dacă poate nu vor aduce un rezultat concret la finalul zilei. Vor contribui să am un rezultat poate mâine. Și este egal de valoros în momentele astea.
Aaaa și dacă nu ați observat, era o metaforă cu masa. Masa folosită pentru machiaje și mărgele pe care acum țin laptopul și am pus-o altfel în valoare. Este o metaforă despre potențial folosit vs nefolosit. Înțelegeți voi.
Antrenament de fiecare zi
Sunt câțiva mușchi pe care mi-i antrenez intens de câteva zile. Uneori iese mai ușor, alteori merge mai greu, cert este că încă fac destulă febră musculară, ceea ce mă face să cred că încă nu am intrat într-o rutină care să-mi permită să antrenez mușchii fără efectele secundare ale febrei (musculare, nu am altă febră, stați fără grijă; și dacă aș avea, nu aș avea cum să o dau mai departe, pentru că stau în casă).
Îmi încep antrenamentul dimineața cu mușchiul înțelegerii. Fac multe repetări ca să pot înțelege anumite comportamente iraționale ale altor oameni care interacționează în continuare în persoană, deși nu este nevoie. Adică au tot contextul să stea în casă și totuși nu o fac. De exemplu faptul că vine pensia, intră salariul și dacă stau acasă și/sau muncesc de acasă. Sau antrenez mușchiul înțelegerii față de angajatorii care nu permit angajaților să lucreze de acasă deși se poate. (acolo unde nu se poate, nu se poate, dar la unii se poate și totuși nu o fac).
Apoi îmi mai antrenez mușchiul de selecție a știrilor false și alarmiste care îndeamnă oamenii cu mușchii mai slabi la comportamente iraționale.
Antrenez și mușchiul compasiunii față de comportamentele iraționale reieșite din nevoi de bază sau din anxietatea necunoscutului în ceea ce privește viitorul.
Fac câteva repetări care să anteneze și mușchiul empatiei, deși nu foarte multe, pe acesta cred că-l am cel mai dezvoltat. Mai ales că e cea mai în siguranță metodă să porți pantofii altcuiva fără să fii nevoit să intri în contact chiar cu pantofii respectivi. Sau șosetele, mai nou, avem din ce în ce mai puțină nevoie de pantofi zilele astea. Ceea ce este ok, eu îmi găsesc oricum mai ușor de cumpărat șosete decât pantofi. Ce să-i faci, picior mic.
Cel mai mult și mai mult, seara la culcare, antrenez mușchiul recunoștinței: că am posibilitatea să stau acasă și să muncesc de acasă, că chiar și dacă nu voi mai avea venituri în următoarea perioadă, cel puțin unul dintre noi va avea. Că am o casă plăcută în care să stau cu toate condițiile (chiar dacă n-am balcon sau grădină în care să ies, astea ar fi fost așa, bonus), că eu și ai mei suntem încă sănătoși (și că facem tot ce se poate să rămânem așa), că am cărți de citit și chiar dacă nu aș fi avut sunt suficiente materiale în online, că am mâncare pe masă, că am o pisică minunată care ne bucură zilnic și care se bucură și ea de prezența noastră acasă în fiecare zi, că avem mâncare să îi punem și ei pe masă (uneori și ton, cam des, nu e chiar cel mai sănătos pentru ea, însă e cam cum sunt dulciurile pentru noi), că nu am pofte ieșite din comun și că reușesc să dozez dulciurile pe care le consum (am exclus deja din cumpărături Oreo, se pare că dacă-l am în casă nu pot trăi cu el, trebuie să-l dau gata) și să-mi păstrez greutatea chiar și în condițiile în care nu mai fac la fel de multă mișcare ca înainte, că am posibilitatea să fac mișcare în casă (am și TRX-ul care ajută destul de mult la antrenamentele structurate), că am o grămadă de familie și prieteni cu care pot vorbi și povesti în online. Și multe multe altele!
Acum na, dacă am scăpat și eu o poză pe Facebook cu un antrenament (se mai acceptă câte un post din vanitate în vremuri de pandemie, nu vreau să fiu chiar așa de dură cu mine), nu vă imaginați că fac asta dimineața, prânz și seara, trag de mine uneori, alteori nu trag de mine și nu lucrez deloc, încă nu am intrat într-o rutină de mișcare.
Și lista de antrenamente poate continua.
Sunt și zile de repaos când abia abia dacă pot să le antrenez pe cele de mai sus. Dar nu sunt zile de repaos total, totuși. Și pentru asta sunt recunoscătoare.
Mai sunt și mușchi care par mai în formă decât oricând și pe care încerc să-i mai relaxez. De exemplu, mușchiul furiei, față de oamenii care deliberat aleg să-i supună la risc fix pe cei dragi, părinți care nu respectă niciun fel de măsură și își expun propriii copii la risc, care nu ascultă și ies pe afară în locuri aglomerate, total neprotejați și în ieșiri absolut irelevante și care nu sunt absolut necesare pentru supraviețuire.
Sunt multe jurnale de pandemie în online, nu țin neapărat să fac și eu o rutină din a scrie lucruri pe care poate nu le mai citește nimeni, dar mai scriu și eu aici ca să-mi aduc aminte peste ani. Pentru că da, indiferent cât de greu ne este și încă ne va mai fi, îmi exersez mușchiul speranței că vom exista împreună și peste ani, dacă facem astăzi ceea ce trebuie, împreună și totuși separat!
Cărțile lunii februarie – Familii
Până la momenul în care m-am așezat să scriu aceste rânduri, nu am realizat că toate cele patru cărți pe care le-am citit în luna februarie au în centru povești despre familii. Sigur, nu sunt toate pe aceeași temă, însă pentru mine a fost clar cum familia este, într-un fel sau altul, leitmotivul tuturor.
În ordine cronologică, încep cu Educated/Învățare. Memorii, scrisă de Tara Westover, o autobiografie a vieții ei într-o familie de mormoni, o familie cu un mod de viață extrem de diferit de ce s-ar putea numi, în termenii mei, normalitatea. Mi-a fost foarte greu s-o citesc, extrem de greu. Pentru că mă înfuriam la fiecare lucru pe care ei îl făceau diferit de restul lumii și mi-am antrenat cu putere mușchiul înțelegerii și al acceptării că alți oameni trăiesc altfel (chiar dacă asta înseamnă că nu merg la școală sau la doctor și trăiesc izolați în vârf de munte).
De fapt ce m-a necăjit cel mai mult este faptul că oamenii care aleg să trăiască în felul ăsta, fac niște alegeri și pentru copiii lor. Iar lupta acestor copii de a-și găsi propriul sens și propria înțelegere despre viață este extrem de grea sau poate pierdută din start atunci când cresc în familii unde normalitatea este altceva decât este în restul lumii în care ar trebui să te integrezi.
Vă las mai jos ce am scris pe Goodreads despre ea imediat ce am terminat-o, cred că sentimentul acela de după ce ai dat și ultima pagină este cel mai autentic exprimat (și, desigur, încărcat emoțional).
Nu sunt pregătită să scriu o recenzie a acestei cărți, mă simt furioasă și dezamăgită (nu de calitatea cărții, ci de altceva….poate de umanitate cu totul.) Este adevărat că mă așteptam la altceva, adică să știu mai multe despre cum Tara s-a autoeducat fără școală până la vârsta de 16 ani și mai puțin despre terorile acestei familii. Poate dacă era ficțiune, aș fi spus: ce fel de persoană bolnavă la cap ar scrie așa o carte. Însă, oricât de trist și de șocant, aceasta este o poveste adevărată și încă nu îmi vine să cred că majoritatea personajelor mai sunt în viață (după ce au fost rănite până au ajuns la limita dintre viață și moarte și apoi și-au revenit cu un minim de tratament naturist – îmi vine greu să cred așa ceva, având în vedere că în realitate mor oameni din mai puțin de atât și având la dispoziție îngrijiri medicale profesioniste). Poate că Tara, copil fiind, a exagerat gravitatea rănilor, nu știu asta.
Mi se pare un miracol absolut felul în care Tara, după ce a crezut într-o familie de mormoni extremiști, în condiții dure, abuzuri, boli mintale, a reușit să fie suficient de sănătoasă la minte încât să ajungă la acest nivel, să meargă la facultate, să obțină un doctorat. Pentru mine este o poveste incredibilă. Cu toate astea nu am putut să îi dau cinci stele. Și asta pentru că m-a ținut într-o stare de furie pe tot parcursul ei.
Înțeleg de ce era necesar să fie scrisă în felul în care a fost scrisă însă mi-ar fi plăcut să insiste mai mult pe procesul ei de învățare, pentru mine au fost insuficiente date despre cum a reușit de fapt.
Mi-ar fi plăcut să o văd live la Brand Minds care e peste câteva zile, însă nu cred că îmi voi permite eu în viața asta un bilet acolo 😀
Deși a fost ultima care citită din lună, scriu acum despre ea, pentru că am ales-o pentru că era cumva în stilul Educated. Castelul de Sticlă este o carte despre o familie disfuncțională, un tată bețiv și dus cu pluta (deși cu o vagă sclipire de inteligență), o mamă artistă wanna be ruptă de realitate. Patru copii (3 fete și un băiat) chinuindu-se să supraviețuiască prin zecile de mutări, foamete, condiții precare de trai, mizerie, abuzuri mai mult sau mai puțin evidente însă de tot felul (de la colegi, părinți, unchi, bunici, oameni de pe stradă, fie sexuale fie bătăi și abuzuri emoționale). Care este scrisă uneori cu un soi de umor care nu mi se pare deloc amuzant.
E clar că sunt lucruri pe care nu le pot înțelege însă cel mai de neînțeles lucru pentru mine a fost secțiunea de mulțumiri de la final. Mulțumea tatălui și mamei. Pentru ce? Pentru o viață plină de chinuri care s-o urmărească până la adânci bătrâneți? Asta pentru că înțeleg că este o poveste adevărată.
Am citit în paralel, Măștile Fricii și Pachinko. Vorbesc mai întâi despre Măștile Fricii pentru că a fost mai scurtă și am reușit să o termin înainte.
Am descoperit această carte la un Talcioc, ascunsă într-un teanc de cărți despre care auzisem sau pe care le citisem deja. Aceasta era una necunoscută și m-a atras atât titlul cât și pasiunea mea de a descoperit și citi autori români contemporani.
Este o carte grea și plină de suferințe, portretul schimonosit al unei familii încărcate de suferințe în lanț, portretul multor familii din România, pe lângă care trecem dar închidem ochii. Fie că nu vor ei să ne dezvăluie, fie pentru că e mai comod pentru noi să nu-i vedem.
Este despre suferințe nevindecate, frici, despre bătăile din familie, alcool, despre cum afectează toate astea un șir întreg de generații atunci când nu sunt scoase și vindecate. În caz că vindecarea mai e posibilă… Deși nu este deloc o lectură comodă, vă recomand să o citiți.
Tot căutând despre carte pe net, am dat peste această recenzie video, care s-ar putea să vă ajute să vă faceți o idee mai clară. Pe mine m-a convins să mai citesc și altceva de ea, motiv pentru care am mai cumpărat încă un roman, Vina. Care își așteaptă cuminte rândul.
Cartea mea preferată citită în acest an este Pachinko, un roman care urmărește povestea unei familii de imigranți coreeeni în patru generații, care încearcă să ducă o viață decentă în Japonia (pe parcursul a aproximativ 80 de ani). Am crezut că vă fi greu de urmărit și că o voi termina în mult timp (e destul de consistentă) însă nu a fost așa. M-a prins foarte mult. Evenimentele sunt spuse în ordine cronologică, personajele sunt construite împreună, unele îmbătrânesc, altele se nasc, a fost o plăcere să fiu și eu parte din viețile lor deloc ușoare.
Pentru mine a fost și o lecție de istorie foarte practică și ușor de urmărit. Habar nu aveam cum au fost imigranții coreeni respinși și abuzați în Japonia, nu știam nici că, chiar dacă ești la a doua sau a treia generație de coreean născut în Japonia, tot pașaport Sud-Coreean ai.
Personajul care leagă împreună toate celelalte personaje este Sunja, o adolescentă coreeană care se îndrăgostește de un bărbat mai în vârstă care o seduce. După ce rămâne însărcinată din greșeală, Sunja află că bărbatul pe care-l iubește nu poate să o ia de soție pentru că este deja însurat în Japonia, însă tot vrea să aibă grijă de ea și de copil.
Am admirat foarte mult felul în care aceasta refuză, în ciuda rușinii de a fi rămas însărcinată fără să fie căsătorită, în ciuda faptului că era îndrăgostită de bărbatul respectiv.
Soarta i-l scoate în cale pe Isak, un tânăr preot care decide să o salveze și să se căsătorească cu ea și să o ducă în Japonia, acolo unde fratele lui locuia deja cu soția. De aici povestea se desfășoară cu viețile Sunjei, a fiilor ei, a cumnaților și a tuturor celor pe care îi întâlnește pe parcurs.
Pentru mine Sunja este personajul principal și este atât de frumos construită că n-ai cum să n-o iubești.
Cred că cel mai mult și mai mult mi-a plăcut această carte pentru că, în ciuda discriminărilor, abuzurilor, sărăciei, greutăților și nedreptăților, mereu se regăsesc și momente de bucurie și speranță. La fel ca în cazul jocului, Pachinko, uneori pierzi, alteori câștigi, uneori pierzi sau câștigi pentru că alții ți-au influențat norocul. Pachinko nu este doar o metaforă a cărții dar este și un element extrem de practic din carte, afacerea care i-a scos pe toți din sărăcie.
Despre Pachinko a scris Barack Obama pe pagina lui de Facebook și preluat apoi textul pe site-ul autoarei. Despre Educated puteți citi și pe blogul lui Bill Gates, unde puteți vedea de asemenea și un interviu cu Tara.
Și dacă tot am zis de Barak Obama, prima carte a lunii martie, Barack Obama, Dreams from My Father. Abia începută. Dar e clară deja înclinația mea către memorii, autobiografii, origini, familii.
Acestea fiind spuse, lecturi liniștite, tuturor!
Cărțile lunii ianuarie
Inspirată împinsă de la spate de sora mea și ale ei postări Cărțile lunii, vă povestesc, în stil propriu, despre cărțile citite în prima lună din an. Recunosc că m-am bucurat că zilele astea blogul meu a avut foarte multe vizite (deși nu am mai scris de pe 25 ianuarie), așa că m-am gândit că ar fi respectuos față de cititorii mei să vin și cu ceva conținut nou. Deși este conținut vechi cu duiumul din 2008 încoace.
Am sfârșit anul 2019 și am început anul 2020 cu Singura Poveste de Julian Barnes, despre care am mai scris și aici și azi am descoperit că s-a scris și aici, în caz că vreți să citiți și un fragment să vă dați seama de stil. De fapt, tot căutând acum pe google, văd că s-a scris destul de mult despre cartea aceasta și mă bucur că am citit-o, deși inițial, după primele pagini, am scos-o și am băgat-o înapoi în rucsac de vreo două ori (gen să o iau să nu o iau. De la Iași, nu vă faceți griji, nu aveam de gând să o sustrag din vreo librărie).
Am scris pe Goodreads o recenzie (bine, mult spus recenzie) de nu mi-o mai recunoșteam nici eu. Traduc aici, din engleză. Adică citez din mine, cum s-ar spune:
O poveste de dragoste în felul ei original. Mi-a plăcut să o citesc, în ciuda detaliilor și întâmplărilor neplăcute. Unele momente sunt fericite, altele nu sunt. Viață. I-aș fi dat patru stele, însă sper să citesc cărți și mai bune anul ăsta. Deși nici aceasta nu a fost rea deloc, chiar a meritat să o citesc. Chiar dacă am început-o și am fost gata să o abandonez aproape imediat. Și totuși, ceva m-a făcut să continui și am avut dreptate. A fost chiar o carte bună până la urmă.
Și uite așa am scris despre carte fără să spun nimic despre ea. Dar am scris pe blog câteva vorbe despre ce este.
Am continuat anul cu Insula de sub mare, singura carte de Isabel Allende pe care am citit-o până acum (nu judecați, am zis până acum, mai e timp). Îmi este greu să spun că mi-a plăcut (deși este o carte foarte bună) pentru că subiectul sclaviei nu este unul tocmai plăcut însă a fost o carte extrem de educativă pentru mine. A fost și o provocare pentru că e scrisă mic mic, multe descrieri, acțiunea mergea greu (pentru că nu e neapărat despre acțiune). Și iar citez din minte, redau mai jos ce am scris pe Goodreads despre ea:
Prima carte a lui Isabel Allende pe care am dus-o până la capăt, deși am mai început și Casa spiritelor (și sunt acum motivată să o reiau). A fost o lectură grea: încărcată istoric, multe descrieri, povești intersectate. Dar cel mai greu a fost să citesc o carte plină de atâta nedreptate. Am evitat mereu sa ma uit la filme sau să citesc cărți care să descrie realitatea cruntă a sclaviei. Ca și cum încercam să îmi imaginez că perioada aceea n-a existat. Doar că a existat. Și felul în care e descrisă în cartea asta îți face sufletul să se cutremure și să se revolte. Am fost consecventă în lectură, am urmărit cu atenție și cu rabdare povestea lui Zarité de la sclavie la mult sperata libertate, poveștile de dragoste și compasiune, durerile pierderii și bucuriile revederilor, acceptarea morții.
O carte despre atâtea lucruri: dragoste, devotament, valori, tumult, răscoală, credință, acceptare, iertare, durere, o grămadă de durere.
A fost o carte grea pe care ba abia așteptam să o termin, ba citeam câteva pagini și o lăsam că mă obosea, ba citeam de nu mă mai opream până seara tarziu.
394 de pagini pe care uneori le simțeam 1000, așa de concentrată și descriptivă este.
Dar au meritat din plin toate cele “1000” de pagini.
După două drame (una mai dramă ca cealaltă), am continuat cu ceva mai vesel. Nu! Zuleiha deschide ochii urmat la rând, o carte absolut minunat scrisă, în ciuda subiectului greu de digerat.
Zuleiha, o tânără încercată de viață de mică, măritată de la 15 ani, un soț mai în vârstă care o tratează ca pe o slujnică, cu o soacră care o chinuie și mai rau, începe o altă etapă de viață atunci când este deportată în Siberia. O viață pe care mulți ar fi refuzat să o mai trăiască (ea însăși gândindu-se în câteva rânduri să și-o curme). Cartea descrie călătoria și apoi viața în colonie. O femeie puternică și o mamă protectoare, Zuleiha găsește resurse de putere și iertare față de sine, iubire de fiu și de oameni și poate iubire de bărbat, pe care ar fi putut să nu o găsească nicicând dacă nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut. O scriere remarcabilă. Uneori greu de urmărit povestea, cred ca m-am dezobișnuit să citesc eu cărți atat de încărcate și minuțios pictate.
Am continuat cu Învățare a Tarei Westover, însă despre asta, într-o postare următoare, despre cărțile lunii februarie. 2020. Scriu aici și anul în caz că nu voi scrie postarea, să nu am vreo scuză janică de genul….daaaaa, dar n-am zis care februarie 😀
Am scris inițial postarea asta cu tilul Cărțile începutului de an. Apoi când am văzut că se lungește ditamai postarea (dacă sunt șapte cărți și bat câmpii despre toate la fel) și am zis să o sparg în două postări. Până se termină luna martie am timp să scriu și despre cărțile lunii februarie. Pentru martie sunt abia la prima carte și cred că am scurtat postarea asta și pentru că vreau să mai apuc din seara asta, până să adorm, să mai citesc câteva pagini.
Pus jos print screen din Goodreads să se vadă că sunt cu o carte înaintea programului 😀 Și să mă mândresc puțin. Voi ce mai citiți?
1917
1917 este un film nou apărut, pe care l-am văzut fără să mă fi uitat înainte la trailer sau să fi citit ceva despre el. Știam din poză că e ceva cu război, plus că titlul mă ducea clar cu gândul la Primul Război Mondial.
Nu am avut așteptări de niciun fel, însă știam că filmul câștigase premiul pentru cel mai bun film la categoria dramă la Golden Globes și de asemenea că Sam Mendes luase premiul pentru cel mai bun regizor în cadrul aceleași festivități.
Inspirat dintr-o poveste posibil reală, filmul urmărește drumul a doi soldați britanici trimiși într-o misiune periculoasă pe teritoriu inamic, drum la al cărui capăt trebuiau să livreze un mesaj care ar fi putut salva viața a 1600 de soldați, printre care și fratele unuia dintre ei.
Filmul m-a ținut cu sufletul la gură, nu știam în avans cum se termină dar cu siguranță speram să se termine cu bine, ca cei doi să ajungă în siguranță să livreze mesajul și să salveze viețile oamenilor. Că s-a întâmplat așa sau ba, nu rămâne decât să mergeți să-l vedeți.
Am fost impresionată de curajul celor doi soldați, de riscurile pe care și le-au asumat să ducă la îndeplinire această misiune pe care nimeni n-o credea posibilă. De la începutul filmului părea că au fost trimiși direct la moarte și odată cu moartea lor să moară și mesajul de livrat și impliciti toți ceilalți 1600 de soldați.
Presiune de a duce pe umeri o asemenea sarcină se transformă în puterea de a răzbi și de a face tot posibilul omenesc și supraomenesc pentru a o îndeplini.
Mi-a plăcut în mod special modul în care a fost filmat, un stil deosebit de filmare continuă/cursivă (care uneori mă amețea puțin) în care actorii merg doar înainte, decorurile, luminile, muzica. Într-un context deloc distractiv, replicile dintre cei doi erau presărate pe ici pe colo și cu umor, iar prietenia dintre cei doi și legătura care s-a creat pe parcurs a fost înduioșătoare.
Am plecat de film impresionată, un pic dezamăgită de cel puțin o întâmplare, mulțumită pe de o parte de final, un pic plânsă și uimită de cât de repede a putut să treacă filmul.
În ultimii ani am schimbat destul de mult genul de filme la care mă uit cu plăcere și mă bucur să descopăr din ce în ce mai multe povești care mi se lipesc de suflet. Aceasta este, cu siguranță, una dintre ele.
Mergeți să-l vedeți, rulează de curând în cinematografe, dacă nu mă înșel chiar ieri a fost premiera. Am observat că atunci când merg la filme bune, parcă și publicul din sală este mai altfel, eu care sunt mai mereu deranjată de câte cineva care râde, vorbește, comentează și practic deranjează tot amfiteatrul (cum mi s-a întâmplat de altfel chiar la teatru, tot săptămâna asta, să am un grup vesel în față care nu avea un comportament tocmai demn de modul în care au ales să-și petreacă seara și anume să vadă o piesă de teatru).
hotărâri.obiective.intenții.rezoluții.2020
Am visat azi noapte că eram la New York (un oraș pe care îmi doresc foarte mult să-l văd dar pe care încă nu am reușit să-l planific în lista de priorități). Se făcea că urma să mergem să ne plimbăm prin centru iar eu îmi căutam prin bagaj hainele potrivite. Nu găseam nimic, doar haine vechi de zece ani, nimic bun. Deja intrasem în panică, mă gândeam la ce status o să pun pe social media la o poză cu mine la New York. Dar cum să pun pe social media o poză cu mine dacă nu port ceva drăguț și potrivit ocaziei?
*sursă foto
N-am mai ajuns să ies în oraș, visul a luat cu totul altă turnură, însă nu e asta ideea principală a ceea ce mi-am propus să vă povestesc. Sigur că visul (acest vis, nu toate, poate unele au alte semnificații) este o descărcare/download a ceea ce am văzut cu o zi în urmă (poze din New York și alte vacanțe, timpul pe care l-am petrecut pe social media și timpul în care m-am abținut să fac asta etc., poate imagini dintr-o carte pe care o citesc, sau filmul la care mă uitam până să mă culc, cine știe, toate la un loc).
Am adormit aseară, de fapt cu gândul să scriu această postare despre obiective, intenții, rezoluții. Mă întreb când am început să le spunem rezoluții? Că am căutat în Dex și nu mi s-a părut o definiție tocmai potrivită. Ok, hotărâri, să zicem, dar în rest…nu am văzut să aibă fix semnificația pe care le-am dat-o, an de an la final și la început. Dați click aici pentru toate definițiile, eu am ales doar una.
Ce legătura are asta cu visul meu cu New York-ul? Păi are. Ar putea reprezenta un obiectiv sau o intenție de setat într-un viitor mai apropiat. New York-ul nu e la o aruncătură de băț și e nevoie de planificare cu mult timp în urmă (în mare parte planificare financiară). Fie asta, fie timpul petrecut pe social media. Sau poate că timpul petrecut cu gândul la validarea a ceea ce postez. Și apoi alt timp petrecut în a mai șterge din ele în momentele în care nu mai simt nevoia de validare. Sau când mă supără tare faptul că simt nevoia de validare, depinde de moment.
Am văzut zilele astea dar și de-a lungul anilor, postate pe social media, mai multe tipuri de atitudini în fața rezoluțiilor de an nou: nu mai pun niciun obiectiv, fie ce-o fi; setare clară de intenții pentru anul următor; nedumerirea de ce să ne punem obiective acum între 31 și 1, e tot o noapte, ce treabă are; pe alocuri un pic de cinism față de perioada asta, alteori o tristețe, alteori speranța și bucuria unui nou început, anii 20 cum am mai văzut prin unele postări (ca și cum am avea șansa să dăm ceasurile înapoi și să o luăm de la capăt).
Tot felul de stări pe care, de fapt, le-am observat în atitudinea mea din anii ăștia în care am avut suficientă conștiință cât să mă uit măcar la ideea setării unor hotărâri/decizii/obiective/intenții/rezoluții. Am avut o atitudine diferită față de momentul obiectivelor, dictată de starea mea emoțională la momentul respectiv.
La trecerea dintre 2017 și 2018, sora mea ne-a propus să ne scriem obiectivele pe o hârtie, să le lipim și să le punem toți într-un borcan și să le deschidem anul următor. În primul an nu am avut inspirația să fac o poză la obiective, așa că după câteva luni, în afară de vreo două pe care le car cu mine an de an, nu mai știam ce am pus. Așa că, la final de 2018, am constatat că nu atinsesem mare parte dintre ele. Pe unele le atinsesem așa … din greșeală. Poate că le pusesem oricum cu gândul să fie ceva simplu de atins. Sigur că am făcut alte lucruri și așa mai departe, scuze există (unele plauzibile, altele nu prea).
La trecerea dintre 2018 cu 2019, am scris alte rezoluții. Nu chiar cu totul altele. Vă spuneam că sunt unele pe care le tot reportez la nesfârșit. Sau până când le voi atinge. Sau până când voi accepta că nu pot, să vedem care din ele. De data asta am făcut poză la foaie, înainte să o lipesc, cu gândul să mă uit totuși pe parcusul anului la ele, că altfel le uit sau le trec cu vederea. Vă las pe voi să ghiciți de câte ori m-am uitat la poză. Nu e greu, mai ales dacă vă spun că habar nu am ce mi-am propus și nici cât am atins din ce nu am habar că mi-am propus. Urmează să deschidem curând…ce rost are să mai sa sap acum după poză.
La trecerea dintre 2019 și 2020 nu am scris rezoluții. Încă. Dar voi scrie. Păstrăm ritualul din anii trecuți și am așteptat să revină sora mea în București ca să ne reunim. Plus că simt nevoie să văd lista veche înainte să o scriu pe cea nouă. Deși am în minte câteva obiective pe care le voi înfăptui anul acesta.
Acum, de ce cred că trecerea dintre ani (poate nu fix noaptea aceea, mă refer la toată perioada asta de vreo două săptămâni) poate reprezenta sol hrănitor pentru rezoluții, obiective, intenții? Pentru că multe. Eu vorbesc mai jos doar despre două (cuprinzătoare):
- Luăm pauză. Ne tragem sufletul de Crăciun, ne vedem cu oameni dragi, stăm, ne golim mintea, citim, facem multe lucruri din cele care ne plac. Și atunci mintea limpede e mai deschisă la a identifica direcția, la a planifica măcar primii pași. Aici e momentul în care ne dăm timp să reflectăm, să ne aducem aminte, să ne imaginăm cum ar fi, să setăm intenții cât mai clare pentru noi. Mai ales dacă avem dorințe mari, care necesită planificare minuțioasă. Obiectivele nu se ating de la sine. Mai ales dacă nici nu mai ai habar care sunt (cum nu mai știam eu ce-am scris pe listă).
- Suntem obosiți, enervați, sătui, epuizați. Am citit multe postări pe rețelele de socializare în perioada aceasta în care oamenii au spus că 2019 a fost un an greu. Suntem din ce în ce mai vulnerabili să spunem ce n-a fost bine, ceea ce reprezintă un pas mare spre a fi autentici și reali în online și în offline. Sau poate căutăm neintenționat alinare de la ceilalți, fiecare cu motivele sale, absolut valide pentru fiecare. Și cum ne punem noi obiective dacă suntem toate cele de mai sus? (obosiți, enervați, sătui, epuizați) Poate că nu le formulăm prea clar în starea respectivă și nici cea mai bună idee nu este să stăm să enumerăm ce nu mai vrem în loc de ce nu vrem. Însă pentru mine este un exercițiu bun și să observ ce mă obosește, ce mă enervează, de ce m-am săturat, ce mă epuizează. Și după ce fac asta, să mai elimin din ele, să îmi construiesc obiectivele și ținând cont de asta. Adică în loc să mai pun peste ele alte obiective, alte intenții, să mai văd la ce renunț. Ca să fie loc. Altfel nu-mi vine să îmi mai setez nimic, pentru că simt că nu e loc de ele.
E duminica de dinainte de începerea oficială și în forță a anului de muncă. Nu am deschis încă Facebook-ul să văd cât stres generează ideea asta pentru o grămadă de lume. Sper că nu foarte multă. Unii vor afirma că sunt gata de atac și încărcați pozitiv și că abia așteaptă toate provocările anului. Alții se vor simți mai obosiți decât atunci când am plecat din vechiul an. Unii cu panică, alții cu speranță. Unii cu nici de unele, doar cu o stare neutră sau plictisită. Și astea sunt doar câteva așa, fiecare știe că ce-i în sufletul lui este un amalgam de stări care se mai și schimbă de la o oră la alta, pe măsură ce apune soarele de duminică.
Am reciclat o poză (cea de mai jos) din 2017 spre 2018, dintr-o postare de an nou pe care o puteți reciti aici. Doar că m-am tăiat pe mine din poză. Credeam că editez doar pentru postarea asta dar uite că s-a editat și în cealaltă și m-am scos din amândouă. E ok, nu sufăr după ea. Oricum eram filtrată și abia semănam cu mine. Aș fi putut să aleg ceva de anul acesta. Dar apăream și eu cam în toate. Mai puțin în cele cu mâncarea (reușită doar parțial) și cea cu pisica mirosind paharul de prosecco (o las pe aceea pentru altă ocazie).
Și după o postare lungă cu de toate, să trag și concluzia: susțin setarea de obiective/intenții/rezoluții și cred că trecerea dintre ani este un sol hrănitor în care sădim sămânța pentru a le îndeplini. Cu mintea și inima deschise, să găsim echilibrul între ce putem într-un an (și să mai adăugăm ceva în plus, doar puțin) și ce putem în mai mulți ani. Cu înțelegere față de noi, însă nu atât de multă înțelegere cât să ne lăsăm pe tânjală cu toate. Fiecare își va simți propriul echilibru interior. La mulți ani!
Și dacă simțiți să împărtășiți cum ați intrat în anul nou, cu sau fără obiective, mi-ar plăcea să-mi povestiți în comentarii!
Singura poveste și alte povestiri
Am terminat astăzi de citit prima carte a anului 2020. Începută în 2019, ce-i drept. Și aproape că abandonată tot atunci când, plecând înapoi spre București, m-am gândit că n-are sens să-i fac loc în bagaj că parcă totuși nu mă atrage. Am luat-o, după ce am scos-o și am pus-o la loc în rucsac de vreo două ori.
Două lucruri m-au atras la cartea asta (care implică, de fapt, mai multe). Primul este că e din colecția Babel de la Nemira. Și au început să mă atragă cărțile din colecția aceasta după ce am apreciat atât Un gentleman la Moscova de Amor Towles cât și Trezirea leilor de Ayelet Gundar-Goshen. Ambele au variantă ebook și știu că există cel puțin o cititoare de a mea care apreciază această informație.
Eu le-am citit pe ambele în format de carte clasică, printată, așa cum le-am găsit, în bibliotecă la sora mea. Altfel poate, cine știe, nu m-ar fi atras neapărat să le cumpăr. Statutul de blogger îmi mai aduce uneori și cărți în dar (nu foarte des, ce-i drept). Mai degrabă statutul de soră de blogger îmi aduce mai multe cărți cu împrumut. Tot așa am citit-o și pe a treia, Singura poveste de Julian Barnes. Care nu e singura poveste scrisă de el, aflu acum că este un scriitor cu multe titluri scoase și mi-ar plăcea să mai citesc și mie câteva din ele.
Al doilea lucru care m-a atras la cartea asta a fost traducătorul, Radu Paraschivescu. El însuși scriitor, m-am gândit că poate n-ar fi tradus o carte decât dacă ar fi considerat-o demnă de a fi tradusă. Și apoi, cum de altfel nu mi-au fost înșelate așteptările, mă gândeam că trebuie să fie tradusă foarte bine. Și chiar așa și este. Cum eu însămi sunt un pui de traducător, nu am cum să nu mă uit mereu atât la numele traducătorului cât și la calitatea (așa cum pot eu să o percep) textului tradus și interpretat.
Și ar mai fi un al treilea, formatul. O carte mai lunguiață, cu pagini galbene (mai bune pentru ochii mei), ușoară și ușor de ținut în mână. Pentru că, așa cum știu toți cititorii de cursă lungă, confortul contează destul de mult atunci când stai cu orele cu ochii într-o carte.
Cartea este despre un tânăr care se îndrăgostește de o doamnă mai în vârstă, undeva în anii 60, când o astfel de poveste nu este privită tocmai cu ochi buni. Bine, cred că nici în anii de astăzi nu e privită neapărat cu admirație. O doamnă căsătorită, care avea două fete cam de vârsta lui. Povestea este spusă din perspectiva lui, personajul principal, Paul. Din perspectivele lui, aș putea spune, pentru că, pe măsură ce își mai amintește sau se mai estompează din informații, povestea devine un pic altfel. El povestește întâmplările mai pe la bătrânețe când, mai intenționat sau mai din greșeală, adevărul se mai confundă cu imaginația.
Paul consideră că, spre deosebire de tinerii de vârsta lui, el trăiește o iubire diferită și palpitantă, deloc plictisitoare și predictibilă. Iar asta îi va influența cu siguranță toată viața în general și viața sentimentală în particular.
Sigur că, așa cum recunoaște și el, cunoaște viața mai degrabă din cărți decât din realitate, așa cum o cunoaște ea, spre exemplu. Și viața, pe măsură ce se desfășoară în cursul ei firesc și nefiresc, îi arată adevărata față a greutăților din fața cărora el nu se dă în lături deși uneori îi vine și probabil că nici nu l-am fi judecat dacă ar fi făcut-o. Dar vă las pe voi să descoperiți mai multe, în caz că această carte vă cade în mână sau alegeți să o cumpărați.
În câțiva din anii de când am cont de Goodreads mi-am pus obiective de lectură. Observ că din perioada 2015 – 2019 lipsește 2016. Și nu știu ce-am citit în 2016. Poate că nu mare lucru, poate că am citit totuși ceva. Cert este că, în lipsa unei liste făcute în Goodreads…habar nu am. Nu au fost obiective îndrăznețe, câte 12 – 18 cărți. Abia în 2019, un an în care mi-am dăruit o schimbare profesională care mi-a dăruit, la rândul ei, mai mult timp, am ajuns la un obiectiv de 35 de cărți pe care l-am atins parțial. Adică am citit 32. Și am tras un pic spre final să ajung la cifra asta.
Citind un articol despre obiectivele de lectură (îl găsiți aici), mi-am adus aminte cu eu însămi am făcut diverse scurtături ca să-mi ating obiectivele de lectură. Nu sunt mândră de ele neapărat și cred că m-au și ținut în loc din a citi lecturi mai valoroase pentru mine. De aceea, deși anul acesta mi-am pus un obiectiv și mai măreț, 40 de cărți, îmi propun să dau mai multă importanță la ce citesc și mai puțină la cât citesc. A nu se interpreta că n-o să dau importantă la cât. Doar că mai puțină. E la fel când vine vorba de obiectivele noastre: mai contează și cum le atingem, nu doar că le atingem (fie că sunt de lectură, de business, personale sau de nu mai știu care).
A nu se înțelege că citeam doar cărți de 100 de pagini ca să fac numărul. Nici pe departe. Am citit cărți interesante care mi-au plăcut. Dar știu că am și ocolit alte cărți interesante pentru că erau prea groase sau prea complexe și chiar mi-ar fi luat foarte mult timp. Cărți pe care nu am de gând să le mai ocolesc acum, indiferent că mă apropii sau nu de obiectiv.
Am văzut obiective de peste 100 de cărți. Și am avut câteva secunde în care m-am simțit mică și m-am întrebat ce-oi face eu cu timpul meu de nu ajung acolo. Doar câteva secunde. Apoi mi-am revenit și am celebrat ce fac cu timpul meu și am fost ok cu asta, de cele mai multe ori. Mai e un timp pe care l-am irosit în trecut și pe care îmi propun să-l economisesc anul ăsta și să-l investesc mai bine. Și să alternez mai echilibrat cărțile de specialitate și dezvoltare persoanală cu cele de beletristică (care pentru mine oricum sunt tot de dezvoltare și delectare persoanală).
Continui să vă povestesc și aici, pe blog, despre parcursul meu literar pentru că știu sigur că sunt o mână de oameni dintre voi care se inspiră din lista mea de lecturi și le face bine. Și mie îmi face bine să scriu despre ele. Mai ales că pe unele le înghit așa pe nemestecate și apoi uit de ele de îndată ce s-au terminat de digerat. Iar uneori mă bucură să recitesc despre ele și citate din ele.
Citind acest articol despre colțuri de citit al Cristinei Oțel, m-am lăsat inspirată să pozez și colțul meu de lectură, adică locul în care citesc cel mai des. Nu prea mai citesc în mijloace de transport din simplul motiv că distanța pe care o parcurg este scurtă, așa că o umplu cu ascultat muzică sau contemplat cum se mai trăiește viața pe ritm de șine de tramvaie.
De curând mi-am cumpărat și o lampă. Nu e cea mai practică, alunecă ușor de pe bar și e posibil să mă trezesc cu ea în cap. Însă am reușit să o blochez cu o vază plină cu creioane și rezistă. Îmi doresc în continuare una mai mică și care să meargă cu baterii sau cu încărcare, să nu aibă nevoie de priză mereu. Dacă aveți recomandări, vă rog, eu cu lampa asta m-am cam păcălit deși, așa cum e ea, îmi e utilă.
Dar hai că am trecut din una într-alta și mai bine aș fi spart postarea asta în vreo trei. Dar ce să zic, contrar lecțiilor de scris postări scurte și cuprinzătoare (că lumea nu are răbdare și chiar așa e), am lăsat-o să curgă.
Lecturi plăcute și pline de învățăminte și povești inspirate!
