Skip to content

Comunicare și responsabilitate

March 12, 2019

Am deschis pagina de blog cu intenția să scriu un articol relaxant, fie despre o carte citită recent fie despre o călătorie la Atena din februarie, despre care tot am promis că voi scrie. Dar cumva, conversația pe care am avut-o la telefon acum câteva minute cu un consultant de la o bancă (irelevant care, una, de altfel, dragă mie), mi-a deturnat zenul și mi-am downloadat și alte amintiri recente pe care deja le arhivasem.

Am deschis recent un cont simplu care încă stă sub aprobare și am sunat să întreb estimativ cât ar dura. După multe replici înainte și înapoi ”nu știu să vă spun” – ”dar măcar estimativ, vă rog”, am reușit să smulg o estimare doar după ce i-am zis: aș vrea să știu dacă durează, o lună, două, un an, doi, să știu dacă îmi permit să aștept sau merg la altă bancă. Abia în acel moment am obținut estimarea de o săptămână, ușor amuzată, ușor iritată de răspunsul meu.

Despre un operator de telefonie mobilă cu care am petrecut zeci de minute în telefon (ore!) pentru o situație pe care în loc să o rezolve au făcut-o și mai dificil de rezolvat, nici nu mai spun.

La notar mi-au greșit procura de 3 ori și apoi să aflu că au făcut procură unei prietene lăsând câteva și din datele mele personale….că….de ce am căsca ochii și am avea responsabilitate pentru ce emitem. Asta după ce nici atitudinea domnișoarei nu a fost cea mai potrivită, cu un aer de superioritate atotștiitoare care nu a coborât nasul de sus nici măcar când i-am dat discret peste el și am atenționat-o că face greșeli, pe timpul meu și nu ascultă ce-i spun (motiv pentru care face și mai multe greșeli).

La ANAF primesc informații incomplete, vagi și după multe întrebări și insistențe. „Se completează pe calculator”, nu cred că e un răspuns destul de cuprinzător. Nici pentru mine și nici pentru altcineva. Și vă jur, am auzit o persoană de la ghișeul ANAF spunând cuiva, ”intrați pe calculator și completați declarația.” Atât! Uneori persoane care poate nici nu are calculator sau acces la internet. Cum ar fi să le răspund și eu când trebuie să-mi plătesc taxele: ”intrați pe calculator și luați-i de acolo” sau ”completați foaia asta” fără să le spun ce să scrie în ea, unde să o depună sau, și mai important, ce trebuie să conțină.

La un magazin de haine de unde voiam să cumpăr un voucher mi-au răspuns în doi peri și cu un chef de viață de parcă s-ar fi aflat pe marginea prăpastiei. Parcă mă ruga, cu atitudinea aia, să nu cumpăr. Dar uite că trecem peste și cumpărăm. Pentru că nu mai avem timp sau energie să mergem în altă parte.

Și da, sunt obișnuită cu comunicarea incompletă și nepotrivită și cu lipsa de asumare și responsabilitate. Dar întrebarea este….de ce trebuie să ne tot adaptăm noi la asta, în timp ce vin din spate generații întregi care fac fix cum s-a făcut până acum, fără să schimbe nimic sau foarte puțin.

Nu generalizez, poate am eu ghinion și îi întâlnesc. Și încerc, din spirit civic, să dau feedback, poate-poate următorul care intră după mine e tratat măcar cu 1% mai bine. Poate că ăsta e secretul, să ne luăm noi rolul de educator pe oriunde mergem, să propovăduim bunul simț, comunicarea și responsabilitatea de asumat cu adevărat de către fiecare om care și-a asumat un rol, este plătit pentru el și are datoria asumată și moral și contractual. În discuția despre bun simț nici nu mai intru. Poate în altă postare.

Advertisements

Motive de trăit

February 24, 2019

Am văzut cartea ”Câteva motive să iubești viața” a lui Matt Haig la ultimul târg de carte, cred că în toamnă. Cum, de regulă, înainte să cumpăr o carte dau rapid un mesaj către sora mea care s-ar putea să o aibă deja, nu am luat-o atunci. Și nici mai târziu, pentru că Laura o avea și mi-a împrumutat-o. Am avut altele la rând așa că m-am apucat de ea destul de târziu de la momentul în care am pus-o pe listă.

Am numit postarea ”Motive de trăit” și nu ”Câteva motive să iubești viața”, nu pentru că nu aș fi de acord cu titlul traducătorului/redactorului. Traducător și eu de meserie, știu cum este să vrei să redai cât mai bine un titlu care să nu fie tradus cuvânt cu cuvânt ci să exprime esența cărții. Pentru mine însă, e o mare diferență între motive de trăit (reasons to stay alive) și motive de iubit viața. Ce-i drept, cartea le exprimă cumva pe amândouă. Dar până la a ajunge să iubești viața, trebuit să înveți cum să trăiești din nou, mai ales după depresie, anxietate, atacuri repetate de panică, îngrijorare excesivă și tot ce mai povestește autorul din propria experiență. Lucruri pe care și eu le-am experimentat și, neștiind la vremea aceea ce sunt, am tratat numai simptomele fizice, fără pic de rezultat. Nici prea mare baftă de medici intuitivi nu am avut în perioada aceea (acum vreo opt-nouă ani). Dar despre asta, poate, într-o altă postare. Cert este că această carte a atins în mine niște corzi extrem de sensibile, nu pentru că nu aș putea vorbi despre asta ci pentru că nu aș mai vrea să  mai trăiesc astfel de momente.

Mi-ar fi prins bine s-o am atunci, cu siguranță m-ar fi scutit de ceva suferință. Însă timpul a trecut și, recunosc, mi-a făcut bine să o citesc și acum. Cartea descrie cu autenticitate (sau așa am simțit eu, un limbaj foarte autentic) începutul, parcursul și renașterea autorului din depresie, stări severe de anxietate și panică. Poate fi citită ca pură literatură sau poate fi un real ajutor pentru oamenii care au avut astfel de afecțiuni sau, chiar dacă nu au avut, măcar îi pune în temă pentru un eventual viitor în care le-ar putea avea. Stilul este simplu, ușor de citit și de înțeles, conține descrieri foarte senzoriale ale anumitor stări și cred că are puterea, cu doar câteva rânduri, să dea oamenilor încredere că se poate trăi și da, se poate iubi viața, și după episoade severe de depresie.

Dincolo de asta, experiențele scrise de Matt Haig ne pot atrage atenția asupra acelor lucruri simple din viețile noastre pe care le trecem cu vederea, le luăm ”for granted” (ca și cum ni s-ar cuveni de drept), dar de care, un om cu anxietate sau depresie, nu mai are putere să se bucure: o plimbare pe afară, o petrecere, o înghețată, un eveniment de socializare, cumpărături, aer, soare, compania celor dragi, o carte bună și așa mai departe. Cărțile și călătoriile sunt cele care l-au ajutat pe Matt și, poate cel mai mult dintre toate, prezența cuiva drag, mereu alături, care nu judecă, este răbdător și sprijin absolut necondiționat deși o persoană cu depresie nu este tocmai ușor de suportat prin preajmă.

Cartea nu e scumpă, de altfel în poza din postare am afișat, fără să vreau, inclusiv prețul, însă e valoroasă din punct de vedere conținut și merită citită, mai ales că nu va ocupa foarte mult timp, fiind subțire și cu multe pagini cu destul de puțin text. De Matt Haig eu am mai citit și Cum să oprești timpul, nu am scris despre ea însă e tot o lectură simplă și plăcută, ca un film de duminică.

Am pus semn la câteva pasaje și, așa cum v-am obișnuit, vă redau o mostră de carte care să vă decideți dacă această carte este și pentru voi dar să păstrez și eu în ”caietul de citate”, fragmente de recitit peste ani:

Ani mai târziu am citit cărți despre atenția conștientă și meditație și am realizat că secretul fericirii – sau către lucrul cel mai dorit, starea de calm – nu constă mereu în a avea gânduri fericite. Nu. Asta e imposibil. Nicio minte inteligentă de pe pământ nu ar putea petrece o viață întreagă, bucurându-se doar de gânduri liniștite. Secretul e să-ți accepți gândurile, pe toate, chiar și pe cele mai rele. Acceptă gândurile, însă nu te transforma în gândurile tale. Înțelege, de pildă, că a avea un gând trist, chiar și o succesiune de gânduri triste, nu e același lucru cu a fi o persoană tristă. Poți merge printr-o furtună și poți simți vântul, însă știi că tu nu ești vântul.

Mi-a plăcut mult capitolul dinspre final cu cele patruzeci de sfaturi despre care autorul crede că sunt de mare ajutor dar pe care chiar el recunoaște că nu le urmează întotdeauna. Aleg doar zece, pentru celelalte treizeci va trebui să citiți cartea:

Fii blând cu tine însuți. Muncește mai puțin. Dormi mai mult.

Nu poți schimba absolut nimic din trecut. Asta ține de cunoștințele primare de fizică.

Kurt Vonnegut avea dreptate: Lectura și scrisul sunt cele mai bogate forme de meditație descoperite până în prezent.

Ascultă mai mult decât vorbești.

Nu te uita la televizor la întâmplare. Nu te duce la evenimente sociale la întâmplare. Fii mereu conștient de ceea ce faci și de motivul pentru care o faci.

Nu-ți face griji cu privire la lucrurile care, cel mai probabil, nu se vor întâmpla.

Ora trei dimineața nu e niciodată ora potrivită pentru a încerca să-ți pui viața la punct.

Nu ai nevoie ca lumea să te înțeleagă. Este perfect în regulă. Unii oameni nu vor înțelege niciodată cu adevărat lucrurile pe care nu le-au experimentat. Alții, dimpotrivă. Fii recunoscător.

Nu-ți face griji cu privire la timpul pierdut la disperare. Timpul pe care îl vei avea de trăit după pur și simplu și-a dublat valoarea.

Daca e soare afară și poți fi afară, stai afară.

Un alt pasaj din carte care m-a pus pe gânduri a fost cel în care autorul spune cum se îngrijora de atât de multe lucruri însă fix lucrul care trebuia să-l îngrijoreze el mai tare, și anume faptul că se îngrijora așa mult, fix acel lucru nu îi punea semne de întrebare. Mi-a atins și aici o coardă sensibilă, pot să-mi dau doctoratul în griji (da, vorbește omul care a crezut că pisica face atac cerebral în momentul în care ea dormea foarte profund, visa și avea niște reacții de tremurat în visul ei).

Dacă simțiți momente dese de atacuri de panică, anxietate sau recunoașteți că vi s-ar instala depresia în minte, cereți ajutor, așa cum ați cere și dacă ați avea o problemă medicală fizică gen o gripă sau o infecție de orice fel. Fiecare afecțiune, fie fizică fie psihică, trebuie tratată ca atare. Cereți ajutor specializat, înconjurați-vă de oamenii dragi și, poate cel mai important dintre toate, nu vă simțiți rușinați sau jenați sub nicio formă. Nu sunt medic și de departe vreun om de știință, însă pot spune din experiența mea că drumul spre vindecare este mult (mult!) mai lung dacă aveți accese de vinovăție pentru stările pe care le simțiți. În plus, chiar și atunci când crezi că nu mai trece niciodată, trebuie să știi că trece. Când….depinde de foarte multe lucruri și e diferit de la om la om. Însă trece. Asta-mi aduce aminte de un mesaj citit pe un perete la metrou cu ”Totul va fi bine” și…scrijelit mai jos…întrebarea ”Când?”. Fiecare are când-ul lui.

O săptămână plină de stări de calm vă urez! Cu lecturi plăcute, oameni dragi și parfum de zambile, măcar spre finalul ei, când vine primăvara și, cu ea, una dintre perioadele mele preferate din an.

 

 

 

Pervazul lui Dumnezeu

February 15, 2019

Am primit Pervazul lui Dumnezeu 75 în dar de la oameni dragi. Se afla într-o minunată Bookleta, o minunăție de geantă/rucsac de care presimt că nu mă voi despărți ani de zile de acum încolo. Recunosc, mi-a luat geanta ochii, așa că nu m-am uitat efectiv pe carte. Nu auzisem de Ana Barton și nu am realizat că e româncă (iar mie, știți deja, îmi place tare să citesc autori români contemporani). Am scos cartea din rucsac și am înlocuit-o cu o alta pe care o începusem.

Când a fost Laura în vizită pe la mine a remarcat cartea și m-a întrebat când am cumpărat cartea Anei Barton. Și atunci abia mi-a atras efectiv atenția dar nu am început-o imediat (mai aveam altele care stăteau cuminți la rând). Doar că, într-o seară, avansând greu cu ce citeam, am luat cartea Anei să o răsfoiesc. Și am rămas cu ea în mână pentru că mi-a plăcut stilul (cu povestiri scurte) și felul în care este scrisă. Așa că am luat-o iar cu mine în Bookleta, să-mi țină companie pe unde am avut de umblat în zilele următoare.

Într-una din zile, la coadă la bancă (ați fi surprinși câtă lume stă la coadă la bancă la ora 3 după-amiaza), am dat gata câteva dintre povestiri și a trecut timpul într-o clipită, mai-mai să nu aud că eram următoarea persoană la rând.

Deși toate povestirile m-au captat, a fost una care mi s-a lipit de suflet, așa că i-am cerut voie Anei să vă redau și vouă câteva rânduri din ea. Se cheamă Dumnezoii, ”niște oameni. Buni ca mierea-picură cu alții, răi-cucută cu ei înșiși”. Cred că îi mai vedeți și voi printre prieteni, familie sau poate chiar în oglindă. Deși slabe șanse, cred că v-ați dat seama că Dumnezoii sunt prietenoși cu oricine mai puțin eu ei înșiși. ”Au niște capacități ieșite din comun, chiar și extratereștrilor de specie comună. Sunt în stare, în mijlocul durerii, să-și îndese-napoi lacrimile-n ochi.” ”Dumnezoiul nu are decât o singură bucurie-n viață: să-și mulțumească hăcuitorii. Despre moarte nu poate fi vorba pentru că, v-am spus, dumnezoii se cred veșnici cu totul. Ei nu știu să moară cu trup. Doar sufletește. Se risipesc precum pământul răsfirat printre degete și purtat cu vântul nicăierilor”.

Și m-am gândit apoi la oamenii care rup din ei să dea la alții, fără să mai aibă grijă să regenereze bucățile rupte din ei. Și m-am gândit și la oamenii care rup din alții pentru că se poate și pentru că bucățile se lasă desprinse ușor. Și m-am întristat și bucurat deopotrivă. Că e bine să fie ”dumnezoi” pe pământ dar să le amintească cineva, din când în când, să aibă grijă și de ei.

Un stil captivant are Ana, mă bucur că l-am descoperit, din întâmplare, o să caut și restul cărților pe care le-a publicat și, între timp, îi citesc blogul unde vă invit şi pe voi să intrați. Nu am terminat cartea încă, în stilul meu caracteristic m-am mai apucat de încă una însă o mai țin o perioadă, iau așa, câte o pătrățică în fiecare seară.

Lecturi plăcute!

 

 

 

Viaţă de pisică

February 5, 2019

Natasha, pe numele ei de botez, Jinxy pe numele ei de alint. Miaunishcovici pe numele ei din unele dimineţi, ora 5. Pisica noastră. Sau noi oamenii ei. Sau ne avem unii pe alţii de fapt, să nu ne încurcăm în cine este al cui. În casa noastră de pe 12 ianuarie. În mintea şi în inima mea de pe 7 ianuarie când am văzut-o pe Facebook disponibilă imediat pentru adopţie. Este o pisică adult de aproximativ 2 ani şi rasă aproximativ siberiană (irelevant ce rasă e decât în contextul în care asta mă învaţă să îi cunosc mai bine nevoile). Ne face vieţile mai frumoase şi mai colorate cu prezenţa ei drăgăstoasă (mă rog, relativ drăgăstoasă, doar când are ea chef).

Am mai spus şi în offline şi repet, nu am căutat o pisică şi nu am organizat niciun casting pentru pisici. Ne-a găsit pur şi simplu şi ni s-a lipit instant de suflete şi ne-am asumat că fericirea de a avea o pisică vine la pachet şi cu responsabilitate.

Ne-am dat uşor-uşor doctoratul în ştiinţă pisicească de pe youtube, alte site-uri, documentări pe la prieteni, vizite la petshop şi pet shopping online compulsiv dar şi din practică, ascultând-o şi încercând să înţelegem ce are nevoie. Cât şi ce mănâncă, când miaună de ce miaună (şi da, exista clipuri pe youtube care îţi prezintă diferite mieunaturi împreună cu explicaţia posibilă), cum trebuie să arate caca, ce consistenţă trebuie să aibă pentru o pisică sănătoasă. Jucării, perie, şampon (mă îndoiesc că-l vom folosi prea curând), cum se taie gheruţele, cum face dacă se simte rău, ce fel de nisip, temperatură, câtă apă bea, cum îţi arată că te place, cum se mângâie.

Într-o zi m-am gândit dacă există psihoterapie pentru pisici, în caz că a suferit vreo traumă despre care noi nu ştim în cei doi ani cât nu a stat lângă noi şi în care nu ştim unde a stat. Mai ales că avea şi o afecţiune medicală care îi putea ameninţa viaţa dacă nu era adoptată temporar de colegii mei de la care am re-adoptat-o noi (cărora le suntem profund recunoscători) şi dusă la pediatru veterinar (am lăsat pediatru, pentru că asta mi-a venit să scriu instant, ca acum câteva zile când am zis cabinet veterinar când de fapt vorbeam cu colega mea despre un cabinet stomatologic). Se sperie uşor de zgomote de afară (mai ales de sunete de ambulanţe) dar şi de aspirator sau altă aparatură casnică. Azi de exemplu mi-a dărâmat o vază cu flori de teama de aspirator, deşi eram la ceva distanţă de ea şi, evident, nu eram cu aspiratorul pe masa pe care se cocoţase ea (notă către mine: să dau mai des cu aspiratorul, poate se obişnuieşte mai uşor).

Îi mai arătăm jocuri pe calculator, cu şoricei sau peşti. Nu e pasionată de tehnologie decât în contextul în care stau la laptop şi trebuie să stea şi ea pe taste fix în acel moment. Posibil să fi fost scriitoare într-o viaţă anterioră pentru că a căpătat o pasiune pentru cărţi, pixuri, agende deschise peste care se întinde cât e ea de lungă.

Îi place să doarmă sus pe bar sau într-o cutie pe hol deşi i-am cumpărat un ansamblu frumos unde are loc şi de somnul de frumuseţe. Mai urmează să primească şi un patuţ de pisică, poate-poate o atrage mai tare. Nu am cum să-i limitez accesul în bucătărie pentru că e spaţiu deschis însă nu profită prea mult de asta. Nu lăsăm mâncare nesupravegheată. Tot ce-a reuşit să “fure” a fost o frunză mică de salată, o firimitură de brânză şi….aproape mi-ar fi dărâmat o farfurie de supă cât făceam eu poză la altă farfurie. În rest….se mai supără dacă simte miros de carne crudă sau de shaorma, moment în care m-ar fi mâncat şi pe mine doar-doar să miroase şi ea minunăţia de lipie. Ah, da, s-a mai căţărat pe masă şi când a simţit miros de ton. Trebuie să fug de ea când mănânc anumite lucruri, exact cum se încuie părinţii în cămară şi foşnesc dulciuri pe la spatele copiilor.

După o săptămână în care am dormit iepureşte că nu ştiam de unde apare, i-am limitat accesul în dormitor noaptea. Ceea ce este super ok. Natasha este o pisică demnă şi cuminte care nu zgârâie uşa la dormitor şi îşi vede de treaba ei…până foarte devreme dimineaţă când o aud mieunând. Sau dacă e foarte mult zgomot pe afară şi se sperie. Şi atunci ies şi stau cu ea în sufragerie până se linişteşte că e în siguranţă după care mă culc la loc.

Îi place să se joace cu mingiuţele şi, mai nou, cu pixul. Deci şi fotbalistă şi scriitoare, potrivire perfectă în familia noastră.

Nu muşcă şi nu zgârâie, decât dacă este provocată. Ceea ce nu facem. Sau când se satură ea să stea la pieptănat. Dar mai mult în joacă, nu a produs nimănui niciun semn permanent.

Este prietenoasă şi se joacă cu musafirii însă nu exagerat. Ziua doarme, noaptea e cam agitată, ceea ce o face destul de somnoroasă la unele ore şi n-are chef de distracţie. Nu stă în braţe decât maxim 5 secunde (seamănă cu nepoţelul nostru :D). Visul meu de a citi cu ea dormind în poală…nu se adevereşte. Doarme lângă mine când citesc, ceea ce este un progres faţă de prima zi.

Nu am mai avut pisici şi nu le ştiu ritmul de adaptabilitate însă cred că a noastră s-a acomodat incredibil de repede cu noi şi noi cu ea. Nu văd cum altfel ar fi zilele noastre fără ea lângă noi.

Are cele mai drăguţe poziţii de somn şi îmi vine să o pozez non stop sau să o filmez când se joacă. Posibil să-mi fi agasat deja prietenii cu poze cu ea. Dacă vă aflaţi printre ei, îmi ziceţi când e prea mult şi mă opresc.

Încerc să mă abţin din catification-ul Facebook-ului şi Instagramul-ului cu poze cu ea dar nu e treabă uşoară. Mereu face câte o făţucă pe care vreau să o arăt lumii, să se bucure şi alţi oameni de bucuria noastră.

O perioadă m-am îngrijorat că nu făcea la “oliţă” chiar cel mai consistent produs. Astăzi mi-a făcut bucuria şi a făcut…cum se zice că trebuie să facă. Yey 😀 Tocmai se joacă prin casă cu jucăriile ei, mă mai opresc din scris să-i mai arunc câte o jucărie, îi place tare, parcă e un căţeluş. Un “căţeluş” destul de comod. Dacă nu le arunci fix la lăbuţele ei, nu ai şanse mari să se întindă după ele. Depinde însă de stare. Uneori umple casa cu alergăturile ei.

Îmi place tare când intrăm în casă şi stă lipită de picioarele noastre până când se asigură că am venit, gata, stăm cu ea. Mă sperie gândul că plecăm câteva zile în vacanţă şi aş dori să vină cineva nu doar să-i dea mâncare şi apă şi să-i schimbe nisipul ci să se şi joace cu ea, să nu se simtă singură sau abandonată. Deja îmi plânge sufletul la gândul că suferă după noi.

Nu îi plac plânsetele de copii (când se mai aud la TV sau la vecini) şi nici melodiile cu soliste cu voci subţiri. Îi place Queen şi Adele. Ne uităm împreună la Anatomia lui Grey, Prietenii tăi şi Doi bărbaţi şi jumătate.

Are totuşi un auz perfect. Aude imediat când mi se desprind pleoapele şi decide ea că e vremea să mă trezesc. Însă imediat cum mi s-a scurs melatonina din organism, cum o absoarbe ea şi doarme dusă la 15 minute după ce eu mi-am băut deja cafeaua. Are o făţucă simpatică atunci când doarme de poţi tăia şi lemne la capul ei, tot ce-i mai lipseşte e o băluţă în colţul gurii. Eu…folosesc deja mai multe diminutive decât e permis pe minut, ceea ce este atipic mie. Scoate din mine cele mai ciudate alintături, ceea ce este o noutate absolută.

Fericirea are multe chipuri, de trei săptămâni şi, o viaţă de pisică de acum încolo,  chipul ei de regină a casei. Despre ea, probabil şi în alte postări de acum încolo. Dacă v-a plăcut, vă mai povestesc şi altă dată 😀

dav

De 5 lei natură

February 4, 2019

Am scos la aer o bucată de viaţă şi am scuturat-o de praf. Apoi am lăsat-o să o bată soarele în creştetul capului cât se uita pe jos să caute ghiocei, printre mormane de natură moartă care aşteaptă să vină primăvara ca să prindă iar suflu. Şi era linişte şi zgomot deopotrivă. Păsări cântătoare, foşnete printre fruze provocate de veveriţa care mi-a tăiat calea. Maşini care treceau nepăsătoare pe lângă gardurile Grădinii Botanice fără să ştie, poate, pe lângă ce oază de bucurie au trecut, fără să vadă că-i acolo sau să aibă timp să oprească să se uite măcar peste gard.

5 lei un bilet şi bonus mai preţios, un zâmbet de la doamna care vindea bilete. Mirosea a verde crud. Deşi verdele din grădină era încă din colecţia toamnă-iarnă iar pe lac încă pluteau bucăţi mari de gheaţă, ca să nu uităm că e totuşi început de februarie, chiar dacă ne-a cuprins iluzia primăverii cu cele 17 grade la soare. E prea curând. A intrat parcă primăvara-n iarnă fără pic de consideraţie pentru anotimpul care încă nu şi-a terminat mandatul.

Şi, fără să cobor în subteran şi fără să urc în turn, am tras aer în piept (da, din ăla poluat) şi am luat oraşul la vreo … 13 mii de paşi. Şi am fost recunoscătoate că pot să-i fac. Şi am văzut un om care vorbea la telefon şi zâmbea larg. Asta am văzut prima oară la el, înainte să observ că nu avea picioare şi era într-un scaun cu rotile. Şi zâmbea. Avem motive de zâmbit. Şi motive recunoştinţă. Numai la o numărătoare din ochi şi tot ies mai multe decât cele de întristat.

De 5 lei natură, vă rog.

Şi de restul … caramele (cum bine mi-a zis astăzi cineva drag).

Povestea ei, povestea noastră

February 1, 2019

Ca probabil mulţi alţi cititori, mi-am început seria de lecturi a anului 2019 cu Povestea Mea, autobiografia Primei-Doamne, Michelle Obama. Am spus ca mulţi alţi cititori pentru că e o carte foarte mediatizată şi, înainte să mă apuc de ea, văzusem deja zeci de poze şi postări în care era menţionată. Am dat gata cele peste 600 de pagini cam în trei săptămâni, deşi mi-aş fi dorit să mă cuibăresc ore întregi în casă fără să o las din mână (însă, ca noi toţi, diverse alte activităţi de viaţă nu mi-au permis acest lux).

Am savurat fiecare pagină şi fiecare etapă, fiecare experienţă pe care Michelle a împărtăşit-o cu noi. Şi da, aşa cum bine spune şi Cristina Stănciulescu pe blogul ei, cartea este produsul unui efort colectiv a o grămadă de oameni care au contribuit, nici nu avea cum altfel, însă răzbate din toate paginile autenticitatea lui Michelle (sau cel puţin aşa vreau eu să cred şi să simt).

Am scris în titlu că este povestea ei dar şi a noastră a tuturor pentru că nu ştiu dacă ai cum să nu te regăseşti în măcar o frază, o etapă, o experienţă, dincolo de statutul pe care l-a avut, este un om cu mult suflet, cu trăiri de om obişnuit, îndoieli şi oboseli şi tot ce mai avem noi muritorii dar care ne face totuşi atât de speciali.

Nu văd zi mai potrivită să scriu această postare, deşi am tot vrut de luni încoace să mă apuc de ea (după ce am fost la clubul de lectură Litera, unde este făcută şi fotografia care apare în articol). Şi, cum spunea şi Laura, trebuie să fii într-o anume stare, să faci o postare, despre o carte dragă. Şi astăzi este o zi importantă pentru mine (dar despre asta, într-o altă postare). Doar un amestec de citate din carte vă las, cuvinte care, puse împreună, capătă un anume sens pentru ziua de astăzi:

Sunt convinsă că erau printre noi şi alţii care îşi urmau chemarea către învăţământ, arte şi activitate non-profit, care plecau în misiuni umanitare sau care intrau în armată, dar cunoşteam foarte puţini dintre ei. Eram ocupată să mă caţăr pe scara mea, care era solidă şi practică şi ducea direct sus. […] Acum pot să recunosc că nu eram mânată doar de logică, ci şi de dorinţa proprie de a obţine aprobarea altor oameni. […] Oamenii se uitau deja la mine de parcă mi-aş fi lăsat amprenta asupra lumii. […] I-am spus despre neliniştea mea, despre cât de mult îmi doream să fac o schimbare importantă, dar ezitam să o fac de teamă că nu aveam să câştig destui bani.

Şi, pentru că nu mă pot abţine, încă unul. Şi vor mai urma. Nu le luaţi ca spoilere. La urma urmei este o autobiografie, nu un roman poliţist din care eu vă spun cine e făptaşul.

După ce am pierdut un coleg din clasa a cincea într-un incendiu, după ce am văzut-o pe Suzanne murind înainte să aibă şansa să fie cu adevărat adult, am învăţat că viaţa putea fi brutală şi haotică, că munca susţinută nu era întotdeauna garanţia unor rezultate pozitive.

Pentru cei care poate încă nu cred că o mână de voturi poate face diferenţa, pentru cei care nu înţeleg încă până la ce nivel influenţează bunăstarea unei naţiuni…un vot:

Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie putea să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil de eficient.

Am mai pus semn şi la pasajul acesta, din nou cu însemnătate şi pentru mine:

După tot ceea ce făcusem ca să mă extrag din dreptul corporatist şi să mă dedic unor munci mai importante, mai orientate către sprijinul comunităţii, abia aşteptam să mă angajez activ într-un efort cu rezultate măsurabile.

M-am regăsit şi în pasajul pe care mă pregătesc să-l redau mai jos, în ideea că suntem cu toţii o suma experienţelor pe care le-am avut şi, oricât de sus am ajuns şi oricât de mult am muncit pentru unde am ajuns, n-am avut acolo singuri, şi nu trebuie să uităm asta niciodată.

Îmi dădusem seama că părţile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Îmi amintesc de toţi, fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnesc cu siguranţă în locurile în care mă îndreptam – toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei.

Ştiu că vi se pare că postez toată cartea dar nu e aşa. Are peste 600 de pagini, cum spuneam şi mai devreme. Sunt pasaje pe care voi le veţi conecta apoi cu întregul sau, dacă aţi citit-o deja, poate le-aţi remarcat şi vă veţi bucura că am le-am selectat fix pe acestea.

Un pasaj despre răbdare. Nu ştiu câtă aveţi voi însă eu am şi învăţ să am din ce în ce mai multă cu fiecare zi.

Mandela mersese la închisoare pentru principiile lui. El nu şi-a văzut copiii crescând, iar apoi nu a văzut nici cum cresc mulţi dintre nepoţi. Şi totul fără amărăciunee. Doar crezând că binele din ţara lui va triumfa într-o bună zi. Muncise şi aşteptase rezultatul, tolerant şi fără să-şi piardă speranţa.

Zburam spre casa impulsionată de spiritul lui. Viaţa mă învăţa că progresul şi schimbarea se produc lent. Nu în doi ani, nu în patru ani, nici măcar într-o viaţă. Plantam seminţele schimbării, al cărei fruct era posibil să nu-l vedem niciodată. Trebuie să avem răbdare.

Şi încă un pasaj pe care simt să-l redau. Spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte.

O tranziţie este exact asta – trecerea la ceva nou. O altă mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat. Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi simplu, pe perne se aşază alte capete – noi temperamente, visuri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te regăseşti singur.

Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani sunt liberă orice de obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de aşteptările altor oameni.

Am cartea împrumutată de la Laura însă ştiu sigur că vreau şi eu exemplarul meu pentru că, deşi de multe ori las cărţile să circule, să ruleze pe la mai mulţi cititori, acestei cărţi vreau să îi fac loc în biblioteca permanentă, unde mai stau cărţile traduse de noi, cele care mi-au ajuns la suflet şi…se mai strecoară printre ele şi cărţile care nu s-au legat încă de mâna niciunui alt cititor şi care vor urma să fie donate.

Pentru mine a fost o lectură fascinantă, cu suflet, cu multe lucruri învăţate sau validate. Sunt curioasă cum a fost pentru voi, dacă aţi citit-o deja, sau cum va fi, atunci când o veţi citi.

O recenzie adevărată a cărţii puteţi citi aici, scrisă de un redactor şi jurnalist cu experienţă. Eu aşa am simţit să v-o prezint, prin citatele care mi-au rămas imprimate în suflet.

Sursa puterii

January 6, 2019

Atunci când vrem să ne uităm la filme acasă, folosim nettop-ul, un computer foarte mic (ca o unitate centrală) pe care-l conectăm la televizor. De câţiva ani însă, pierdusem sursa usb care conecta mouse-ul şi tastatura la nettop aşa că ne cam chinuiam cu onscreen keyboard şi mouse-ul de la laptop. Sigur că puteam să cumpărăm altă tastatură însă, din nu ştiu ce motiv, am păstrat-o pe aceea şi ne-am folosit de soluţii adiţionale. Am avut numeroase tentative să arunc tastatura (pe care de vreo 3-4 ani doar o ştergeam de praf) sau să i-o dau nepotului meu, pe post de jucărie, pentru că părea pasionat de tastat.

Mare mi-a fost mirarea când soţul meu a venit cu ideea să desfacem mouse-ul şi…surpriză…sursa era în el. Asta după ce câţiva ani buni m-am tot întrebat unde să fie, unde să o fi pierdut. M-am gândit inclusiv că am tras-o în aspirator la un moment dat. Sigur că prima reacţie a fost … nu îmi vine să cred că suntem aşa de idioţi, să stăm cu sursa usb sub nas atâta timp şi să n-o vedem.

Ei bine, uite că unele lucruri sunt fix sub nasul nostru, trebuie doar să deschidem puţin ochii şi carapacea ca să le vedem. Cam aşa stau lucrurile şi cu puterea pe care o ţinem înăuntrul nostru şi pe care o accesăm, la momentul potrivit, dacă vrem cu adevărat să o vedem şi să credem în ea.

Când simţim că nu mai putem şi căutăm putere oriunde altundeva prin exteriorul nostru, poate că cea mai bună idee este să căutăm mai cu atenţie în interior, cu siguranţă că este acolo, trebuie doar să o accesăm. O fi aşa de simplu ca atunci când scoţi sursa usb dintr-un mouse? Sigur că nu este. Dar odată ce ai scos sursa, nu mai există cale de întoarcere să o mai pui la loc cald oricât de greu ar fi uneori de accesat şi de folosit.

Acum nu doar că am o tastatură funcţională, am o reconfirmare a faptului că de cele mai multe ori cheia nu stă la vedere, chiar dacă o ţinem în mână de atâtea ori, fără să ne dăm seama. Trebuie să căutăm mai adânc, să depunem un efort mai mare să o putem folosi. Sau, de ce nu, atunci când e timpul ei, să o lăsăm să iasă la suprafaţă natural. Nu există cheie care să fie la fel cu o alta însă ele se conectează şi seamănă unele cu altele mai mult decât ne dăm seama.

În noul an şi în fiecare zi din an, vă urez să găsiţi usb-ul vostru demult pierdut. Cam cum am găsit eu cercelul în maşina de spălat. A rezistat stoic multe cicluri de spălări până să mă lase să-l găsesc. Doar ca să-l pierd iar în casa liftului câteva săptămâni mai târziu. Dar apoi a fost diferit, ştiam unde a ales să cadă şi nu am mai depus efort să văd cum îl pot recupera, mi-am învăţat lecţia de la el şi l-am lăsat să se ducă.

*sursă foto, Pinterest.