Skip to content

Exercițiu de prezență

November 29, 2020

M-am trezit de dimineață, poate prea dimineață pentru o zi de duminică urmată de alte două zile de …duminică. Aveam o pisică cu boticul băgat în îndoitura cotului ceea ce mă cam imobiliza și nu prea-mi venea să scot mâna. Chiar și când am încercat tot m-a oprit cu lăbuța. Mi-aș fi dorit atunci să am telefonul la îndemână să pozez momentul frumos pe care, cu siguranță l-aș fi stricat dacă chiar aș fi întins o mână după telefon. Așa că m-am bucurat de senzația de a avea mogâldeața cu boticul cald lipit de îndoitura cotului, senzația care mi-a rămas imprimată mai mult decât orice poză. Notă către sine: fii prezentă în minunile vieții fără să mai simți nevoia să le prinzi pe toate în google photos.

Poate că ați observat, dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, că de o săptămână ne tot dăm cu părerea cine să fie criminalul din The Undoing/De la început, o miniserie care te ține cu sufletul la gură. Pe măsură ce soțul meu reia episoarele în anumite momente cheie să mai revadă o scenă, să mai prindă un detaliu care să-l ducă aproape de adevăr, îmi dau seama cât de multe mici și aparent neînsemnate detalii se ascund în filme (și-n viață) și care îți dau indicii să te prinzi de una sau de alta. Să vedem acum care sunt puse la derută și care merg, de fapt, pe un fir logic. Și totuși, oricât de interesant ar fi un film sau un serial, mintea tot îmi zboară de o mie de ori la alte lucruri: la serviciu, la Crăciun, la planuri de nu știu care, la lista de cumpărături, la calcule financiare, la pisici (care se mai hârjonesc) și așa mai departe, fiind nevoie de un efort conștient de a sta prezentă în activitatea respectivă.

Nicole Kidman în The Undoing – sursă foto: Instagram @nicolekidman

Și dacă nu ați văzut The Undoing și aveți posibilitatea, profitați de zilele libere (dacă le aveți) și urmăriți. E foarte bun iar Nicole este o actriță fantastică (dar asta știați deja). Fotografia de mai sus este luată pe pe Instagram-ul lui Nicole. Pe cât de frumoasă e imaginea, pe atât de neliniștit era personajul în scena aceea din film.

Am terminat de curând o carte, O să-nțelegi când o să fii mai mare, de Virginie Grimaldi, apărută la Editura Univers, în care apar foarte multe personaje în vârstă, majoritatea acțiunii cărții petrecându-se la un cămin de bătrâni. Este absolut fantastic câte avem de învățat atât din regretele cât și din bucurile celor mai în vârstă ca noi, cei care se apropie de sfârșitul vieții și care nu pot ști cu siguranță dacă mai există un săptămâna viitoare, un luna viitoare sau chiar un mâine și trebuie să se concentreze și să se bucure de aici și acum. Vă las mai jos un citat de reflectat că dacă mai continui așa o să fie o postare kilometrică pe care n-o s-o mai citească nimeni în veci.

„Am uitat patruzeci de ani din viață, continuă ea. Asta m-a învățat un lucru fundamental, fără îndoială, secretul fericirii: viața înseamnă prezentul. Înseamnă aici și acum. De la ziua de ieri trebuie să păstrezi numai partea bună. De la cea de mâine nu trebuie să aștepți nimic. Nu poți schimba trecutul, nu poți cunoaște viitorul. Frica decurge din trecut și strică viitorul. Lasă bagajul din mână, micuța mea Julie. Adesea, abia la sfârșitul vieții apreciem valoarea prezentului. Aveți șansa de oameni care vă deschid ochii. Profitați de ea.

Parcă am mai zis și în altă postare despre cartea Gândește ca un călugăr de Jay Shetty, apărută la editura Litera (cu ocazia asta am văzut că are și un preț destul de redus). Eu nu am apucat să o termin pentru că mereu a apărut câte o carte de belestristică atractivă și am pus-o pe aceea pe pauză însă veți găsi în ea exerciții despre cum să fim prezenți dar și informații despre cum ne ajută asta în viața de zi cu zi, cum să ne controlăm mintea, la ce sunt bune rutinele, despre scop, respirație, intenție și multele altele. Eu prefer pe Jay să-l citesc și nu să-i urmăresc video-urile pentru că îmi dă o senzație de falsitate el ca om (care probabil că e nefondată), nu aș putea să explic de ce, însă când îl citesc are foarte mare sens ce zice, atâta timp cât nu trebuie să-l și văd cum le spune.

Ne-am obișnuit să facem o grămadă de lucruri deodată, în încercarea de a înghesui cât mai multe în fiecare zi pe care o avem. Dacă ar exista o măsurătoare imediată care să ne spună cât de prezenți am fost într-o activitate sau alta cred că ne-am speria. Sau eu m-aș speria, poate că la voi nu e cazul. De asta uneori ni se pare că nu ținem minte anumite lucruri. Mare parte dintre ele nici n-au ajuns la noi în minte deși s-au rostit în jurul nostru. Credem că am uitat o scenă dintr-o carte sau ne-a scăpat o replică importantă a unui personaj de film? De fapt nici nu ne-a trecut pe la urechi, pentru că mintea noastră era undeva departe și poate că rezolva sarcini de la serviciu sau liste de cumpărături. Pentru mine memoria (pe care cred că o stăpânesc foarte bine) este extrem de strâns legată de nivelul de atenție. Dar cred că așa funcționează la toată lumea.

Citesc încă o carte care are legătură cu Franța și Parisul și iar îmi aduc aminte că nu am mai scris postarea aia despre Paris. Să fie oare următoarea? O să reușesc să fiu destul de prezentă și să încep să umplu foaia albă virtuală a blogului cu amintiri din Paris?

Pași mici

November 1, 2020

De ceva timp, sunt abonată la un newsletter al unui autor, James Clear, pe care l-am mai menționat aici, când am povestit despre obiceiuri. În fiecare joi, mă bucur să primesc pe email un pic de înțelepciune scurtă sub forma a 2 idei din partea lui, 3 citate de la alți oameni și 1 întrebare la care să reflectezi.

Într-unul dintre newslettere mi-a atras atenția un citat pe care vi-l redau mai jos, la care eu încă mai reflectez. Vorbele îi aparțin lui Derek Sivers (mai mult sau mai puțin, sunt preluat și traduse):

„Atunci când observi munca genială a cuiva, o parte din tine simte „Asta e ceva aș fi putut, aș fi făcut, ar fi trebuit să fac!” Altcineva a făcut asta. Tu nu ai făcut-o. Tu ai opus rezistență. Ai cedat în fața distragerilor. Ei au făcut din asta prioritatea lor numărul 1. Tu ai spus că o s-o faci într-o zi. Ei și-au luat timp. Tu ai vrut. Atunci când se întâmplă asta, poți s-o iei în două direcții: poți să renunți, pe principiul, nu, nu mai am nevoie de asta oricum. Sau poți să faci ceva cu gelozia asta dureroasă. Închide telefonul, oprește distragerile, fă din asta prioritatea numărul 1 și alocă timp. Durează multe ore ca să poți să faci ceea ce-ți dorești. Orele nu apar de nicăieri. Trebuie să le furi din timpul petrecut în confort”.

Rândurile de mai sus exprimă cel mai bine din ce-am citit până acum motivele pentru care nu am făcut lucrurile pe care le-am vrut și pe care alții le-au reușit. În ani se mai adaugă și scuzele de tipul: am încercat de atâtea ori (ai încercat suficient de consistent? eu n-aș punea răspunde cu da la asta), a trecut prea mult timp, nu mai sunt la vârsta la care să pot (încă-ți funcționează capul și corpul, încă poți), nu am talent (discutabil, în funcție de situație, talentul se poate compensa de multe ori cu multă muncă, dar talentul de unul singur fără muncă nu te duce departe).

De cele mai multe ori lucrurile pe care ni le dorim se obțin greu. Mai ales când e vorba de competențe, cunoștințe, experiență în ceva. Dar fiecare obiectiv pe care ni-l setăm merge spart în obiective mai mici și realizabile care împreună contribuie la atingerea obiectivului mare.

Vrei să fii scriitor? Poate dacă te apuci acuma să scrii direct o carte o să te saturi și o să abandonezi. Dar dacă începi cu un jurnal al lucrurilor întâmplat peste zi sau să scrii câte o frază/două zilnic, s-ar putea să construiești mai ușor un ritm și o fluiditate a cuvintelor.

Vrei să ai un corp antrenat? Dacă începi cu antrenamentele cele mai grele ajungi să faci o febră musculară cate te pune pe tușă o săptămână, suficient timp cât să-ți treacă de a mai face sport. Începe cu exerciții ușoare, construiește rezultate în timp.

Vrei să-ți schimbi meseria? N-o să poți să ai din prima nivelul se senioritate pe care-l ai în meseria actuală. Deși pare că o iei de la zero, aici mai ajută și experiența acumulată în alt domeniu dar mai degrabă pe partea de soft skills. Ești avocat și vrei de fapt să fii medic? E lung drumul și nu e pavat cu încercări ușoare.

Vrei să mănânci mai sănătos și să prepari mai mult în casă? Alocă timp să faci meniuri, să cumperi ingrediente, să gătești.

Vrei să citești mai multe cărți? Începe cu o rutină de a citi câteva pagini în fiecare zi.

Vrei să înveți mai multe? Învață câte ceva, cât de mic, în fiecare zi.

Alocă timp, energie, concentrare la ceea ce îți dorești. Ai răbdare, rezultatele vor apărea. Nu de nicăieri, ci din orele pe care le-ai investit acolo.

Eu mă lupt foarte mult cu distragerile. E atât de tentant să faci altceva care îți aduce o satisfacție imediată încât devine aproape dureros să te smulgi de la atâtea activități din jur ca să te întorci la obiectiv.

Dar și asa se poate tot cu pași mici. Întâi elimini o distragere mai mică, apoi una mai mare și alta și mai mare și tot așa, până creezi spațiu pentru ceea ce lucrează pentru obiectivul tău.

S-avem spor la visat și la realizat ce-am visat. Cu pași mici și încredere!

Eu, luptându-mă cu distragerile, într-o zi de sâmbătă de lucru.

Viața cu două pisici

October 27, 2020

Acum câteva luni, când ne făceam plimbările zilnice, cu declarație la purtător, în starea de urgență, ne-am împrietenit afară cu o pisică albă cu pete negre și coadă de raton, care dormea la noi pe mașină.

Îi era comod acolo că mașina, spre deosebire de altele din parcare, are soft top și stătea tolănită acolo la soare de o dădeai greu jos de pe ea atunci când plecai undeva cu mașina. De fapt, dacă mă gândesc bine, poate că era acolo și mai devreme de starea de urgență, nu mai știu. Ce știu este că atunci i-am acordat mai multă atenție, trăgând de timp să mai stăm puțin pe afară, după multe ore de lucru în casă, la calculator.

Cândva în vară

La un moment dat nu am mai văzut-o câteva zile și ne-am îngrijorat că a pățit ceva, deși ne doream să credem că poate a adoptat-o cineva. Pisica este un bulgăraș de afecțiune care făcea tumbe și îți arăta burtica și se freca de picioarele tale și tot tacâmul cât să nu-ți mai vină să pleci de afară fără ea. Apoi a reapărut și ne-am bucurat să o revedem.

Îi cam place culoarea roșie

Și ca să scurtăm puțin povestea, am adoptat pisica (deși inițial o pusesem pe Facebook că poate îi găsim un stăpân, mă cam speria ideea de două pisici) și face parte din familia noastră acum. O cheamă Alba (super creativ, știm), alintată Albuța, Albuțel și toate cele și suntem foarte bucuroși, atât pentru că Alba e clar o pisică făcută să stea în casă și apoi pentru că se vede cu ochiul liber că lui îi Jinx îi este mai bine cu o prietenă/surioară.

Văd că ești cam tăcută. Te învăț eu cum se miaună calumea 😀

Dincolo de sentimentalisme, câteva detalii tehnice, poate vă ajută când adoptați o a doua pisică sau a treia pisică, mai ales dacă ambele sunt cât de cât adulte.

Vizita la veterinar – Atunci când adoptați o pisică de pe stradă sau de oriunde, trebuie neapărat făcută o vizită la veterinar pentru a i se evalua starea de sănătate, deparazitare și schema de vaccinare pe care o consideră medicul. Dacă prezintă semne de orice fel de afecțiune, atunci se intră în analize mai amănunțite. Mai ales dacă aveți deja o pisică acasă, oricât de entuziasmați sunteți să le faceți cunoștință, așteptați ok-ul din partea veterinarului, să vă asigurați că nu există boli pe care le poate transmite la pisica sănătoasă de acasă. Așa că, va exista o perioadă în care le veți ține separate, asigurați-vă că aveți unde să faceți separarea aceasta. Noi am ținut-o pe Alba în dormitor (încă mai doarme acolo cu noi pentru că e foarte cuminte noaptea și nu ne deranjează, cel mult se mai împinge să îmi dea capul de pe pernă să se așeze ea în loc).

Întâlnirea – am fost foarte stresați de prima lor întâlnire pentru că mai avusesem o experiență în care Jinx hâsâise violent un motănel simpatic, pe numele lui Krantz. Așa că ne-a fost teamă că se vor respinge și nu știam cum aveam să procedăm sau cât timp va trebui să investim să se accepte fără să fie stresate. Îmi era teamă să nu reprezinte un stres pentru Jinx pentru că uneori părea că se simte mai ok singură. Deși eu simt că ea este o pisică foarte socială de fapt.

Pentru că noi le-am ținut separate vreo două săptămâni, au apucat să-și simtă mirosul prin aer/pe sub uși, pe hainele noastre, cred că întâlnirea față în față nu a fost o mare surpriză. Deși au avut o plasă între ele la primele întâlniri, nu au fost semnale grave că nu s-ar accepta. Dacă e să mă uit în urmă cred că în total, în vreo trei săptămâni, s-au hâsâit o dată, de două ori maxim. În rest, se aleargă prin casă și se hârjonesc, în cele mai multe cazuri, în joacă.

Există și momente mai tensionate și atunci intervenim, dar de regulă încercăm să le lăsăm să se joace, sub supraveghere. Încă noaptea sau când plecăm de acasă nu le lăsăm singure împreună (cel mult rămân singure câteva minute dacă ieșim până jos, ceea ce nu le-a afectat, s-au comportat bine, judecând după faptul că le-am găsit pe pace).

Mâncarea – chiar dacă sunteți convinși că ați luat cea mai bună mâncare pentru prima pisică, s-ar putea să aveți surprize că cea nouă nu va consuma cu la fel de multă poftă. Și atunci, alegeți un alt soi de mâncare potrivit până când vă asigurați că îi place. Ulterior sigur, vor mai mânca una din castronul celeilalte ca gustare, însă de regulă vor mânca mesele fiecare din bolul ei.

Litiera – este de preferat ca fiecare pisică să aibă litiera proprie. Și noi așa am procedat. Cu toate astea, e dificil de controlat dacă fiecare face în litiera proprie, uneori le mai schimbă și atunci avem grijă să curățăm cât se poate atunci când suntem pe fază. E posibil ca pisica proaspăt adusă acasă să aibă dificultăți în a accepta nisipul din litieră și să caute o plantă cu pământ unde să facă (așa cum ni s-a întâmplat nouă) sau să se țină foarte mult până să depășească un prag psihologic și să facă (așa cum ni s-a întâmplat iarăși cu Alba de mă uitam mereu la litieră și eram dezamăgită). Dar va face, cu răbdare și în ritmul ei. Dacă totuși observăm că nu face, trebuie să găsim modalități alternative să o atragem spre litieră (menționez că nu făcea nici în altă parte, ceea ce era destul de îngrijorător pentru organismul ei, acum e bine, face mai rar decât Jinx dar în limite normale).

Avantajele – dacă faceți adaptarea treptat și cu grijă față de ambele, există șanse mari să se împace până la urmă și chiar să le placă împreună. Deși am fost foarte îngrijorată la început, văd numai semne bune în comportamentul lui Jinx.

Se aleargă una pe alta, se hârjonesc, se joacă, astfel încât obosesc mult mai repede și fac mișcarea pe care de altefl nu prea au ocazia să o facă în casă.

Dacă Jinx avea momente multe în unele seri și mieuna după atenție (putea să dea adevărate concerte), acum aceste momente sunt din ce în ce mai rare. Am avut unul duminică, atunci când Alba a fost foarte somnoroasă și nu a reușit să o cheme la joacă și atunci ne mieuna pe noi. În rest se caută una pe alta și vorbesc ele în legea lor.

Alba nu a avut tendința să vrea să iasă pe ușă, să se uite pe geam tânjind sau ceva de genul. Îmi este clar că pentru ea mediul cel mai potrivit este cel din casă, curat, pufos și cu multă drăgăleală, îi place să se culcușească la noi în brațe. Iar noi suntem topiți după astfel de dovezi de afecțiune.

A știut ea pe lângă cine să se dea ca să fie adoptată, a intrat ușor în cușcă, a stat cât se poate de cuminte și la veterinar, s-a simțit foarte bine la noi în casă din prima. Știu că ea a mai căștigat niște inimi pe afară, inclusiv a unei prietene care ar fi luat-o dacă ar fi acceptat-o cățelușa ei, și chiar azi a pomenit-o o doamnă de la un cabinet oftalmologic din apropiere și s-a bucurat să afle că e la noi, se întreba pe unde o fi dispărut.

Jinx și Alba sunt destul de diferite în comportament însă asta nu le împiedică se se joace frumos împreună și sper la o și mai mare împrietenire. Noi ne bucurăm și le iubim pe amândouă în mod egal. Că doar când aduci încă o pisică, nu se împarte iubirea la jumate ci mai crește încă o iubire tot pe-atât de mare.

Despre ele și viața lor împreună, vă mai povestesc și cu altă ocazie, după ce mai trece un timp. Despre viața cu pisică și viața de pisică, am mai scris aici și aici.

Dacă vă doriți și voi o pisică, recomand să luați una de afară sau din anunțurile pe care le găsiți online cu pisicuțe abandonate. Sunt convinsă că se va lipi măcar una de sufletele voastre. Uitați aici un anunț recent, chiar mi-aș dori să aflu că norocosul Picioruș găsește familie iubitoare. Dacă vă doriți să-l adoptați pe Picioruș puteți conecta direct cu Mihaela sau îmi puteți scrie mie și vă conectez eu cu ea.

Despre frici și alți demoni

October 25, 2020

De la ultima postare încoace, am reușit să reduc puțin de tot accesul meu la social media dimineața și seara, când internetul este închis din voința proprie. În majoritatea serilor și dimineților am reușit să mă țin de plan. Mi-am eliberat astfel și niște timp și niște loc în cap. Nu mult, e un început.

Citesc, de câteva săptămâni, Gândește ca un călugăr, Jay Shetty, apărută în română la Editura Litera și, apropo, văd că e redusă acum cu 45%. Fără vreo intenție de reclamă, am observat acum că este și, dacă vă interesează cartea, poate vă interesează și cât costă, trăim vremuri mai grele.

O citesc de câteva săptămâni nu pentru că ar fi un munte de carte, nu e așa de groasă, ci pentru că sunt zile în care mi-e mai greu să primesc informația și sugestiile de acolo. Unele sunt potrivite pentru mine, altele nu, fiecare alege ce simte din ea. Dar e un conținut care este, pe cât de simplu, pe atât de valoros pentru dezvoltarea noastră personală, pentru a trăi în echilibru cu noi înșine dar și cu ceilalți.

Mi-a atras atenția și am și notat acest pasaj despre temeri și cum detașarea de ele ne permite să le abordăm. Sigur, ușor de zis. Însă, așa cum tot Jay mi-a reamintit într-un alt pasaj, nu se poate fără efort. Reflectez la asta de ceva timp, mai ales când identific din ce în ce mai multe situații în care nu reușesc să fac ce mi-aș dori să fac de frica a ceva ce-mi închipui că s-ar putea întâmpla dar și de frica de a depune efortul care s-ar putea dovedi în zadar dacă… (o listă lungă de dacă-uri în care nu intru acum).

Când te panichezi, începi să anticipezi consecințe care nu s-au întâmplat încă. Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune. Pornim de la o premisă, de la o idee, de la o temere – ce se va întâmpla dacă… După aceea o luăm razna și ne închipuim posibile scenarii viitoare. Când anticipăm rezultate viitoare, frica ne ține în loc și ne face prizonierii propriilor închipuiri. Filozoful roman stoic Seneca a observat că: Fricile noastre sunt mai numeroase decât pericolele pe care le întâlnom, și suferim mai mult în închipuire decât în realitate. ”

Atunci când nu citesc cum să gândesc ca un călugăr, mă pierd în câte un roman de ficțiune cum ar fi Biblioteca de la miezul nopții (Matt Haig, Editura Nemira), Te-am iubit deja în visul meu (Holly Miller, Editura Nemira) sau Cea care se întoarce (Donatella Di Pietrantonio, Editura Polirom), o carte pe care am început-o chiar aseară.

Alba, cea care mă însoțește în fiecare seară la citit

Am observat în toate trei cărțile acest tipar al fricilor și anxietăților. Și nici nu le-am căutat eu în mod special. Mi-au căzut la propriu în mână. Așa e când ai o soră care citește și dă mai departe.

În Biblioteca de la miezul nopții o avem pe Nora căreia îi este frică să mai trăiască. Culmea că, alegând să încheie socotelile cu viața, nimerește într-un loc care-i permite să trăiască mai multe versiuni de viață până când o găsește pe cea potrivită ei. E înfricoșător cât de mult ni se poate schimba viața pornind de la cea mai mică alegere pe care o facem până la cea mai complexăm. Sunt atâtea variante de noi care ar fi putut exista. Sau care există deja în universuri paralele, cine știe.

În Te-am iubit deja în visul meu îl avem pe Joel care visează ce urmează să li se întâmple oamenilor pe care-i iubește. Joel trăieste în frica permanentă de a nu scăpa ceva și a nu putea salva la timp pe cineva drag de ceva foarte rău care i s-ar putea întâmpla și despre care el a visat. Din acest motiv are frica de a iubi, frica de a se atașa, frica de a spune celorlalți despre darul și blestemul lui, frica de a-și mai face meseria, frica de a trăi efectiv altfel decât paralizat de frică. O carte absolut minunată dar și foarte tristă. Eu am reflectat și încă reflectez mult la această poveste.

Cea care se întoarce, o carte abia începută aseară (după ce am închis accesul la internet) și pe care o mai deschisesem cu două seri în urmă și am închis-o fără să citesc mai mult decât coperta. Așa e cu cărțile. Le vine timpul când le vine timpul. Aici avem această fetiță de 13 ani care nu are nume (adică o fi având dar până acum nu l-am aflat) care, după ce trăise de bebeluș cu părinții adoptivi, este brusc returnată părinților biologici, fără nicio explicație. Frica de abandon, frica de a pierde tot și de a trăi o viață care pare să fie a altcuiva. Sunt foarte curioasă ce motiv ar fi putut să aibă acei părinți adoptivi să o dea înapoi, foarte curioasă și încerc din răsputeri să nu judec sau să fac supoziții. Dar sincer nu înțeleg sub nicio formă nici cum poți să returnezi/abandonezi un animal de companie darămite un copil pe care l-ai crescut.

E o perioadă în care apar frici noi, se activează frici mai vechi, precauția (uneori exagerată) ne blochează să facem ce-am vrea să facem. Nu am eu niște soluții rapide de tratat frici și nici nu există soluții rapide. Există efort și voință și dorință de a depăși și specialiști competenți care ne pot însoți în acest demers.

Ce pot să spun este că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne recunoaștem fricile și să căutăm ce funcționează pentru noi pentru a le diminua și a nu le mai permite să ne controleze viața și alegerile într-un mod nesănătos. Pentru că, normal că frica ne este în același timp și prieten și dușman. Că dacă nu ne-ar fi frică ne-am arunca de pe prima stâncă să vedem cum se simte sau nu ne-am mai uita în stânga și în dreapta înainte de a traversa strada.

Ție de ce ți-e frică și ți-ai dori să-ți fie mai puțin frică sau chiar deloc frică?

Dilema socială

October 3, 2020

Am terminat aseară de văzut The Social Dilemma, un documentar care ne arată cum anume sunt datele noastre colectate prin intermediul rețelelor/platformelor de tipul Facebook, Google, Twitter, Instagram, Email și așa mai departe, cum se fac bani grei pe seama dependenței noastre de telefoane, cât de ușor se răspândesc știrile false (de șase ori mai repede decât cele adevărate) și multe altele.

Poate că nu au fost informații cu totul noi pe care le-am auzit, așa cum știm că anumite substanțe, în exces, dăunează grav sănătății. Și cu toate astea, oricât de ființe raționale și inteligente suntem, tot mai exagerăm câteodată.

De fapt nu știu dacă aș fi inclus email-ul la rețelele care ne dau dependență dar uite că și pe acesta îl verific destul de des, mai ales că am notificările pornite.

Nu am vreo intenție să-mi șterg conturile de social media pentru că beneficiile pe care mi le aduce și pe care și eu pot să le aduc sunt mai mari decât părțile negative. Dar ce îmi propun este să fiu mai conștientă de timpul pe care-l petrec aiurea acolo fără să primesc sau să dau ceva bun.

De exemplu astăzi mi-am propus să termin o prezentare (care include și documentare, să văd cum e subiectul tratat din mai multe unghiuri), să citesc un capitol și să traduc un capitol din aceeași carte (după ani și ani – vreo 15 la număr, Stephenie Meyer scoate Midnight Sun, în curs de apariție și la noi, în traducerea Laurei și a subsemnatei.)

Mi-am mai propus să termin o carte începută, Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig, un autor pe care-l apreciez și-l citesc mereu cu plăcere. Despre una dintre cărțile lui am scris aici. Mă fascinează povestea din carte pentru că e un subiect la care m-am gândit de atâtea și atâtea ori. Și anume câte tipuri de vieți am putea să trăim sau să fi trăit dacă am face alte alegeri (mai mici sau mai mari). Bine, în carte e ideea că trăim poate sute de astfel de vieți în universuri paralele, vieți în care am ales altfel sau ni s-au întâmplat lucrurile altfel. Recomand povestea Norei (personalul din carte) cu o doză de reflecție asupra propriilor alegeri.

Era ora trei și sunt departe de două dintre obiective (deși nu cred că mi-am propus prea mult) tocmai pentru că am căzut în capcana social media și am rămas cu ochii ațintiți prea mult în alte ecrane decât mi-am propus.

Mai am timp să recuperez însă pe măsură ce avansez în după-amiază încep să-mi doresc să mă bag în pătură cu cartea în mână, sau să mă uit la un film, sau să mai lucrez la adaptarea pisicilor (pe scurt, am adoptat o pisică de afară și suntem în proces de împrietenire cu Jinx, sunt momente în care merge bine și momente în care le văd cum ar vrea să-și dea câte o lăbuță peste ochi una alteia, așa că e nevoie de atenție sporită).

Este destul de evident că în acest moment fac ceva ce nu mi-am setat ca obiectiv pentru astăzi (adică scriu această postare) însă mi-am dat seama că a trecut cam mult de ultima oară când am mai așternut gândurile aici în folosul cititorilor mei (și al meu, desigur, eu ce să fac cu atâtea gânduri îngrămădite în minte).

Dacă aveți metode prin care ați reușit să reduceți timpul petrecut online, aștept cu interes sfaturi. Nu aș vrea să-mi instalez aplicații care să mă limiteze sau să închid telefonul într-un sertar cu cheie. Aș vrea totuși să cred că sunt un adult cu voință. Weekend frumos tuturor!

#DeSezon

September 13, 2020

N-am vrut să pășeșc în toamnă fără să-mi iau la revedere cum se cuvine de la vară, așa că, weekendul trecut, profitând de o invitație generoasă, am plecat spre mare. După ce am simțit că am trecut efectiv prin toamnă (frig, vânt, ploaie), am aterizat frumos iar în vară, la Balchik, unde am mâncat cele mai bune și mai ieftine scoici de aș mânca zilnic dacă s-ar putea. Nici măcar o poză calumea nu am reușit să fac, așa de tare ne-am înfipt în ele. V-arăt, în schimb o poză cu acest mix de fructe de mare prăjite (cu legume), nu că ar fi poza mai calumea dar mi-au plăcut așa de tare că am comandat același lucru și a doua zi.

Fritto Misto bulgăresc

O săptămână mai târziu, petrecem acest weekend pe acasă și, cu excepția faptului că e încă destul de cald afară, observ că se simte venirea toamnei (frunzele s-au mai îngălbenit, seara se lasă răcoare, miroase a vinete și ardei copți de la toate balcoanele, auzi tot mai mult discuții despre începerea școlii).

Apus de soare în parc

Am făcut și eu puțină zacuscă, două borcane, nu să pun pentru iarnă, că acum oricum ai toate sezoanele în orice sezon – din punct de vedere alimentar – să simt miros de legume. Dar parcă tot mirosul care coboară pe trotuar de la geamurile gospodinelor este mai îmbietor decât gustul efectiv al vinetelor (deși sunt și ele bune).

Începutul școlii nu mă mai afectează direct de mulți ani (și mă bucur, mi-a plăcut cartea, nu mi-a plăcut școala și contextul în care trebuia să învăț, nu îmi aduc aminte cu plăcere de începuturile de an școlar). În mod indirect simt și eu puțin cum începe anul școlar alături de nepoții și de fina mea, fiecare cu ce are: creșă, grădiniță, școală. Le urez succes și adaptare ușoară la oricare formă de școală vor parcurge anul acesta (onfline, offline, combinat, program schimbat, cu plexiglas fără plexiglas și așa mai departe).

În loc de rechizite, mi-am comandat și eu o bibliotecă nouă. Am acceptat în sfârșit că nu voi putea rula la nesfârșit cărțile ca să încapă în cea pe care o am deja, s-au adunat cărți care-mi sunt dragi și vreau să rămână, numai cele pe care le am începute o să-mi ocupe două rafturi. Abia aștept să vină!

Citesc o carte frumoasă (Era și timpul să aprind stelele) despre o mamă cu două fiice și călătoria lor prin lume, o călătorie care, deși le îndepărtează de casă, le apropie unele de celelalte. Emoționantă, o carte de suflet, ușor de citit. Mi-e cam greu zilele astea să parcurg cărți mai greu de înțeles. Dar mă întorc eu și la ele, fiecare la timpul potrivit.

În rest, ce-mi place mult la sezonul autumnal este aerul puțin rece de dimineață și de seară, momentul acela în care îți îngheață un pic nasul (anul ăsta nu cred că va mai fi cazul, avem măștile să ne țină de cald), când e și de mânecă scurtă și de pulover. Cu soare cu dinți care strălucește peste mii și mii de nuanțe portocalii.

De câteva zile nu-mi mai văd pisicile de prin jurul blocului. Pun mâncare și abia dacă se atinge cineva de ea. (poate doar oamenii care se cred binevoitori și aruncă peste mâncarea specială pentru pisici diverse bucăți de ce mezeluri sau cărnuri le-au rămas prin casă, care rămân evident nu doar nemâncare dar se și umplu de furnici). Sper că le-a luat cineva ori să le sterilizeze ori să le adopte. Dar parcă nici măcar eu nu sunt așa de naivă. Cobor mereu plină de speranță că poate-poate le văd iar că prea e ciudat să dispară toate deodată (doar pe una o mai văd, rar, și nu e din grupul vechi). Poate nu le place mâncarea asta nouă. Deși e greu de crezut, până și fandosita mea mică salivează când deschid punga.

Acestea fiind spuse, vă urez toamnă rodnică și, dacă aflu ce s-a întâmplat cu pisicile mele, vă spun și vouă. Mă întorc la citit cât mai are felina mea de dormit, că apoi nici că-i chip să mai deschizi vreo carte până nu te joci cu ea.

Recomandări de weekend

August 29, 2020

Dacă și voi sunteți pe acasă în acest weekend iar acasă înseamnă o zonă caniculară (și nu undeva la munte la răcoare), poate că vă ajută câteva recomandări de filme de văzut, podcast-uri de ascultat, cărți de citit.

În categoria film:

The Highwaymen (2019) cu Kevin Costner și Woody Harrelson, povestea detectivilor (retrași din activitate) care i-au prins pe faimoșii jefuitori și criminali Bonnie și Clyde. Cel mai tare mi-a plăcut la acest film faptul că cei doi detectivi au reușit să arate lumii întregi că, chiar și la vârsta de pensionare, cunoștințele și experiențele acumulate în ani de zile pot să bată la fund tehnologia pe care tinerii o au la dispoziție (dar poate nu o folosesc corespunzător și nu au habar cum să pună informațiile cap la cap sau să observe niște semne simple dincolo de interceptări).

Eurovision Song Contest: The Story of Fire Saga (2020) cu Will Ferrell și Rachel McAdams, povestea celor doi prieteni (proveniți dintr-un orășel mic din Islanda) din copilărie și parteneri de scenă în cursa lor pentru a câștiga Eurovision-ul. Dincolo de faptul că de ani de zile mă uit la Eurovision și-mi place spectacolul, aproape că nu am vrut să-i dau o șansă acestui film după ce am văzut unul dintre afișe (mai exact cel de mai jos). Dar totuși i-am dat o șansă și bine am făcut. Sunt câteva lecții frumoase de învățat de acolo, plus unele melodii, plus aparițiile multor câștigători de la Eurovision-ul real. Bun de văzut, în ciuda ridicolului la care se mai supun personajele.

Long Shot (2019), cu Seth Rogen și Charlize Theron să zic pe ultimul loc în topul celor trei filme recomandate dar bun de văzut așa între somn și realitate într-o seară. Charlize joacă rolul de secretar de stat care candidează la rolul de președinte al Statelor Unite. Seth este un jurnalist cu principii bine stabilite care nu se lasă înghițit de corporația care cumpără publicația la care lucrează și-și dă demisia. Cu ajutorul unui prieten ajunge la un eveniment unde o revede pe Charlize, pe care o știa din copilărie (fusese baby-sitter-ul lui) și pe care o iubea din copilărie. Sigur că vă puteți deja imagina finalul, dar e simpatic de văzut și oarecum amuzant.

În categoria podcast:

Michelle Obama, am apucat să ascult doar primul episod care-l are ca invitaț chiar pe soțul ei, deci pe acesta îl recomand.

Vast & Curious, cu Andreea Roșca, mai exact recomand episoadele care îi are ca invitați pe Iuliana Stan și cel cu Marius și Dan Ștefan, fondatorii Autonom.

Mindarchitect, cu Paul Olteanu, mai exact recomand acest episod cu Cristi Lupșa.

Cărți. Hai că v-am ocupat deja timpul, când să mai aveți timp de citit? Și totuși, reiau o recomandare dintr-o postare anterioară, Proiectul Rosie, pentru că acum citesc și continuarea, Efectul Rosie (nu am terminat-o încă dar sper să reușesc în acest weekend). O recomandă și Bill Gates, am mai povestit eu cum am gusturi comune cu Bill Gates. Haha. De fapt adevărul este că el citește TOT și atunci e clar că o să se nimerească și din cele citite de fiecare dintre noi.

Cu plăcere! 😀

Mici câștiguri

August 27, 2020

Sunt anumite lucruri pe care trebuie să le facem și, fie că sunt mai mici sau mai mari, ne enervează peste măsură (din cine știe ce motive) și, astfel, în loc să le facem și gata, le lăsăm acolo să ocupe spațiu mental degeaba zile/luni în șir, fără să aducă vreun beneficiu de orice fel această amânare.

Exemplul 1: Două dintre butoanele de la aragaz se măcinaseră de folosință și de timp (gătesc, da?) și atunci, pentru că le și spălam destul de frecvent și temeinic (am ținut neapărat s-o menționez și pe asta), au devenit inutilizabile. Dincolo de faptul că nu mai foloseam ochiurile respective de la aragaz, mă deranjau mai rău golurile rămase în locurile în care ar fi trebuit să fie butoanele. De fapt cred că cel mai rău au început să mă enerveze atunci când a venit starea de urgență și am avut videocall-uri și poziționarea mea era cu spatele la aragaz și dădeam prost în imagine. Am amânat momentul să rezolvăm problema în așa manieră încât, după ce am căutat butoane de comandat pe net dar n-am comandat, am început să ne uităm inclusiv de aragaz nou. Gen ce să mai luăm butoane că oricum ne dorim să schimbăm aragazul curând. Ceea ce am amânat, e un aragaz perfect funcțional. Așa că, după lungi luni de stat cu găurile în aragaz, am venit cu ideea să căutăm în piață. Mai exact am fost în Aleea Castanilor (locuitorii sectorului 4 ar putea să fie familiar cu conceptul) și, cu 16 lei, am cumpărat 4 butoane perfect funcționale (vedeți imaginea).

Concluzia: Pentru o plimbare de câteva minute și 16 lei, am pierdut probabil muuulte minute (să nu zic ore) de gândit și enervat cu găurile din aragaz.

Exemplul 2: Actualizarea datelor (personal, pentru contul de persoană juridică) la bancă. De la începutul anului tot primesc emailuri care mai de care mai politicoase sau mai imperative să merg să actualizez datele. Mintea mea se blocase la faptul că nu am ce să actualizez, că datele mele sunt aceleași, că de ce să fac un drum până acolo, etc. (conversații purtate cu mine, la mine în cap). Apoi am zis că na, oricum urmează să-mi schimb buletinul și să nu fac două drumuri. Apoi am schimbat buletinul și a venit starea de urgență și au lăsat-o și ei ceva mai moale cu notificările. Nici nu știu să număr câte au fost și cât timp am pierdut numai să le deschid și să le citesc și apoi iar să mă irite faptul că nu am ce să actualizez. Între timp s-a desființat până și filiala unde trebuia să merg, a trebuit să ajung și mai departe.

Concluzia: Puteam să rezolv în maxim o oră (hai o oră jumate cu tot cu așteptatul la rând) și să nu fie nevoie să amân și să-mi stea aceste detaliu pe creier (important detaliu, puteam să rămân fără cont și a durat ceva să-l deschid).

Exemplul 3: E nevoie să ajung la Casa de Sănătate să depun o hârtie și să verific asigurarea.

Concluzia: Nu s-a întâmplat încă, e una dintre chestiile alea care încă-mi stau pe creier. E planificată pentru săptămâna viitoare.

Cea vreau să spun că sunt o grămadă de astfel de lucruri mici pe care nu le facem la timp deși efortul pentru a le face este uneori destul de mic: să cumpăr un bec, să schimb ceva prin casă, să îndeplinesc vreo formalitate pe la vreo autoritate (nu neapărat din cele urgente), să sun pe cineva, să răspund la vreun mail (nu de muncă, acolo sunt destul de prezentă), să fac ordine în ceva, să etc. Dar aceste chestiuni mici se adună grămadă în creier și ne ocupă multă bandă pe care o putem folosi pentru chestiuni chiar utile. Mă rog, nu atât de multă bandă (metaforă, nu e nimic științific ce zici aici) dar destul cât să devină enervant.

Voi ce amânați de multă vreme și ce aveți de gând să vă încăpăținați să rezolvați după ce v-am adus eu aminte de ele cu această postare?

Memoriile unui motan călător

August 19, 2020

Ce bine că nu am citit recenzii sau descrieri ale acestei cărți (Memoriile unui motan călător) înainte să o citesc propriu zis, ceea ce vă recomand și vouă. Nu vă faceți griji, puteți citi în continuare această postare, nu dau prea mult din poveste, poate doar vă fac poftă și mai mult.

Recunosc că prima dată când am văzut-o în librărie nu am cumpărat-o. Am să nu mă las pradă markertingului copertei cu pisoiul acela superb și să trec mai departe. Apoi am văzut pe grupurile de cărți pe care intru că a fost chiar pe placul multor cititori. Și apoi am luat-o să o fac cadou și am citit-o și eu, bineînțeles. Și a meritat fiecare pagină.

Pe scurt, îl avem pe Nana, un motan, să-i zicem liber și obișnuit cu viața de afară, care se împrietenește, de la distanță, cu Satoru, un tânăr despre care aflăm ulterior că este iubitor de pisici și chiar a avut în copilărie un motan foarte asemănător cu Nana. De ce zic de la distanță? Pentru că Nana doarme pe mașina lui Satoru iar acesta îi aduce periodic diverse gustărele.

Asta până când Nana are un accident de mașină, Satoru îl duce la doctor și apoi îl ia acasă să-l îngrijească până prinde puteri. După ce acesta prinde puteri, Satorul îl invită să rămână iar Nana rămâne, deși nu pare tocmai confortabil să renunțe la viața liberă de afară.

După cinci ani de conviețuire, aflăm că Satoru este nevoit, din motive obiective, să-i găsească lui Nana un nou stăpân. Astfel începe călătoria lor împreună prin Japonia, în vizită la foști colegi și prieteni de-a lui Satoru care ar putea să-l găzduiască pe Nana. Aflăm astfel multe detalii din viața lui Satoru, el însuși făcând această incursiune în trecut alături de ei și de Nana.

Astfel această carte nu este doar despre relația om-motan ci mult despre conectare, relații de prietenie, împăcare și pace cu trecutul, amintiri, bucurii și tristeți, sacrificii. Este un roman duios, așa mi-a venit să-l descriu și foarte trist pe alocuri (eu am plâns cu lacrimi în niște momente).

Ajung astfel la întrebarea pe care mi-o pun de multe ori. Oare pisicilor le place să bântuie pe afară sau se bucură mai degrabă de răsfățul (cu evidentele limitări) din casă? Oare cât suferă după afecțiunea oamenilor sau cât de indiferente sunt de fapt la asta și cât din suferința asta e doar închipuită de mine/noi?

La noi la bloc, așa cum sigur e valabil în majoritatea cartierelor, sunt multe pisicuțe. Hrănite și îngrijite în fiecare zi de noi, oamenii din cartier, avem desigur posibilități limitate de a duce îngrijirea aceasta la un nivel extins pentru toate (vizite la veterinar, sterilizare și eventual adopție). Știu că au tot fost campanii de sterilizare gratuită (cred că în perioada asta sunt din ce în ce mai puține, spre deloc, cabinetele veterinare încercând să limiteze și ei interacțiunile cu pacienții la urgențe).

Trecând din una într-alta, și dacă ar începe mai mulți oameni să adopte pisicuțe în loc să cumpere (nu judec pe nimeni care face asta, fiecare din considerentele proprii, doar că eu nu pot concepe să cumpăr un animal când sunt atâtea care nu au casă deja), dacă am contribui mai mulți la sterilizarea pisicilor pentru a limita nașterea atâtor suflete care ar suferi pe străzi, cu siguranță că situația curentă s-ar îmbunătăți considerabil.

Poate că vă va convinge această carte să adoptați o pisicuță, poate că vă vor convinge copiii sau ochișorii iubitori de piscuți de pe afară. Ce pot eu să vă confirm este că vă schimbă viața în bine această bucurie blănoasă și o să vă fie dor de ea când o să plecați și două zile de acasă și, chiar dacă nu o s-o arate mereu, o să fie mereu iubitoare și recunoscătoare pentru afecțiunea pe care i-o arătați (contrar a ceea ce se vehiculează că ar fi indiferente, eu nu simt că ar fi, sub nicio formă, Jinx este permanent în picioarele noastre, extrem de atașată, chiar dacă nu e genul de pisică pe care s-o ții în brațe cu orele sau s-o drăgălești când vrei tu).

Dacă nu sunteți pregătiți să adoptați o pisică, citiți cartea măcar. Dacă vă simțiți pregătiți să adoptați o pisică, dați de veste și mie, am câteva sugestii să vă dau 😀

Povestea cărților începute

August 8, 2020

Eu: Trebuie să merg până la librăria din mall acum.

El: De ce?

Eu: Să iau o carte.

El (arătând spre teanc): le-ai citit pe toate astea deja?

Eu: Nu dar acum am văzut alta și aș vrea să o citesc pe aia.

Am începute vreo 5 cărți și aș vrea să le citesc pe toate în același timp. Din diverse motive. Fie pentru că sunt curioasă, fie că am ceva de învățat din ele ce îmi cam trebuie acum, fie să mă delectez pur și simplu. Pentru că nu pot să le citesc pe toate în același timp, oscilez și mai citesc un pic din una și un pic din alta, cu anxietatea că sunt aproape toate așa de groase că o să îmi ia o veșnicie să ajung la următoarea (deși nu e ca și cum le citesc să-mi dea la numărătoare).

Ieri cât așteptam să se coacă pizza în cuptor îmi țineam mintea ocupată cu un joc stupid (din ăla brick game) pe telefon. Și soțul meu m-a întrebat dacă mi-am făcut targetul de lecturi pe anul ăsta. Ei bine, uneori nu mai e bandă în cap la finalul zilei decât de brick game și ieri a fost una dintre acele zile.

Aici am făcut o pauză de scris pentru că am intrat pe Facebook și am văzut postarea de mai jos a lui Shauki și apoi m-am uitat și la trailer și am apoi am mai dat puțin scroll și apoi am făcut acest screenshot.

Așa, ce ziceam? Aaaa, că trec de la o carte la alta și nu termin niciuna? Ți se întâmplă și ție? Poate că nu mereu cu cărți dar cu sarcini la serviciu sau prin casă? Nu funcționează simpla frază: prioritizează calumea și termină fiecare task înainte să-l începi pe următorul? Nu reușești să te concentrezi prea mult timp pe un singur lucru că zboară mintea la următorul? Nu te aștepta să-ți zic eu acum exact ce să faci ca să nu mai fie așa. Dar dacă afli ceva care funcționează, zi și mie. Mă bazez că este o stare temporară, că nu e mereu așa. Poate e de la virus. Adică nu de la virus per se, că nu-l am, sper. De la virus în general și ce face el cu viețile noastre.

Așa, cu cărțile. Am reușit totuși săptămâna asta să citesc câte puțin din Jurnalul unei fete greu de mulțumit, jurnalul lui Jeni Acterian, o persoană reală și acesta este un jurnal real. Poate că de asta m-a și prins așa de tare. Mă ține în priză că tot pozez pagini (așa „copiez” eu citate ca să le păstrez pentru blog sau să le scriu într-un caiet sau să le recitesc mai apoi) cu fraze care mi se par interesant. Foarte ciudat sentimentul, e un jurnal din 1933 – 1934 (aici am ajuns eu cu cititul) și nu pare mare diferență de gândire. Dar poate este doar ea specială. Ahead of time (înaintea vremii cumva).

Să termin postarea asta, să mănânc ceva, să mai bag un brick game, să citesc un articol, să ascult podacast-ul lui Michelle Obama sau o altă listă de podcast-uri pe care am primit-o pe email în newsletter-ul DoR, să șterg praful, să dau cu aspiratorul, să mai pun niște rufe la spălat, să ies la o plimbare, să mă uit la un film/serial, să fac o prăjitură. Aș vrea să le fac pe toate. În ce ordine? Și dacă nu e bună ordinea și nu mai apuc să fac ceva ce-mi place sau trebuie musai? Of. Voi cei care aveți copii sigur, nu veți empatiza, lista voastră e infinit mai lungă și oscilează între: să fac duș sau să stau pe toaletă?

Zilele trecute mi-a zis un coleg: „aș vrea să scriem un articol împreună, mai lung decât ce scriu eu de obicei și mai scurt decât ce scrii tu de obicei”. Mai discret și mai direct de atât nici că se putea 😀

Am terminat articolul, gata. Voi ce mai faceți?

Eu concentrându-mă câteva minute pe citit, până să mă fure peisajul