Dăruieşte timp!
Aşa cum v-am promis deja la ultima campanie de fundraising pe care am făcut-o, până în toamnă, la următorul semi-maraton, nu vă mai cer să donaţi bani. Doar că n-am menţionat că nu vă mai cer să donaţi nimic aşa că de data asta cer altceva de la voi, ceva mult mai preţios decât banii şi anume timp. În primul rând vă cer timp să citiţi până la capăt acest articol şi apoi să hotărâţi voi singuri dacă simţiţi nevoia să dăruiţi timp şi pentru experienţele despre care voi vorbi aici.
Joi am avut o zi plină la muncă, am stins lumina târziu în birou şi m-am lăsat atât de furată de toate câte s-au petrecut încât atunci când m-am întins în sfârşit în pat şi am început să mă uit absentă pe Facebook … m-a lovit. Joi, pe 8 iunie, am fost invitată să particip la un eveniment de mulţumire organizat de Hospice Casa Speranţei cu ocazia împlinirii a 25 de ani de existenţă. Confirmasem că merg, îmi doream din tot sufletul să merg şi totuşi m-a luat valul activităţilor pe care le-am mai avut în ziua respectivă şi am uitat. Iar eu nu uit lucruri, cel puţin nu lucruri atât de importante. Şi am plâns de nervi şi nu vedeam mai bine tastele să-i scriu Anei să-i spun cât de rău îmi pare…
Săptămâna trecută sora mea mi-a trimis un email cu o invitaţie la un eveniment pe care ea nu o putea onora pentru că avea deja ziua ocupată de alte activităţi. Am citit mailul superficial dar i-am răspuns totuşi că merg. Am omis să răspund să confirm faptul că merg şi atunci a luat Laura iniţiativa şi a răspuns pentru mine, scriind în mail faptul că sunt prietenă Hospice de ceva ani. În momentul acela am recitit mailul cu atenţie şi am văzut că evenimentul se ţinea la Adunaţii Copăceni unde ştiam foarte bine că Hospice face tabară, spital pentru copii şi centru de zi de tratament pentru copiii aflaţi în grija lor şi pentru familiile copiilor. Şi am ştiut încă o dată că trebuie să fiu acolo şi am fost.
Tot din graba zilelor nu am apucat să-i spun Anei că merg şi nici să o întreb dacă va fi şi ea acolo. A fost mai bine pentru că aşa am avut ocazia să-mi cer iertare şi ea, cu o îmbrăţişare, să-mi transmită că m-a iertat, că n-am venit la sărbătoarea lor. Dar nu-i nimic. Sunt recunoscătoare că am avut şansa, atât de repede, să fiu iar alături de ei.
Pentru că îmi place să am cât mai mulţi prieteni, pe lângă Hospice, m-am împrietenit şi cu Asociaţia Aura Ion şi cu lucrurile minunate care se întâmplă acolo la care iau şi o parte, atât cât pot. Am început o discuţie cu Ana legată de cât de frumos este atunci când ONG-urile lucrează împreună şi se susţin unele pe altele. Coincidenţă sau nu, îmi place să cred că nu are cum să fie întâmplător faptul că turul de centru Hospice de la Adunaţii Copăceni mi l-a făcut cu bucurie şi entuziasm o fată pe numele ei Aura.
Ce anume face Hospice la Adunaţii Copăceni puteţi citi în detaliu aici şi tot aici puteţi citi cum anume puteţi fiecare dintre voi ajuta. Ce-am făcut eu astăzi la Adunaţii Copăceni? Am participat la Telus Days of Giving, o iniţiativă de voluntariat globală a companiei Telus International. Evenimentul a început cu primirea voluntarilor (cam 350 la număr) şi activităţi de voluntariat (vopsit foişor, plantat copăcei, vopsit copăcei, montat paturi donate de Ikea şi cam orice mai era nevoie de făcut prin gospodăria lor), discursurile ţinute de vicepreşedintele marketing, vicepreşedintele de operaţiuni şi CEO Telus International Europe for Romania (veniţi în Romania special pentru acest eveniment) dar şi discursul CEO Adjunct şi Fundraising Director la Hospice Casa Speranţei. A urmat un moment artistic oferit de copiii aflaţi în grija Hospice. Un moment minunat în timpul căruia am avut noroc de ochelarii de soare să nu se vadă lacrimile care s-au mai putut abţine până acasă. Apoi s-a tăiat panglica pentru inaugurarea casei noi, casă reunovată în totalitate cu fonduri Telus. După prânz au urmat alte acţiuni de voluntariat şi apoi am plecat spre casă cu inima încărcată de emoţie şi cu promisiunea că voi reveni acolo cât mai curând.
După toate lucrurile pe care le-am auzit la eveniment, m-am trezit spunând cu glas tare că dacă într-un oarecare viitor îmi voi schimba jobul, voi căuta să lucrez într-o companie cu departament de Corporate Social Responsibility şi cu buget de social corporate responsibility. Când am ajuns acasă şi am citit comunicatul de presă primit alături de un goodie bag generos, am rămas cu gura căscată când am aflat cât de mulţi bani şi cât de mult ore de voluntariat a investit Telus în proiecte caritabile în România. Sunt sume cu 6 cifre (în euro) şi ore de ordinul milioanelor. Dacă unii pot, de ce alţii nu pot/vor? Rămân deocamdată cu întrebarea pentru că nu este subiectul articolului de astăzi.
Şi ajung uşor uşor şi la timp şi la ce facem noi cu timpul nostru mai scurt sau mai lung pe care-l avem pe lume? Cât din el avem de dat şi cât de păstrat? Vorba vine de păstrat pentru că poţi să pui bani la saltea însă inutil de spus că economisirea timpului este doar o iluzie. Timpul nu se economiseşte ci se foloseşte cu folos sau cu mai puţin folos, e alegerea noastră.
Dacă vreţi şi puteţi să faceţi bine, donaţi timp unei cauze aleasă de sufletul vostru, oricare ar fi ea. Eu m-am împrietenit cu Hospice şi cu Aura Ion. Voi cu cine alegeţi să vă împrieteniţi? Căutaţi la voi în suflet care este cauza căreia începând de astăzi (nu de luni) veţi începe să-i donaţi timp? Nu ştim cât timp avem pe pământ. N-a ştiut nici Aura Ion cât timp are dar ştiu sigur că atât cât a trăit a dăruit timp pentru ceilalţi. Nici pacienţii de la Hospice nu ştiu cât timp vor avea însă un lucru dureros de cert pentru ei este că e mai scurt decât ştim noi acum că este pentru noi. Aşa că vă invit, pentru că încă aveţi certitudinea timpului, să le dăruiţi şi lor din timpul vostru!
Pentru că am povestit şi despre Aura, mai jos aflaţi şi cine a fost Aura şi de ce, în memoria ei, această asociaţie face toate lucrurile minunate pe care le face.
Şi pentru că aţi donat timp să citiţi până la final, vă mulţumesc! Mulţumesc Laura pentru că ai dat mai departe invitaţia ta, mulţumesc Radu Rotaru de la Geometry Global Bucharest pentru că ne-ai facilitat această experienţă de astăzi şi că te-ai ţinut de capul meu să nu uit de ea, ca şi cum ai fi intuit fără să ştii că acum două zile am uitat de un eveniment important Hospice.
Scrisoare către un scriitor contemporan
Dragă Mara,
Ieri de dimineaţă mă plângeam aici că am uitat să citesc şi că nu reuşesc să mă mai pierd între paginile unei cărţi. Atunci Laura mi-a sugerat ca din teancul de cărţi în aşteptare să încep cu cartea ta. Şi, ca o soră mai mică bună ce sunt, ascult de sora mai mare şi am încredere în recomandările ei. Am început să citesc cartea ta de dimineaţă iar seara târziu, pe la 12 jumate, am întors, cu mare părere de rău, pagina 261 şi ultima de altfel. De ce cu părere de rău? Pentru că aşa e cu lucrurile bune, te bucuri de ele dar apoi te ia puţin cu tristeţe când se termină.
Azi de dimineaţă, când am intrat pe Goodreads să o marchez ca citită şi să-i dau un rating, am tras cu ochiul şi la câteva reviews dar apoi m-am oprit. Nu sunt pregătită în eventualitatea în care cineva ar îndrăzni să nu spună doar lucruri minunate despre această carte pentru că m-ar înfuria extraordinar şi le-aş lua atât de personal încât am zis mai bine să nu citesc nimic din ce-au zis alţi oameni despre carte, fie bune fie mai puţin bune.
Am scris sus şi tare de multe ori că poveştile mele preferate sunt cele scrise de autori contemporani pentru că rezonez cu ele cel mai mult. Şi mă simt mândră că te cunosc şi că am ocazia să-ţi citesc cartea pe care urmează să o cumpăr şi pe care o să te rog, la un moment dat, să-mi scrii şi un autograf pentru colecţia mea (mică dar în creştere) de cărţi cu autograf. (momentan am exemplarul împrumutat de la Laura). Deja estimez că voi cumpăra mai mult decât un exemplar pentru că ştiu sigur că vreau să fac această carte cadou multor prieteni născuţi şi crescuţi în anii ’80 sau mai devreme pentru că este, din punctul meu de vedere, parte din lista de lecturi obligatorii pentru adulţii care au fost copii în perioada respectivă. Cei mai tineri ar putea s-o citească, s-ar putea bucura de ea aşa cum te bucuri de o poveste dar nu cum ne bucurăm noi, cei care am trăit măcar o parte din ce ai povestit tu acolo. Pentru că şi eu, născută în ’84, am trăit doar o parte. Pe cealaltă parte am trăit-o prin amintirile şi povestirile părinţilor, bunicilor, unchilor şi mătuşilor.
N-am fost niciodată vreun geniu matematician aşa că m-am regăsit cu totul în povestea Mariei care nu ştia cum să ascundă lucrările de control cu nota 5 pe ele. Perioada gimnaziului în care am învăţat la un liceu de elită înconjurată de mici matematicieni şi fizicieni a fost groaznică pentru mine 😀 Noroc cu prietena şi colega mea de bancă, Cristina, ea m-a mai scos la liman să scot o notă onorabilă la examenul de capacitate din clasa a 8-a. Nu pentru că m-ar fi lăsat să copiez de la ea ci pentru că a făcut meditaţii informale cu mine până când mi-a intrat şi mie ceva în cap şi îi sunt recunoscătoare în continuare şi după 20 de ani.
În multe poveşti m-am regăsit. Şi cele cu îndrăgostirile adolescentine de câte un băiat din cartier. Şi cele cu certurile mamei (am avut noroc să nu fie bătăi) pentru un fir de praf sau pentru că franjurile covorului nu stăteau perfect aliniate (da, ştiu că în carte era de fapt bunica, mama Mariei nefiind aşa pasionată de ordine şi curăţenie) dar mai ales în certurile pentru note. M-am regăsit şi în frica de a veni singură de la şcoală în serile de iarnă şi în diversele incidente care se mai întâmplau când un copil de-o palmă era singur şi zgribulit în staţia de autobuz la 8 seara. N-o să uit niciodată cum a vrut un nene să mă ia cu forţa la el acasă pentru că a avut şi el o nepoată care a murit şi voia să o înlocuiască. Am avut noroc să nu fiu chiar singură cu el în staţie şi am scăpat nevătămată însă mi s-a imprimant întâmplarea în minte până azi.
Să nu mai spun de panica primei “hemoragii” cum o numeşte Maria în carte. Am avut noroc, ce-i drept de o soră mai mare care mă ţinuse la curent însă tot a fost un moment de mare intensitate pentru mine şi l-am simţit încă o dată alături de Maria.
Mereu am trăit cu impresia că nu am avut sau că nu mi-am dorit animale de companie. Însă chiar acum câteva zile am rememorat ce fel de animale ne-au trecut şi nouă pragul şi realizez că da, nu am avut un câine sau o pisică pe care să îi îngrijesc ani de zile dar multe alte animale ne-au trecut temporar prin viaţă şi pe toate le-am pus la suflet: pui, iepuri, pisici, căţei, porumbei, papagali, peşti. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, el mi-a dat acest drag de toate vietăţile. Şi pentru asta îi sunt recunoscătoare. Poate că la un moment dat, când o să mă simt pregătită, o să-mi iau şi un animăluţ care să nu fie temporar. Las aici o poză cu mine îngrijind o pisică pe care nu ştiu de ce doamne iartă-mă o spălam dar ştiu sigur că îi doream tot binele din lume şi am suferit cu toată suferinţa mea pentru ca acea pisică să fie bine.
Am vrut să ştii, dragă Mara, în câte cotloane de suflet şi amintiri m-au purtat poveştile adevărate povestite de tine, cum ai dat tu glas poveştilor trăite de noi toţi cu ani mulţi în urmă şi pe care mai uităm să le retrăim acum că suntem şi noi oameni mari. Cât am zâmbit, dragă Mara. Dar şi cât am plâns…
Şi îţi scriu aici ca să-ţi mulţumesc! Să mai scrii, te rog, să ne mai scrii!
Las aici în încheiere, fără prea multe cuvinte ataşate pentru că…ştiţi voi…care ştiti…nu prea multe cuvinte ies….pasajul care m-a făcut să-mi ţâşnească lacrimile ca două izvoare pe care le-am mai contenit abia noaptea târziu când am adormit dar care au pornit iar acum când scriu aceste rânduri:
În ziua înmormântării bătuse un vânt tăios cu un ger uscat. În capela cimitirului era frig, toată lumea rămăsese îmbrăcată cu haină şi mănuşi. Maria auzea vorbele preotului şi nu le înţelegea, în timp ce-şi plimba ochii pe chipurile oamenilor. Unii priveau în jos, alţii aveau ochii roşii ca mama. Mirosea a flori şi a încă ceva dulceag, n-ar fi putut spune ce. Apoi au aşezat capacul pe sicriu şi au început să bată cuiele. Loviturile ciocanului se auzeau aproape obscen în capelă şi atunci Maria a realizat că nu avea să-l mai vadă niciodată pe Tata. Îi ţâşniră lacrimile ca două izvoare.
Cum am uitat să citesc
Nu am fost chiar de mică o iubitoare de lectură. M-a prins un pic mai greu însă m-a prins totuşi devreme pentru că am avut un exemplu viu în casă de cititor de cursă lungă, sora mea. Da, sora mea citea mult. În timp ce eu preferam să pierd vremea pe afară, ea citea. În timp ce eu părăduiam puţinii bani de buzunar pe care îi aveam, ea îi strângea şi cumpăra cărţi. Citea până noaptea târziu şi trăia fiecare poveste pe care o citea. E prima şi poate singura persoană pe care o vedeam râzând efectiv în hohote atunci când ceva dintr-o carte o amuza. Şi uite aşa m-am molipsit şi eu. Nu deodată dar cu timpul s-a luat şi la mine microbul lecturii. Şi s-a luat iremediabil în clipa în care am descoperit în câte poveşti te poţi pierde atunci când nu eşti foarte fascinat de realitatea care te înconjoară.
Aşa că am căutat tot felul de alte realităţi între paginile cărţilor pe care le citeam. Aşa am prins un gust aparte pentru poveşti reale sau care păreau reale. Un exemplu de carte pe care am citit-o şi recitit-o este Piciul de Alphonse Daudet. Cam acela este stilul care m-a prins şi a rămas printre favoritele mele şi astăzi deşi acum citesc cu lejeritate şi cărţi mai puţin reale.
Mai trec prin perioade, cum este şi asta prin care trec acum, când realitatea care mă înconjoară nu-mi dă pace să mă pierd în realitatea paginilor de carte. Blocajul cititorului îl mai numesc eu. Atunci când încep carte după carte fără să termin niciuna tot din speranţa că e cartea de vină şi nu eu. Dar după ce încep aşa vreo 7 cărţi, mă prind (mai greu) că nu e cartea de vină şi atunci încerc să găsesc o soluţie să deblochez acest blocaj literar.
Şi am început prin a alege dintre cele 7 cărţi începute pe cea care cred eu că mi s-ar potrivi mai tare. Şi este, destul de evident şi pentru mine şi pentru cine mă cunoaşte de ceva vreme, literatură română. Şi încep să citesc oriunde am ocazia: la metrou, în autobuz, la cafenea, la mall când aştept pe cineva, acasă. Şi uneori, pentru că e un efort să nu mă las furată iar de peisajul realităţii care mă înconjoară, nu înţeleg nimic din ce citesc. Şi o iau de la capăt. Şi recitesc pagini pe care le-am ochii le-au citit dar mintea nu le-a înregistrat deloc. Şi exersez aşa până când voi reuşi iar să învăţ să citesc. E mult prea clar că am mai uitat.
Şi ca să mă apuce iar pofta de citit, închid ochii şi mă gândesc iar la sora mea care citea în orice condiţii şi nu auzea nimic, dar nimic, în jurul ei (lucru care mă enerva fantastic când eram copil).
În această zi de duminică în care nu a dat încă soarele plănuiesc să exersez un citit pe care l-am mai uitat şi de care îmi este un dor nebun. Voi aţi uitat vreodată să citiţi? Dacă da, cum aţi reînvăţat?
Mai jos toate acele cărţi pe care le-am început şi nu le-am dus până la capăt…încă.
L’italiano, amore mio!
Întâmplător astăzi, realizez că pe 1 iunie 2017 mai aveam încă un motiv mare de tot de sărbătorit. Pe 1 iunie 2007 am avut festivitatea de absolvire a facultăţii, Facultatea de Litere, italiană principal. Acum 10 ani aveam cursul festiv de absolvire. Tot întâmplător astăzi, văd pe Facebook o ştire cum că e ziua naţională a Italiei. Cred că ştiam când e dar n-aş fi făcut legătura dacă nu m-ar fi căutat legătura pe mine direct în newsfeed.
Şi uitându-mă prin pozele mele de la absolvire mi s-a pus în gât cel mai mare nod când am văzut mândria din ochii tatălui meu care astăzi nu mai e aici fizic lângă noi să ne bucurăm împreună de amintirea unei absolviri fericite.
Ce motiv îmi trebuie mai bun să povestesc din nou cum a apărut această dragoste de limba italiană şi de Italia, o ţară pe care, deşi nu am văzut-o niciodată (cel mai aproape am fost de ea în aeroportul din Roma când aşteptam avionul de legătură către Statele Unite) îmi este atât de aproape de suflet. Am mai scris puţin despre asta şi aici, când povesteam cum am început să învăţ şi, de la a nu şti mai nimic la a ajunge să iau locul I la olimpiada naţională în doar un an. Şi apoi să iau locul I la olimpiada naţională şi al doilea an. Sunt nişte emoţii îngrămădite la mine în suflet pe care nu ştiu cum să le traduc mai bine în cuvinte aici. Dar încerc.
Scriam în postarea aceea din 2008 că nu reuşesc să dau de doamna mea profesoară din liceu care a fost pentru mine un mentor extraordinar. Între timp Facebook-ul a ajutat şi am reluat legătura. Chiar dacă am plâns la prima oră de italiană pentru că am fost ruşinată ca n-am ştiut un cuvânt aşa de simplu cu este “duminică”, n-am renunţat şi, după cum spuneam mai sus, şi plânsul acela m-a ajutat să depăşesc limite despre care nu ştiam că pot fi depăşite. Şi asta pentru că doamna profesoară, Mona Novac, a cerut mereu perfecţiune de la noi iar orele cu ea nu erau nici pe de parte un dolce far niente.
M-am înscris apoi la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea Italiană-Engleză. Am fost admisă automat cu bursă pentru că aşa era regula la vremea aceea pentru olimpicii naţionali. Au fost cei mai frumoşi 4 ani ai mei de până atunci, o perioadă la care mă voi uita mereu cu emoţie şi bucurie. Mi-am dat licenţa în 2007, supriză, nu la italiană aşa cum ar fi trebuit pentru că eram la italiană principal ci la engleză. Şi ştiu şi de ce am făcut asta. A fost o provocare pe care eu însămi mi-am impus-o pentru că ar fi fost prea uşor dacă dădeam la italiană. Nu pentru că ar fi fost o facultate uşoară pentru că n-a fost. Ci pentru că engleza a fost o provocare pentru mine, cerinţele erau foarte ridicate acolo. Ca să mai pun o greutate pe mine, am ales o temă legată de una dintre cele mai dificile lecturi din literatura engleză, Ulise de James Joyce, o licenţă care mi-a pus un 10 mare şi frumos şi diploma de absolvire la categoria “lucrare de licenţă”.
Revenind la dragostea mea, italiana. Câte amintiri îmi trezeşte această limbă. Orele intensive din liceu, cele 3 olimpiade naţionale care m-au ajutat să călătoresc puţin prin România (Cluj, Constanţa, Brăila şi apoi Năvodari, o tabără primită gratuit ca premiu şi primul an în care am fost la mare în viaţa asta), prietenii pe care i-am cunoscut în toată perioada inclusiv la cursurile de italiană la care m-am înscris şi la care am mers fără pauză tot liceul la Palatul Naţional al Copiilor, doamna profesoară de la Palat, Irina Dabija, căreia îi sunt recunoscătoare că mi-a fost alături atâţia ani, profesorii mei din facultate care mi s-au lipit de suflet, Corina Bădeliţă, Gabriela Dima, doamna Cărcăleanu, suferinţa că cel mai sever dar şi iunit lector universitar de la noi, venit din Italia, s-a îmbolnăvit şi nu mai este printre noi astăzi, colegii mei de facultate pe care tot Facebook mă ajută să mi-i ţin aproape, muzica italiană pe care o ador şi pe care de azi de dimineaţă o ascult într-una, toate filmele pe care le-am văzut şi care încă-mi bucură sufletul, toate cărţile care mi-au stat alături şi m-au ajutat să învăţ, cel mai preţios cadou primit de la doamna mea profesoară Mona, o carte originală şi deosebit de preţioasă, Roma de Palazzeschi, apărută în Florenţa în 1958 care mi-a scris “Se ci sara l’oblio di questo momento unico che sia della mente e non dell’anima” (Dacă acest moment va fi uitat, atunci să fie uitat de minte dar nu de suflet). După 16 ani de la această dedicaţie, îi pot confirma că nu a existat uitare nici din minte şi nici din suflet şi-l trăiesc ca şi cum s-ar fi întâmplat acum câteva secunde.
Printre câteva lacrimi care-mi cad pe tastatură, continui povestea italianei mele şi îmi aduc aminte de primul meu job serios, acum 9 ani, Obiettivo Lavoro, care a adus-o în viaţa mea pe cea care-mi devenea şi încă-mi este cea mai bună prietenă. Acolo am avut ocazia să-mi pun în aplicare mare parte din cunoştite prin natura jobului, prin cursul pe care l-am organizat şi susţinut şi prin traducerile pe care le-am făcut.
Astăzi, la 10 ani de la terminarea facultăţii, de ziua Naţionala a Italiei, m-am lăsat răscolită de toate amintirile mele şi înconjurată de toate carţile pe care nu le-am mai deschis de ani şi am început să reconectez şi să reînvăţ lucruri pe care le-am mai uitat. Şi nu, nu trebuie să le las să se uite şi mai mult. De astăzi citesc şi recitesc toate cărţile pe care se mai pusese praful şi ascult toată muzica ce mi-a stat alături ani de-a rândul şi să revăd filmele care m-au emoţionat. L’italiano amore mio, cât de mult mi-ai lipsit!
Cel mai întâi iunie
Este al nouălea an de când am un blog şi tot atâtea ocazii să scriu an de an câte o postare de 1 iunie. Şi totuşi am facut-o doar în primul an de blog, primul an în care am avut un copil în familie şi în viaţa mea care să o inspire. Dacă sunteţi curioşi, puteţi citi aici urările pe care i le-am făcut nepoatei mele simpatice Eliza, sau cum o alintam noi pe atunci, Ilaiza. Nouă ani mai târziu, în primul 1 iunie de când sunt mătuşică şi de băiat dar şi în primul an în care am simţit acest 1 iunie aşa cum nu-mi amintesc să-l fi simţit pe vremea când eu însămi eram copil, am din nou poftă să sărbătoresc această zi frumoasă şi pe blog, mai ales că este cel dintâi 1 iunie care este zi de sărbătoare legală. Şi mai ales că fix astăzi împlinesc şi 1 an de când lucrez unde lucrez acum. Sunt atâtea motive de sărbătorit astăzi încât nu pot să nu las aici aşternute măcar câteva dintre ele.
Astăzi am fost la Ferma Animalelor. Împreună cu Asociaţia Aura Ion şi voluntarii ei, am dus la Ferma Animalelor 15 copii proveniţi din familii necăjite, familii aflate în grija Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Sectorul 6. Aşa am avut ocazia să cunoscut nişte copii minunaţi care au avut o zi a lor absolut minunată. Şi cum ştiu că aşa a fost? Zâmbetele lor sincere n-au cum să ascundă asta. Şi nici felul în care din senin te trezeai îmbrăţişat şi pupat pe obraz de câte un copil cu nevoie de afecţiune şi recunoscător pentru atenţia pe care o primeşte. La final ne-au mulţumit pentru tot însă de fapt eu am simţit că trebuie să le mulţumesc lor pentru lecţia despre fericire şi cum vine ea în porţii mici sau mari în fiecare zi care ne este dată de trăit.
S-au jucat, au sărit în trambulină, s-au dat cu tiroliana, au călărit ponei, au pus mâna pe tot felul de animale domestice şi se vedea în ochii lor că ar vrea ca ziua să nu se mai termine. Cu un mic regret am rămas şi, deşi nu e vina noastră, sper cumva să-l îndreptăm data viitoare. Pentru că plimbarea cu poneiul avea o limita de greutate (da, aveau inclusiv cântar acolo), câţiva dintre copii nu au putut să se bucure şi de acest lucru iar unii dintre ei au suferit şi da, recunosc, îmi sună în cap de ore întregi vocea unuia dintre copii “doamna, eu nu m-am dat cu poneiul”. Am înţeles că poneii nu suportă o anumită greutate şi nici sunt sunt de acord să folosim animalelor pentru entertainmentul oamenilor însă mi-a rămas un pic pe suflet faptul că unii au fost prea …grasuţi pentru ponei.
Deşi toţi copiii au fost minunaţi, mi s-a lipit de suflet o fetiţă de 7 ani, Cristiana, roşcată şi puţin pistruiată, de o frumuseţe aparte şi extrem de sociabilă, pe care sper să o revăd curând.
Ţin minte că atunci când eram mică şi ne duceau şi pe noi de la şcoală undeva de 1 iunie (la muzeu de cele mai multe ori), ploua mereu. Dar mereu. Nu ştiu cum se întâmpla. A plouat şi azi dar după o zi incredibilă cu soare şi ploaia chiar a venit ca să răcorească ce-a dogorit ziua. Nu am amintiri din copilărie de vreo zi reuşită de 1 iunie. Niciuna. Dar iată-mă azi, la 33 de ani, bucurându-mă ca un copil de o zi mai mult ca perfectă de 1 iunie.
La mulţi ani frumoşi tuturor copiilor de pretutindeni. O urare specială merge către nepotul meu simpatic pentru cel dintâi 1 iunie al lui şi îi urez cam ce i-am urat şi Ilaizăi de primul ei 1 iunie adică o viaţă trăită frumos aşa cum vrea el şi neapărat să fie plină de dragoste!
Sindromul SuperEroului
Există printre noi, o categorie de oameni aparte care, deşi au aspect de oameni obişnuiţi, poartă pe sub orice haină, simbolul lui Superman. Acum nu vă imaginaţi că poartă la propriu simbolul lui Superman. Ceea ce vreau de fapt să spun este că aceşti oameni au sentimentul că au misiunea şi rostul în lume să-i ajute pe ceilalţi, chiar în detrimentul propriu, de cele mai multe ori. Se mai numeşte, în limbaj popular, “mama tuturor răniţilor”, probabil că aţi auzi despre aceste mame ale tuturor. Aceşti supereroi vor prioritiza mereu problemele celorlalţi şi se vor lăsa pe ei la o parte, nu vor înţelege noţiunea de egoism decât atunci când poate o vor recunoaşte la alţii. Deşi poate nici măcar atunci, pentru că fiind atât de concentraţi să ajute, nu vor realiza când anume ceilalţi oameni au un comportament egoist pentru că vor fi prea acaparaţi de ego-ul lor supereroic de a-i ajuta şi a le sta la dispoziţie.
Sunt oameni care poartă această haină de supererou de când se nasc şi până mor sau oameni care o mai îmbracă din când în când pe parcursul vieţii lor. Haideţi să vorbim mai degrabă despre a doua categorie pentru că ei sunt cei care mai au o şansă să fie salvaţi atunci când supereroismul lor devine din prieten, cel mai mare duşman al lor.
De acord că e nobil şi din cale afară de altruist să-i ajute pe ceilalţi dar atunci când acesta devine singurul scop, atunci când supereroii uită să mai fie supereroi pentru ei înşişi, parcă nimeni nu mai are de câştigat. Şi mă refer aici în situaţia în care super-eroul se află în situţia în care nu mai poate să ajute. Fie pentru că a obosit din cale afară, fie pentru că s-a îmbolnăvit sau pur şi simplu atunci când timpul nu le mai permite să fie salvatorul tuturor. Atunci intervine un soi de tristeţe (să nu-i spun chiar depresie) în care supereroul cade şi momentul în care acesta refuză să se arate vulnerabil faţă de toţi cei pe care i-a salvat până la momentul respectiv. Şi în plus, ce îi va face pe supereroi să sufere cel mai tare la acel moment de pierdere temporară a superputerilor este faptul că lucrurile continuă să se întâmple şi oamenii continuă să trăiască şi fără ca ei să le sară în permanenţă în ajutor. Şi atunci supereroul se va simţi inutil şi va intra într-o stare din care ar putea să iasă, cu ajutor. Dacă-l va cere şi dacă-l va accepta.
Eu văd două drumuri de urmat: fie supereroul continuă în ceea ce face şi îşi pierde uşor uşor puterile şi ajunge să nu mai poată fi de ajutor într-un final nici lui nici celorlalţi sau supereroul îşi trimite temporar superputerile în concediu şi se concentrează să fie om simplu, vulnerabil, care plânge şi se plânge şi mai ales, care cere ajutor şi se lasă ajutat. Prefer din ce în ce mai mult mai mult varianta a doua pentru că ştiu că este cea mai avantajoasă dintre toate.
Dacă v-aţi regăsit în câteva dintre simptomele de mai sus şi aţi ajuns la capătul superputerilor atunci încercaţi să testaţi varianta a doua propusă de mine. Dacă aveţi prieteni pe care îi citiţi în rândurile de mai sus, încercaţi să-i ajutaţi să înţeleagă că până şi cei mai mari supereroi au nevoie să se lase ajutaţi şi salvaţi. Nu înseamnă sub nicio formă că un supererou care ia o vacanţă binemeritată va trece în extrema cealaltă şi va deveni un egoist convins. Nu e posibil aşa ceva. Dar o perioada de reîncărcat superputeri, nu cred că a stricat niciodată niciunui supererou.
Poveste inspirată din conştientizări personale despre mine şi despre ceilalţi din jurul meu care-şi trăiesc zilele cu masca invizibilă a lui Zoro şi cu calul alb oricând pregătit să sară în ajutor dar urnită azi de un paragraf dintr-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la Bookfest şi pe care am început s-o citesc încă de pe drum, Fericirea e un ac de siguranţă, Razvan Exarhu.
Şi zice cam aşa:
Eu am înţeles, pe pielea mea, că nu suntem supereroi şi că ne dezintegrăm dacă nu ne asumăm vulnerabilitatea. Am învăţat să-mi asum toate momentele, inclusiv depresia, îndoiala, judecata proastă şi îmi plac mai mult ca oricând imperfecţiunile şi urma lăsată de mâna artizanului.
Am crescut cu Grey
Mi-a dat ideea acestei povestiri una dintre colegele mele, fără să vrea, când mi-a spus, într-o discuţie despre Grey’s Anatomy, “Grey a fost cel mai fain pentru mine, am crescut cu el“. Şi am rezonat mult cu ce mi-a zis, pentru că şi eu am crescut cu Grey, de vreo 9 ani aşa.
Am sărit direct în sezonul 4, în 2008, de la episodul la care era prietena mea. Ne-am uitat împreună, am prins din mers şi am continuat să mă uit ani la rândul. Apoi, într-o pauză de sezoane, l-am luat şi eu de la sezonul 1 şi m-am uitat, fără oprire, chiar şi noaptea (vorba vine fără oprire, mă mai duceam şi la serviciu).
Apoi când am dat gata toate sezoanele şi plus Private Practice (care era şi el un flavor de Grey’s mai ales că se intersectează şi din personaje), am aşteptat cuminte, vineri de vineri, să apară câte un episod.
Şi mă mai întreabă oameni care l-au abandonat de mult, cum de încă mă mai uit. Păi mă uit. E mai mult decât un serial. Sunt poveşti. Multe poveşti. Pline de emoţie. Care mă ajută, uneori să mai uit de ale mele, alteori să le dau curs. Am plâns mult pe fundal de Anatomia lui Grey, m-a ajutat să ies din ritmul robotic în care am tendinţa să cad şi să plâng toate lacrimile pe care n-am reuşit să le plâng la înmormântarea tatălui meu pentru că eram mult prea petrified… (nu ştiu cum să spun asta în română să însemne la fel).
Cu Grey’s nu doar am plâns. M-am şi bucurat. Ori de câte ori s-a întâmplat ceva frumos în viaţa unui personaj sau ori de câte ori s-a mai salvat o viaţă care părea de nesalvat. Partea asta îmi place cel mai mult. Atunci când trăiesc oameni care aparent nu au nicio şansă. Mă face să cred că se poate întâmpla şi în realitate. Şi sunt convinsă că se mai întâmplă.
Cu Grey’s am crescut şi în sensul că am învăţat câte ceva din fiecare monolog de final de episod al lui Meredith. Pe unele le-am arhivat frumos şi în câte o postare de blog. Aşa îmi dau seama prin ce stări am trecut, în funcţie de ce citat am postat în ce an şi în ce lună din an din trecut. De exemplu, pe 18 mai 2009, postam asta, despre viitorul care nu e niciodată aşa cum ni l-am imaginat. Pe 6 mai 2009, So you think I’m broken, fix me. ‘Cause I’m no quitter.
Tot în 2009, în octombrie, postam un citat despre paranoia:
We’re all susceptible to it, the dread and anxiety of not knowing what’s coming. It’s pointless in the end, because all the worrying and the making of plans for things that could or could not happen, it only makes things worse. So walk your dog or take a nap. Just whatever you do, stop worrying. Because the only cure for paranoia is to be here, just as you are.
În noiembrie, acelaşi an, give peace a chance:
When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.
În 2012, tot Grey’s mi-a inspirit o postare despre schimbare:
When we say things like ‘people don’t change,’ it drives scientists crazy because change is literally the only constant in science. Energy, matter, it’s always changing, morphing, merging, growing, dying. It’s the way people try not to change that’s unnatural…the way we change to what things were than letting them be as they are. The way we change to old memories instead of forming new ones, the way we insist on believing, despite every scientific indication that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change, that’s up to us. It can feel like death or a second chance at life if we open our fingers, loosen our grips, go with it. It can feel like pure adrenaline, like at any moment we can have another chance at life…like at any moment, we can be born all over again.
În 2013, în anul în care am picat a nu ştiu câta oară examenul de permis (l-am luat, în acelaşi an, sunt ok acum :D), mi-am adus aminte de April Kepner care a picat examenul de rezidenţiat şi am scris o postare despre dezamăgiri. Şi zicea April ceva de genul “cum o să le spun eu oamenilor de la mine din oraş că am picat examenul când ei s-au adunat cu toţii în biserică şi se roagă pentru reuşita mea?”
Tot în 2013 îmi exprimam în scris supărarea că s-a mai terminat un sezon şi că iar am rămas fără medicament pentru suflet în zilele mele de vineri (ceea ce simt şi acum, apropos).
În ianuarie 2014, când în România s-a petrecut o tragedie care mi-a rămas pe suflet şi astăzi, mi-am amintit cum ceva similar s-a întâmplat şi în serial. Doar că eu am scris postarea într-o mare revolt faţă de presa de la noi care care se aruncă peste astfel de evenimente ca niște lupi înfometați, niște șacali care mușcă cu sete din durerea oamenilor. Din păcate aşa a evoluat lumea în care trăim încât aş cam desfiinţa însemnătatea expresiei care spune că ceva se întâmplă doar în filme.
În mai 2014, se mai termina un sezon şi mă declaram mai degrabă un intern aspirant și visător, mediocru și admirator al Christinelor lumii (asta e pentru cunoscători).
În mai 2015, vă povesteam despre Amelia şi super eroi cu super puteri.
Există un studiu ştiinţific care demonstrează că dacă stai aşa, în postura unui supererou timp de cinci minute înainte unui interviu, o prezentare importantă sau o sarcină foarte grea, nu doar că te vei simţi mai încrezător dar te vei şi descurca măsurabil mai bine.
Am încercat. Funcţionează 🙂 Deci dacă mă vor vedea colegele mele la baie uitându-mă în oglindă în postura unui super erou, sper că vor fi văzut Anatomia lui Grey şi vor înţelege. Sau măcar vor fi citit această postare.
Tot pentru cunoscători, din 2009, how often do you go to Denver?
Despre dependenţa mea de Grey’s în care am bătut recordul de a vedea 7 episoade dintr-un foc on a “school” night, aici.
Multe am mai scris eu despre Grey’s, e sufficient un search pe blog să le găsiţi pe toate însă aici se încheie retrospectiva din ultimii ani, să nu vă plictisesc cu totul. Deşi dacă aţi citit până aici, sunt convinsă că nu v-aţi plictisit.
S-a mai terminat un sezon. Aş putea să iau pauză saaaau, aş putea să fac ce face colega mea şi să o iau de la capăt. Şi ştiu că sunt atâtea seriale de văzut şi atâtea poveşti de urmărit însă eu mă mai uit încă o dată…la Grey.
