Resturi alimentare reinventate
Pornind de la emisiunea Best Leftovers Ever! și invitată de sora mea să începem provocarea zero waste alimentar (fără risipă alimentară), am purces la a face tot posibilul în această săptămână (și mai urmează și săptămâna următoare, până când, cel puțin câteva deprinderi vor deveni obicei și rutină), să nu arunc mâncare și să refolosesc tot ce se poate din resturile alimentare.
Dacă voi de regulă nu aruncați nimic din mâncare pentru că: refolosiți, reinventați, mâncați tot la masă, calculați la perfecție tot ce cumpărați să nu fie nimic în plus, bravo vouă, această postare este pentru voi doar în măsura în care vreți să mă mai sfătuiți și pe mine. Eu nu voi vrea să mă compar nici cu partenera mea de provocare nici cu concurenții de la emisiune, nici cu nimeni de pe internet, cel mai sănătos pentru mine este să măsor progresul meu.
În afară de o prăjitură cu mere făcută din niște mere într-o stare foarte bună dar nu suficient de bună cât să mă îmbie să le mănânc așa, nu am mare lucru cu ce să mă laud. Sunt șanse peste 80% ca, dacă nu eram în săptămânile de zero waste, să fi aruncat merele fără regret pentru că mi s-ar fi părut că timpul investit în a face prăjitura și a spăla toate vasele nu ar fi meritat rezultatul. Însă am depus un efort, prăjitura s-a mâncat până la ultima firimitură iar merele au căpătat o nouă viață gustoasă. Notă către mine: să nu mai cred că voi mânca 2-3 mere pe zi pentru că asta nu se va întâmpla niciodată și să cumpăr exact atât cât mănânc, mai ales că nu am cămară sau balcon unde să le pot depozita la rece.
Am remarcat însă o tendință de a arunca pâine rămasă și, pentru că nu vreau să o transform în pesmet, frigănele și alte cele, soluția pentru mine este să fiu mai atentă să corelez cantitatea de pâine cumpărată cu felurile pe care am de gând să le gătesc. Ajungem să aruncăm pâine atunci când gătim de fapt mâncăruri pe care le mâncăm fără pâine.
Era cât pe ce să se ofilească niște salată în frigider (valeriană și baby spanac) însă, pentru că era în stare foarte bună, chiar dacă am mâncat și ieri și alaltăieri același lucru, am făcut un efort și am inclus-o la mic dejun împreună cu o bucățică de păstrăv afumat (care ar fi ajuns probabil la gunoi în câteva zile dacă nu eram cu zero waste în minte). Notă către mine: să nu mai cumpăr două cutii de salată deodată ci mai degrabă un mix de salate, pentru maxim 2 zile. A treia zi să mănânc același lucru, oricât de gustos și de proaspăt, nu-mi place.
Ieri am avut pentru masa de prânz la birou (salată de care vă spuneam mai sus) dar și o omletă cu spanac și brânză din care mâncasem jumătate și eram gata să o dau în gunoi la plecarea de la birou atunci când am decis să o gust totuși să văd dacă nu merge ca o îmbucătură-două înainte de cină. A fost chiar foarte bună. Sfat pentru mine de viitor: gustă înainte să arunci, s-ar putea chiar să-ți placă.
Mă mai apucă uneori să cumpăr musli sau alte combinații de cereale cu gândul că voi mânca micul dejun. Cad în propria plasă de fiecare dată. Pentru că fac o dată mic dejun și apoi mult punga cu musli de colo colo de mă satur să o văd. Am încercat la un moment dat să fac niște batoane de cereale. Nu au ieșit prea grozav. Azi am făcut o nouă încercare să fac niște fursecuri însă mi-a ieșit mai degrabă o budincă din: musli cu fructe, nucă, niște afine pe care le aveam la congelator, lapte, unt și puțin miere. E o chestie chiar gustoasă de mâncat la micul dejun, voi raporta ulterior cât am mâncat și cât am aruncat din ea, pentru că a ieșit o cantitate foarte mare. Notă către sine: nu mai cumpăra musli! Niciodată! Nu-ți place și gata.
Concluzia după primele 6 zile? Este greu: îmi ia mai mult timp să fac inventarul frigiderului, congelatorului, dulapului, să fac liste de cumpărături simplificate, să gândesc în avans ce mai am, ce urmează să mâncăm, ce să cumpărăm. Să calculez cantitățile. Să văd ce fac cu anumite borcane de diverse pe care le am în frigider. Pentru mine este și mai greu faptul că am senzația că mâncarea se alterează mult mai repede decât se alterează de fapt ceea ce mă face să arunc mâncare perfect valabilă (traume de probleme cu stomacul în trecut deși nu am avut probleme cu stomacul de la mâncare alterată). Îmi ia mult timp să gătesc anumite chestii pe care nu le-aș găti în mod normal ci aș arunca resturile pur și simplu.
Continui? Absolut. Un obicei nu se formează de pe o zi pe alta și, dacă vreau niște rezultate consistente pe termen lung, atunci e nevoie să investesc acum în schimbarea micilor obiceiuri. (valabil pentru tot felul de alte obiceiuri).
Mă gândeam ce poză să pun la această postare că nu am nicio dovadă de mâncare reinventată calumea, nici măcar prăjitura cu mere nu a fost prea estetică. Așa că vă las o poză cu o pizza pe care am făcut-o acum două săptămâni și în care am incorporat un rest de miez de brânză de la Lăptăria cu caimac. Pizza este mereu o variantă super ok de a pune resturi (valabile și nealterate dar care parcă nu mai merg mâncate individual) cum ar fi niște roșii cherry care s-au ofilit și nu mai merg mâncate proaspete sau câte o bucățică de brânză rămasă prin frigider sau mezeluri dacă preferați.
Voi cum stați cu resturile alimentare. Aceasta este o postare mai degrabă să învăț eu de la voi decât voi de la mine dar și să-mi documentez progresul. Mulțumesc, Laura, pentru provocare, dacă vă apucați și voi, nu uitați să vă invitați un buddy, este mult mai ușor decât de unii singuri.
De ce peștii nu există
Tocmai voi termina prima carte a anului, De ce peștii nu există, de Lulu Miller, apărută în aprilie 2020 și tradusă la noi la Editura Publica. Eu am citit varianta în limba engleză, o bijuterie de carte frumos ilustrată, cu coperți cu albastru și auriu, o carte pe care vrei neapărat să o ai în bibliotecă, desigur, mai mult pentru interior, dar arată frumos și la exterior.
Am scris mai sus că voi termina pentru că încă nu am terminat cartea deși sunt foarte aproape de final. Mă apucă uneori o muțenie și o stare de reflecție după ce termin o carte ca aceasta că nu mai iese niciun cuvânt scris sau rostit despre ce aș putea spune despre ea și așa mă trece o jale că atâtea aș fi vrut să povestesc în timpul lecturii și la final nu mai pot. Așa că urmez o nouă tactică, atunci când mă apropii de ultimele pagini și-mi vine chef de scris scriu și completez cu un paragraf la final, după ce chiar am încheiat.
Tocmai sunt la partea în care aflu de ce peștii nu există. E un pic amuzant că zice în carte de păstrăv și eu tocmai am un păstrăv pus la dezghețat pentru cină. Cum să nu existe peștii? Și eu ce altceva mănânc diseară?
Dar să începem cu începutul….
Lulu Miller este scriitoare și reporter, co-fondator al emisiunii, acum podcast, Invisibilia, care explorează „forțele intangibile care formează comportamentul uman”. (numele programului vine din latină și înseamnă toate acele lucruri invizibile). Am citit prima oară despre cartea De ce peștii nu există parcă la Cristian Lupșa (DoR – Decât o Revistă), apoi a apărut și un fragment în revistă, am mai auzit ulterior de câteva ori despre ea și-mi doream să o citesc. Am început cu Audiobook (era o versiunea integrală pe Youtube) și, deși citită de autoare și foarte plăcut de ascultat, prefer cartea și apoi să-mi notez sau subliniez și mental și-l caiet citate și idei.
Cartea este o combinație de autobiografie cu memorii și biografie, proză științifică și psihologie. La început nu prea îți dai seama de ce începe așa și cam pe unde vrea să ajungă, deși e destul de clar că autoarea vrea să descopere care este sensul vieții, dacă noi contăm ca oameni, cum faci să trăiești mai departe dacă viața a fost crudă cu tine și au avut experiențe urâte, pentru ce trăiești și care este de fapt ideea, cum perseverezi într-o lume în care pare că nu există ordine și că haosul va avea întotdeauna ultimul cuvânt de spus, suntem noi oamenii mai sus pe scară ierarhică față de alte vietăți sau ne mințim singuri și măsluim studii științifice care să spună povestea pe care vrem s-o auzim pentru că nu vrem să părăsim confortul ca să aflăm adevărul?
Așa ajunge Lulu să studieze viața unui om de știință de care devine obsedată și pe care începe să-l admire profund pentru că acest om pare să fi descoperit secretul pe care ea se străduiește să-l descopere în cărțile sale. Este vorba despre David Starr Jordan, un naturalist, taxonom, ihtiolog și toate denumirile astea deștepte, și pe deasupra președinte fondator al Universității Stanford.
Pe măsură ce aflăm povestea lui David prin ochii lui Lulu (nu care l-a cunoscut ci care l-a studiat intens) și cum a ajuns el de la un băiat de la țară pasionat de plante căruia îi moare fratele, cel mai iubit om pentru el, să devină așa un om de știință și să depășească toate obstacolele, începem să-l admirăm o perioadă și să credem, odată cu ea, că David a găsit secretul scopului în viață și depășirii obstacolelor, ordinea în haos și acel grit/persistence care te face să o iei de la capăt chiar și când universul îți atacă grav munca de-o viață (cutremur, incendiu, etc.), când mor oameni pe care îi iubești și o grămadă de alte nefericiri care se întâmplă mai devreme sau mai târziu în viețile tuturor.
În același timp Lulu ne lasă să vedem și părți din copilăria ei și din viața ei precum și tristețile și neliniștile care au făcut-o să caute răspunsuri după ce propriul tată îi spune, la vârsta de șapte ani, că viața nu are niciun sens și că noi oamenii nu contăm și astfel nici ea nu contează și că nu contribuim de fapt la nimic pe lume.
Pentru mine în acest moment este una dintre cele mai însemnate cărți pe care am avut ocazia să le citesc, o carte în care am descoperit și eu răspunsuri la atâtea întrebări și parcă un punct de pornire într-o viață mai bună și mai onestă cu mine însămi. Au fost capitole în care am simțit fizic cum mi se schimonosește fața de ororile pe care le citeam și despre care aflam prima oară și peste care, dacă aș fi știut că sunt ficțiune, aș fi trecut poate mai ușor. Dar faptul că ele s-au întâmplat și că lumea alege să bage sub preș bucăți de istorie, că există statui de așa ziși oameni prestigioși în fața unor universități prestigioase și nu numai, că ne ”închinăm” în fața unor oameni mai deștepți decât alții dar care au avut o moralitate îndoielnică mai pe față sau mai pe ascuns, mi se fac visceral rău de la stomac și mi se oprește respirația. Că există oameni idolatrizați care au susținut legalizarea sterilizării în masă a oamenilor ”unfit” pentru așa zisa curățare a rasei umane, faptul că există intelectuali apreciați despre care se învață în universități care au spus răspicat și tare că negrii sunt o rasă inferioară și care au călcat la propriu sau la figurat pe cadavre ca să arate lumii cât sunt ei de deștepți și de iluștri și de aleși și de luminați, mi se face rău sincer și fizic. Iar unele dintre ele s-au întâmplat și încă se mai întâmplă, deși uneori ai senzația în carte că autoarea a trăit cândva mai demult (mai ales când merge să vadă anumite locuri sau să vorbească cu anumite persoane care sunt încă în viață și au trăit anumite orori despre care nu vorbește aproape nimeni acum, sau sunt eu prea neștiutoare sau prea oarbă știu de ele) când ea de fapt abia are treizeci și șase de ani.
Dincolo de furia pe care o poți simți citind această carte (șoc după șoc) și a ștreangului care atârnă permanent cum că nu există speranță și că trăim degeaba, există o speranță care nu stă nici în minciună (self-delusion cum apare în carte) și nici în neștiință. Unde este această speranță și cum arată ea, vă invit să o citiți pe Lulu, o carte absolut fantastică căreia i-aș da dublu de stele dacă m-ar lăsa Goodreads. Nici că se putea să încep anul cu o carte mai bună.
Și totuși ce-o fi și cu afirmația asta în titlu, de ce peștii nu există? Ar fi culmea să vă dau răspunsul de la final, ce-ați mai înțelege din carte. Oricum încă mă străduiesc și eu să înțeleg, să citesc mai departe, să caut informații, să petrec un timp pe cercetare să înțeleg mai mult și mai profund.
*Cum am zis și mai sus, am citit cartea în engleză, împrumutată, însă o voi cumpăra în limba română, cred că mi-ar fi mai simplu de urmărit, sunt mulți termeni pe care a trebuit să mă opresc să-i caut, alte cuvinte peste care am trecut peste. M-a ajutat faptul că am început să ascult audiobook o parte din ea, mi-a fost mai ușor să țin pasul cu povestea și să prind subtilități pe care inițial nu le prinsesem. E o carte de citit de mai multe ori și sunt sigură că voi descoperi noi și noi înțelesuri.
Săptămâna generozității
Ați văzut clip-urile de pe Youtube făcute pentru Giving Tuesday? Am pus și eu unul pe pagina de blog de pe Facebook, însă lui Facebook știu că nu îi place prea tare când împărtășim chestii de pe Youtube pentru că mai apoi tu pleci din Facebook și te uiți pe Youtube, așa că probabil că nu a ajuns la prea multă lume și zic să-i dau un loc de cinste direct într-o postare.
Dar s-o luăm cu începutul. Ce este Giving Tuesday? #GivingTuesday este o mișcare globală care încurajează implicarea socială și faptele bune. În marțea de după Black Friday sărbătorim împreună generozitatea, dăruind timp, bunuri, sânge sau bani celor care au nevoie de sprijin. Anul acesta, Giving Tuesday devine Săptămâna Generozității și te invită de marți până marți, între 1 și 8 decembrie să celebrăm împreună faptele bune (text preluat de pe pagina de Facebook GivingTuesday Romania (proiect inișiat de Asociația Envision România), unde veți găsi și linkuri către clipurile despre care vă spuneam în introducere, dar hai totuși să vă las și aici unul dintre ele. Ele se numesc Cu toții avem ceva de dat și să nu-mi spuneți mie dacă nu se rostogolește măcar o lacrimă pe obraz când vă uitați la ele. De la gesturi mici la gesturi mari, fiecare gest de generozitate contează. Dar mai povestim mai jos despre asta, sper doar să rezistați până la final.
Prima postare pe care am citit-o de dimineață pe Facebook a fost a Oliviei Vereha, Co-Founder & Chief Operations Officer at Code4Romania. Poate că voi n-o aveți la prieteni dar chiar și așa puteți să îi dați follow pentru că postările despre care povestesc eu acum sunt publice. Mai este puțin până la ziua ei, așa că Olivia ne spune, în fiecare zi, câte o poveste, iar la final ne îndeamnă să facem o donație pentru ca această echipă minunată Code for Romania să-și poată îndeplini planul de digitalizare a României. Deci da, practic nu donezi efectiv ceva lui Code for Romania ci investești în țara în care trăiești tu și pe care o lași în urmă urmașilor tăi. Și ia uitați ce zice planul, text preluat de pe pagina de Facebook Code for Romania:
Digitalizăm România Împreună – lansăm astăzi planul nostru pentru o infrastructură digitală a societății românești. În ultimii 4 ani am construit soluții digitale care au ajutat milioane de români. Iar pentru următorii 5, vă propunem un program prin care, împreună, #putem schimba fundamental România. Intrați pe www.code4.ro/putem și navigați printr-o Românie care în 2026 ar putea avea terminate, nu doar pe hârtie, 5 mari ”autostrăzi”, câte una pentru fiecare domeniu: Educație, Sănătate, Mediu, Grupuri Vulnerabile și Participare Civică. De acum poți susține planul de digitalizare al României și printr-o donație de 4 EUR. lunar prin SMS cu textul ”PUTEM” la 8864.
Și ca să mă întorc la postarea Oliviei, pe lângă faptul că este simpatică, amuzantă, înduioșătoare, a folosit și un cuvânt drag mie pe care, de când sunt în București nu-l mai aud și lumea nu știe pe aici ce înseamnă dar noi știm pentru că nu exista oră de desen fără penson: Cine mă cunoaște personal știe că am o răbdare infinită când vine vorba de munca de piguleală. Mă pui să spăl 1000 de piese de Lego cu un penson de 0.5, acolo mă uită mniezo fără apă, fără mâncare, stau și 2 ani. Nu-mi trebuie nimic, poate niște muzică pe fundal. Citiți întreaga postare despre răbdare, pe pagina Oliviei.
Ca să nu iasă o postare infinit de mare, vă mai spun câteva lucruri despre ce înseamnă generozitatea pentru mine. Ok, nu are cum să nu iasă o postare mare dacă vă mai spun și asta dar rezistați cu mine: generozitate înseamnă să să dai un telefon cuiva drag și să-l asculți, să asculți un om care are ceva pe suflet dar poate că nu ți-e așa de drag sau nu-l cunoști, să ajuți pe cineva cu căruciorul la metrou, să plătești cuiva cumpărăturile dacă e în fața ta și nu-i ajung toți banii să ia ce a vrut să ia, să adopți un animal de pe stradă, să donezi bani, timp, efort pentru o cauză în care crezi, să dai o îmbrățișare cuiva în suferință (ok, poate nu acum în pandemie, dar când s-o putea), să spui o vorbă bună, să împrumuți ceva cuiva, să fii atent la nevoile oamenilor și să le mai faci din vreme în vreme câte o surpriză. Sunt atât de multe, foarte multe, unele nici nu costă bani, că tot nu ne merge așa de bine cu economia zilele astea.
Uneori generozitatea înseamnă și să NU faci anumite lucruri. E un pas intermediar până la a le face pe alea bune. Ca de exemplu, înainte să ai o vorbă bună de spus, poate poți să te abții de la o critică. Înainte să dai cuiva o îmbrățișare poate ar trebui să nu-i mai câte una peste cap (la figurat vorbind dar constantăm, cu tristețe, că sunt medii în care nu este numai la figurat). Înainte să dăruiești, poate că e mai bine să te oprești din luat. Sigur, acesta nu este un mesaj pentru cititorii mei neapărat, dar am vrut să punctez faptul că există diverse grade de generozitate și poate că pentru unii oameni este un act de generozitate să înceteze să mai aibă un comportament rău până să-l adopte pe acela bun.
Pentru tine ce înseamnă generozitatea? Care și când ai făcut ultimul gest de generozitate?
Răspund eu prima legat de săptămâna asta cu câteva. Este mai degrabă o coincidență decât o intenție că s-au întâmplat toate săptămâna asta: am dat SMS la 8864 cu textul PUTEM și am donat 4 euro pentru Code for Romania, am completat un formular să mă înscriu ca mentor într-un program pentru tineri din medii defavorizate, am donat pentru protecția animalelor într-un Fundraiser făcut de una dintre prietenele mele pentru ziua ei. Sigur am mai făcut și alte lucruri în această săptămână dar poate din categoria celor mici (dar tot cu mare impact) și atunci, pentru că vin natural, nu mai știu să le contabilizez în vreun fel și nici nu trebuie.
S-o încadra tot la generozitate să mergem la Vot? E mai grabă o responsabilitate. Indiferent cum vezi lucrurile, mergi la voi, duminica aceasta, 6 decembrie. Nu ne aduce nici Moș Nicolae și nici Moș Crăciun o țară mai bună. Noi suntem responsabili să o facem mai bună. Apropo de asta, am găsit ieri o inițiativă, Generația Vot. Ca să vedeți și voi cât de implicați sunt tinerii din ziua de astăzi 🙂 Am găsit inițiativa urmărind un clip al lui Eli Neicuț, pe care vă încurajez să o urmăriți și voi, un om care conectează pe cei care ajută cu cei care au nevoie de ajutor.
Gata, că în ritmul ăsta scriem un roman. Dar uite că nu mă mai pot opri din vorbit când e vorba de generozitate.
Exercițiu de prezență
M-am trezit de dimineață, poate prea dimineață pentru o zi de duminică urmată de alte două zile de …duminică. Aveam o pisică cu boticul băgat în îndoitura cotului ceea ce mă cam imobiliza și nu prea-mi venea să scot mâna. Chiar și când am încercat tot m-a oprit cu lăbuța. Mi-aș fi dorit atunci să am telefonul la îndemână să pozez momentul frumos pe care, cu siguranță l-aș fi stricat dacă chiar aș fi întins o mână după telefon. Așa că m-am bucurat de senzația de a avea mogâldeața cu boticul cald lipit de îndoitura cotului, senzația care mi-a rămas imprimată mai mult decât orice poză. Notă către sine: fii prezentă în minunile vieții fără să mai simți nevoia să le prinzi pe toate în google photos.
Poate că ați observat, dacă urmăriți pagina de Facebook a blogului, că de o săptămână ne tot dăm cu părerea cine să fie criminalul din The Undoing/De la început, o miniserie care te ține cu sufletul la gură. Pe măsură ce soțul meu reia episoarele în anumite momente cheie să mai revadă o scenă, să mai prindă un detaliu care să-l ducă aproape de adevăr, îmi dau seama cât de multe mici și aparent neînsemnate detalii se ascund în filme (și-n viață) și care îți dau indicii să te prinzi de una sau de alta. Să vedem acum care sunt puse la derută și care merg, de fapt, pe un fir logic. Și totuși, oricât de interesant ar fi un film sau un serial, mintea tot îmi zboară de o mie de ori la alte lucruri: la serviciu, la Crăciun, la planuri de nu știu care, la lista de cumpărături, la calcule financiare, la pisici (care se mai hârjonesc) și așa mai departe, fiind nevoie de un efort conștient de a sta prezentă în activitatea respectivă.
Și dacă nu ați văzut The Undoing și aveți posibilitatea, profitați de zilele libere (dacă le aveți) și urmăriți. E foarte bun iar Nicole este o actriță fantastică (dar asta știați deja). Fotografia de mai sus este luată pe pe Instagram-ul lui Nicole. Pe cât de frumoasă e imaginea, pe atât de neliniștit era personajul în scena aceea din film.
Am terminat de curând o carte, O să-nțelegi când o să fii mai mare, de Virginie Grimaldi, apărută la Editura Univers, în care apar foarte multe personaje în vârstă, majoritatea acțiunii cărții petrecându-se la un cămin de bătrâni. Este absolut fantastic câte avem de învățat atât din regretele cât și din bucurile celor mai în vârstă ca noi, cei care se apropie de sfârșitul vieții și care nu pot ști cu siguranță dacă mai există un săptămâna viitoare, un luna viitoare sau chiar un mâine și trebuie să se concentreze și să se bucure de aici și acum. Vă las mai jos un citat de reflectat că dacă mai continui așa o să fie o postare kilometrică pe care n-o s-o mai citească nimeni în veci.
„Am uitat patruzeci de ani din viață, continuă ea. Asta m-a învățat un lucru fundamental, fără îndoială, secretul fericirii: viața înseamnă prezentul. Înseamnă aici și acum. De la ziua de ieri trebuie să păstrezi numai partea bună. De la cea de mâine nu trebuie să aștepți nimic. Nu poți schimba trecutul, nu poți cunoaște viitorul. Frica decurge din trecut și strică viitorul. Lasă bagajul din mână, micuța mea Julie. Adesea, abia la sfârșitul vieții apreciem valoarea prezentului. Aveți șansa de oameni care vă deschid ochii. Profitați de ea.”
Parcă am mai zis și în altă postare despre cartea Gândește ca un călugăr de Jay Shetty, apărută la editura Litera (cu ocazia asta am văzut că are și un preț destul de redus). Eu nu am apucat să o termin pentru că mereu a apărut câte o carte de belestristică atractivă și am pus-o pe aceea pe pauză însă veți găsi în ea exerciții despre cum să fim prezenți dar și informații despre cum ne ajută asta în viața de zi cu zi, cum să ne controlăm mintea, la ce sunt bune rutinele, despre scop, respirație, intenție și multele altele. Eu prefer pe Jay să-l citesc și nu să-i urmăresc video-urile pentru că îmi dă o senzație de falsitate el ca om (care probabil că e nefondată), nu aș putea să explic de ce, însă când îl citesc are foarte mare sens ce zice, atâta timp cât nu trebuie să-l și văd cum le spune.
Ne-am obișnuit să facem o grămadă de lucruri deodată, în încercarea de a înghesui cât mai multe în fiecare zi pe care o avem. Dacă ar exista o măsurătoare imediată care să ne spună cât de prezenți am fost într-o activitate sau alta cred că ne-am speria. Sau eu m-aș speria, poate că la voi nu e cazul. De asta uneori ni se pare că nu ținem minte anumite lucruri. Mare parte dintre ele nici n-au ajuns la noi în minte deși s-au rostit în jurul nostru. Credem că am uitat o scenă dintr-o carte sau ne-a scăpat o replică importantă a unui personaj de film? De fapt nici nu ne-a trecut pe la urechi, pentru că mintea noastră era undeva departe și poate că rezolva sarcini de la serviciu sau liste de cumpărături. Pentru mine memoria (pe care cred că o stăpânesc foarte bine) este extrem de strâns legată de nivelul de atenție. Dar cred că așa funcționează la toată lumea.
Citesc încă o carte care are legătură cu Franța și Parisul și iar îmi aduc aminte că nu am mai scris postarea aia despre Paris. Să fie oare următoarea? O să reușesc să fiu destul de prezentă și să încep să umplu foaia albă virtuală a blogului cu amintiri din Paris?
Pași mici
De ceva timp, sunt abonată la un newsletter al unui autor, James Clear, pe care l-am mai menționat aici, când am povestit despre obiceiuri. În fiecare joi, mă bucur să primesc pe email un pic de înțelepciune scurtă sub forma a 2 idei din partea lui, 3 citate de la alți oameni și 1 întrebare la care să reflectezi.
Într-unul dintre newslettere mi-a atras atenția un citat pe care vi-l redau mai jos, la care eu încă mai reflectez. Vorbele îi aparțin lui Derek Sivers (mai mult sau mai puțin, sunt preluat și traduse):
„Atunci când observi munca genială a cuiva, o parte din tine simte „Asta e ceva aș fi putut, aș fi făcut, ar fi trebuit să fac!” Altcineva a făcut asta. Tu nu ai făcut-o. Tu ai opus rezistență. Ai cedat în fața distragerilor. Ei au făcut din asta prioritatea lor numărul 1. Tu ai spus că o s-o faci într-o zi. Ei și-au luat timp. Tu ai vrut. Atunci când se întâmplă asta, poți s-o iei în două direcții: poți să renunți, pe principiul, nu, nu mai am nevoie de asta oricum. Sau poți să faci ceva cu gelozia asta dureroasă. Închide telefonul, oprește distragerile, fă din asta prioritatea numărul 1 și alocă timp. Durează multe ore ca să poți să faci ceea ce-ți dorești. Orele nu apar de nicăieri. Trebuie să le furi din timpul petrecut în confort”.
Rândurile de mai sus exprimă cel mai bine din ce-am citit până acum motivele pentru care nu am făcut lucrurile pe care le-am vrut și pe care alții le-au reușit. În ani se mai adaugă și scuzele de tipul: am încercat de atâtea ori (ai încercat suficient de consistent? eu n-aș punea răspunde cu da la asta), a trecut prea mult timp, nu mai sunt la vârsta la care să pot (încă-ți funcționează capul și corpul, încă poți), nu am talent (discutabil, în funcție de situație, talentul se poate compensa de multe ori cu multă muncă, dar talentul de unul singur fără muncă nu te duce departe).
De cele mai multe ori lucrurile pe care ni le dorim se obțin greu. Mai ales când e vorba de competențe, cunoștințe, experiență în ceva. Dar fiecare obiectiv pe care ni-l setăm merge spart în obiective mai mici și realizabile care împreună contribuie la atingerea obiectivului mare.
Vrei să fii scriitor? Poate dacă te apuci acuma să scrii direct o carte o să te saturi și o să abandonezi. Dar dacă începi cu un jurnal al lucrurilor întâmplat peste zi sau să scrii câte o frază/două zilnic, s-ar putea să construiești mai ușor un ritm și o fluiditate a cuvintelor.
Vrei să ai un corp antrenat? Dacă începi cu antrenamentele cele mai grele ajungi să faci o febră musculară cate te pune pe tușă o săptămână, suficient timp cât să-ți treacă de a mai face sport. Începe cu exerciții ușoare, construiește rezultate în timp.
Vrei să-ți schimbi meseria? N-o să poți să ai din prima nivelul se senioritate pe care-l ai în meseria actuală. Deși pare că o iei de la zero, aici mai ajută și experiența acumulată în alt domeniu dar mai degrabă pe partea de soft skills. Ești avocat și vrei de fapt să fii medic? E lung drumul și nu e pavat cu încercări ușoare.
Vrei să mănânci mai sănătos și să prepari mai mult în casă? Alocă timp să faci meniuri, să cumperi ingrediente, să gătești.
Vrei să citești mai multe cărți? Începe cu o rutină de a citi câteva pagini în fiecare zi.
Vrei să înveți mai multe? Învață câte ceva, cât de mic, în fiecare zi.
Alocă timp, energie, concentrare la ceea ce îți dorești. Ai răbdare, rezultatele vor apărea. Nu de nicăieri, ci din orele pe care le-ai investit acolo.
Eu mă lupt foarte mult cu distragerile. E atât de tentant să faci altceva care îți aduce o satisfacție imediată încât devine aproape dureros să te smulgi de la atâtea activități din jur ca să te întorci la obiectiv.
Dar și asa se poate tot cu pași mici. Întâi elimini o distragere mai mică, apoi una mai mare și alta și mai mare și tot așa, până creezi spațiu pentru ceea ce lucrează pentru obiectivul tău.
S-avem spor la visat și la realizat ce-am visat. Cu pași mici și încredere!
Viața cu două pisici
Acum câteva luni, când ne făceam plimbările zilnice, cu declarație la purtător, în starea de urgență, ne-am împrietenit afară cu o pisică albă cu pete negre și coadă de raton, care dormea la noi pe mașină.
Îi era comod acolo că mașina, spre deosebire de altele din parcare, are soft top și stătea tolănită acolo la soare de o dădeai greu jos de pe ea atunci când plecai undeva cu mașina. De fapt, dacă mă gândesc bine, poate că era acolo și mai devreme de starea de urgență, nu mai știu. Ce știu este că atunci i-am acordat mai multă atenție, trăgând de timp să mai stăm puțin pe afară, după multe ore de lucru în casă, la calculator.
La un moment dat nu am mai văzut-o câteva zile și ne-am îngrijorat că a pățit ceva, deși ne doream să credem că poate a adoptat-o cineva. Pisica este un bulgăraș de afecțiune care făcea tumbe și îți arăta burtica și se freca de picioarele tale și tot tacâmul cât să nu-ți mai vină să pleci de afară fără ea. Apoi a reapărut și ne-am bucurat să o revedem.
Și ca să scurtăm puțin povestea, am adoptat pisica (deși inițial o pusesem pe Facebook că poate îi găsim un stăpân, mă cam speria ideea de două pisici) și face parte din familia noastră acum. O cheamă Alba (super creativ, știm), alintată Albuța, Albuțel și toate cele și suntem foarte bucuroși, atât pentru că Alba e clar o pisică făcută să stea în casă și apoi pentru că se vede cu ochiul liber că lui îi Jinx îi este mai bine cu o prietenă/surioară.
Dincolo de sentimentalisme, câteva detalii tehnice, poate vă ajută când adoptați o a doua pisică sau a treia pisică, mai ales dacă ambele sunt cât de cât adulte.
Vizita la veterinar – Atunci când adoptați o pisică de pe stradă sau de oriunde, trebuie neapărat făcută o vizită la veterinar pentru a i se evalua starea de sănătate, deparazitare și schema de vaccinare pe care o consideră medicul. Dacă prezintă semne de orice fel de afecțiune, atunci se intră în analize mai amănunțite. Mai ales dacă aveți deja o pisică acasă, oricât de entuziasmați sunteți să le faceți cunoștință, așteptați ok-ul din partea veterinarului, să vă asigurați că nu există boli pe care le poate transmite la pisica sănătoasă de acasă. Așa că, va exista o perioadă în care le veți ține separate, asigurați-vă că aveți unde să faceți separarea aceasta. Noi am ținut-o pe Alba în dormitor (încă mai doarme acolo cu noi pentru că e foarte cuminte noaptea și nu ne deranjează, cel mult se mai împinge să îmi dea capul de pe pernă să se așeze ea în loc).
Întâlnirea – am fost foarte stresați de prima lor întâlnire pentru că mai avusesem o experiență în care Jinx hâsâise violent un motănel simpatic, pe numele lui Krantz. Așa că ne-a fost teamă că se vor respinge și nu știam cum aveam să procedăm sau cât timp va trebui să investim să se accepte fără să fie stresate. Îmi era teamă să nu reprezinte un stres pentru Jinx pentru că uneori părea că se simte mai ok singură. Deși eu simt că ea este o pisică foarte socială de fapt.
Pentru că noi le-am ținut separate vreo două săptămâni, au apucat să-și simtă mirosul prin aer/pe sub uși, pe hainele noastre, cred că întâlnirea față în față nu a fost o mare surpriză. Deși au avut o plasă între ele la primele întâlniri, nu au fost semnale grave că nu s-ar accepta. Dacă e să mă uit în urmă cred că în total, în vreo trei săptămâni, s-au hâsâit o dată, de două ori maxim. În rest, se aleargă prin casă și se hârjonesc, în cele mai multe cazuri, în joacă.
Există și momente mai tensionate și atunci intervenim, dar de regulă încercăm să le lăsăm să se joace, sub supraveghere. Încă noaptea sau când plecăm de acasă nu le lăsăm singure împreună (cel mult rămân singure câteva minute dacă ieșim până jos, ceea ce nu le-a afectat, s-au comportat bine, judecând după faptul că le-am găsit pe pace).
Mâncarea – chiar dacă sunteți convinși că ați luat cea mai bună mâncare pentru prima pisică, s-ar putea să aveți surprize că cea nouă nu va consuma cu la fel de multă poftă. Și atunci, alegeți un alt soi de mâncare potrivit până când vă asigurați că îi place. Ulterior sigur, vor mai mânca una din castronul celeilalte ca gustare, însă de regulă vor mânca mesele fiecare din bolul ei.
Litiera – este de preferat ca fiecare pisică să aibă litiera proprie. Și noi așa am procedat. Cu toate astea, e dificil de controlat dacă fiecare face în litiera proprie, uneori le mai schimbă și atunci avem grijă să curățăm cât se poate atunci când suntem pe fază. E posibil ca pisica proaspăt adusă acasă să aibă dificultăți în a accepta nisipul din litieră și să caute o plantă cu pământ unde să facă (așa cum ni s-a întâmplat nouă) sau să se țină foarte mult până să depășească un prag psihologic și să facă (așa cum ni s-a întâmplat iarăși cu Alba de mă uitam mereu la litieră și eram dezamăgită). Dar va face, cu răbdare și în ritmul ei. Dacă totuși observăm că nu face, trebuie să găsim modalități alternative să o atragem spre litieră (menționez că nu făcea nici în altă parte, ceea ce era destul de îngrijorător pentru organismul ei, acum e bine, face mai rar decât Jinx dar în limite normale).
Avantajele – dacă faceți adaptarea treptat și cu grijă față de ambele, există șanse mari să se împace până la urmă și chiar să le placă împreună. Deși am fost foarte îngrijorată la început, văd numai semne bune în comportamentul lui Jinx.
Se aleargă una pe alta, se hârjonesc, se joacă, astfel încât obosesc mult mai repede și fac mișcarea pe care de altefl nu prea au ocazia să o facă în casă.
Dacă Jinx avea momente multe în unele seri și mieuna după atenție (putea să dea adevărate concerte), acum aceste momente sunt din ce în ce mai rare. Am avut unul duminică, atunci când Alba a fost foarte somnoroasă și nu a reușit să o cheme la joacă și atunci ne mieuna pe noi. În rest se caută una pe alta și vorbesc ele în legea lor.
Alba nu a avut tendința să vrea să iasă pe ușă, să se uite pe geam tânjind sau ceva de genul. Îmi este clar că pentru ea mediul cel mai potrivit este cel din casă, curat, pufos și cu multă drăgăleală, îi place să se culcușească la noi în brațe. Iar noi suntem topiți după astfel de dovezi de afecțiune.
A știut ea pe lângă cine să se dea ca să fie adoptată, a intrat ușor în cușcă, a stat cât se poate de cuminte și la veterinar, s-a simțit foarte bine la noi în casă din prima. Știu că ea a mai căștigat niște inimi pe afară, inclusiv a unei prietene care ar fi luat-o dacă ar fi acceptat-o cățelușa ei, și chiar azi a pomenit-o o doamnă de la un cabinet oftalmologic din apropiere și s-a bucurat să afle că e la noi, se întreba pe unde o fi dispărut.
Jinx și Alba sunt destul de diferite în comportament însă asta nu le împiedică se se joace frumos împreună și sper la o și mai mare împrietenire. Noi ne bucurăm și le iubim pe amândouă în mod egal. Că doar când aduci încă o pisică, nu se împarte iubirea la jumate ci mai crește încă o iubire tot pe-atât de mare.
Despre ele și viața lor împreună, vă mai povestesc și cu altă ocazie, după ce mai trece un timp. Despre viața cu pisică și viața de pisică, am mai scris aici și aici.
Dacă vă doriți și voi o pisică, recomand să luați una de afară sau din anunțurile pe care le găsiți online cu pisicuțe abandonate. Sunt convinsă că se va lipi măcar una de sufletele voastre. Uitați aici un anunț recent, chiar mi-aș dori să aflu că norocosul Picioruș găsește familie iubitoare. Dacă vă doriți să-l adoptați pe Picioruș puteți conecta direct cu Mihaela sau îmi puteți scrie mie și vă conectez eu cu ea.
Despre frici și alți demoni
De la ultima postare încoace, am reușit să reduc puțin de tot accesul meu la social media dimineața și seara, când internetul este închis din voința proprie. În majoritatea serilor și dimineților am reușit să mă țin de plan. Mi-am eliberat astfel și niște timp și niște loc în cap. Nu mult, e un început.
Citesc, de câteva săptămâni, Gândește ca un călugăr, Jay Shetty, apărută în română la Editura Litera și, apropo, văd că e redusă acum cu 45%. Fără vreo intenție de reclamă, am observat acum că este și, dacă vă interesează cartea, poate vă interesează și cât costă, trăim vremuri mai grele.
O citesc de câteva săptămâni nu pentru că ar fi un munte de carte, nu e așa de groasă, ci pentru că sunt zile în care mi-e mai greu să primesc informația și sugestiile de acolo. Unele sunt potrivite pentru mine, altele nu, fiecare alege ce simte din ea. Dar e un conținut care este, pe cât de simplu, pe atât de valoros pentru dezvoltarea noastră personală, pentru a trăi în echilibru cu noi înșine dar și cu ceilalți.
Mi-a atras atenția și am și notat acest pasaj despre temeri și cum detașarea de ele ne permite să le abordăm. Sigur, ușor de zis. Însă, așa cum tot Jay mi-a reamintit într-un alt pasaj, nu se poate fără efort. Reflectez la asta de ceva timp, mai ales când identific din ce în ce mai multe situații în care nu reușesc să fac ce mi-aș dori să fac de frica a ceva ce-mi închipui că s-ar putea întâmpla dar și de frica de a depune efortul care s-ar putea dovedi în zadar dacă… (o listă lungă de dacă-uri în care nu intru acum).
„Când te panichezi, începi să anticipezi consecințe care nu s-au întâmplat încă. Temerile ne transformă în scriitori de ficțiune. Pornim de la o premisă, de la o idee, de la o temere – ce se va întâmpla dacă… După aceea o luăm razna și ne închipuim posibile scenarii viitoare. Când anticipăm rezultate viitoare, frica ne ține în loc și ne face prizonierii propriilor închipuiri. Filozoful roman stoic Seneca a observat că: Fricile noastre sunt mai numeroase decât pericolele pe care le întâlnom, și suferim mai mult în închipuire decât în realitate. ”
Atunci când nu citesc cum să gândesc ca un călugăr, mă pierd în câte un roman de ficțiune cum ar fi Biblioteca de la miezul nopții (Matt Haig, Editura Nemira), Te-am iubit deja în visul meu (Holly Miller, Editura Nemira) sau Cea care se întoarce (Donatella Di Pietrantonio, Editura Polirom), o carte pe care am început-o chiar aseară.
Am observat în toate trei cărțile acest tipar al fricilor și anxietăților. Și nici nu le-am căutat eu în mod special. Mi-au căzut la propriu în mână. Așa e când ai o soră care citește și dă mai departe.
În Biblioteca de la miezul nopții o avem pe Nora căreia îi este frică să mai trăiască. Culmea că, alegând să încheie socotelile cu viața, nimerește într-un loc care-i permite să trăiască mai multe versiuni de viață până când o găsește pe cea potrivită ei. E înfricoșător cât de mult ni se poate schimba viața pornind de la cea mai mică alegere pe care o facem până la cea mai complexăm. Sunt atâtea variante de noi care ar fi putut exista. Sau care există deja în universuri paralele, cine știe.
În Te-am iubit deja în visul meu îl avem pe Joel care visează ce urmează să li se întâmple oamenilor pe care-i iubește. Joel trăieste în frica permanentă de a nu scăpa ceva și a nu putea salva la timp pe cineva drag de ceva foarte rău care i s-ar putea întâmpla și despre care el a visat. Din acest motiv are frica de a iubi, frica de a se atașa, frica de a spune celorlalți despre darul și blestemul lui, frica de a-și mai face meseria, frica de a trăi efectiv altfel decât paralizat de frică. O carte absolut minunată dar și foarte tristă. Eu am reflectat și încă reflectez mult la această poveste.
Cea care se întoarce, o carte abia începută aseară (după ce am închis accesul la internet) și pe care o mai deschisesem cu două seri în urmă și am închis-o fără să citesc mai mult decât coperta. Așa e cu cărțile. Le vine timpul când le vine timpul. Aici avem această fetiță de 13 ani care nu are nume (adică o fi având dar până acum nu l-am aflat) care, după ce trăise de bebeluș cu părinții adoptivi, este brusc returnată părinților biologici, fără nicio explicație. Frica de abandon, frica de a pierde tot și de a trăi o viață care pare să fie a altcuiva. Sunt foarte curioasă ce motiv ar fi putut să aibă acei părinți adoptivi să o dea înapoi, foarte curioasă și încerc din răsputeri să nu judec sau să fac supoziții. Dar sincer nu înțeleg sub nicio formă nici cum poți să returnezi/abandonezi un animal de companie darămite un copil pe care l-ai crescut.
E o perioadă în care apar frici noi, se activează frici mai vechi, precauția (uneori exagerată) ne blochează să facem ce-am vrea să facem. Nu am eu niște soluții rapide de tratat frici și nici nu există soluții rapide. Există efort și voință și dorință de a depăși și specialiști competenți care ne pot însoți în acest demers.
Ce pot să spun este că e un moment la fel de bun ca oricare altul să ne recunoaștem fricile și să căutăm ce funcționează pentru noi pentru a le diminua și a nu le mai permite să ne controleze viața și alegerile într-un mod nesănătos. Pentru că, normal că frica ne este în același timp și prieten și dușman. Că dacă nu ne-ar fi frică ne-am arunca de pe prima stâncă să vedem cum se simte sau nu ne-am mai uita în stânga și în dreapta înainte de a traversa strada.
Ție de ce ți-e frică și ți-ai dori să-ți fie mai puțin frică sau chiar deloc frică?
Dilema socială
Am terminat aseară de văzut The Social Dilemma, un documentar care ne arată cum anume sunt datele noastre colectate prin intermediul rețelelor/platformelor de tipul Facebook, Google, Twitter, Instagram, Email și așa mai departe, cum se fac bani grei pe seama dependenței noastre de telefoane, cât de ușor se răspândesc știrile false (de șase ori mai repede decât cele adevărate) și multe altele.
Poate că nu au fost informații cu totul noi pe care le-am auzit, așa cum știm că anumite substanțe, în exces, dăunează grav sănătății. Și cu toate astea, oricât de ființe raționale și inteligente suntem, tot mai exagerăm câteodată.
De fapt nu știu dacă aș fi inclus email-ul la rețelele care ne dau dependență dar uite că și pe acesta îl verific destul de des, mai ales că am notificările pornite.
Nu am vreo intenție să-mi șterg conturile de social media pentru că beneficiile pe care mi le aduce și pe care și eu pot să le aduc sunt mai mari decât părțile negative. Dar ce îmi propun este să fiu mai conștientă de timpul pe care-l petrec aiurea acolo fără să primesc sau să dau ceva bun.
De exemplu astăzi mi-am propus să termin o prezentare (care include și documentare, să văd cum e subiectul tratat din mai multe unghiuri), să citesc un capitol și să traduc un capitol din aceeași carte (după ani și ani – vreo 15 la număr, Stephenie Meyer scoate Midnight Sun, în curs de apariție și la noi, în traducerea Laurei și a subsemnatei.)
Mi-am mai propus să termin o carte începută, Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig, un autor pe care-l apreciez și-l citesc mereu cu plăcere. Despre una dintre cărțile lui am scris aici. Mă fascinează povestea din carte pentru că e un subiect la care m-am gândit de atâtea și atâtea ori. Și anume câte tipuri de vieți am putea să trăim sau să fi trăit dacă am face alte alegeri (mai mici sau mai mari). Bine, în carte e ideea că trăim poate sute de astfel de vieți în universuri paralele, vieți în care am ales altfel sau ni s-au întâmplat lucrurile altfel. Recomand povestea Norei (personalul din carte) cu o doză de reflecție asupra propriilor alegeri.
Era ora trei și sunt departe de două dintre obiective (deși nu cred că mi-am propus prea mult) tocmai pentru că am căzut în capcana social media și am rămas cu ochii ațintiți prea mult în alte ecrane decât mi-am propus.
Mai am timp să recuperez însă pe măsură ce avansez în după-amiază încep să-mi doresc să mă bag în pătură cu cartea în mână, sau să mă uit la un film, sau să mai lucrez la adaptarea pisicilor (pe scurt, am adoptat o pisică de afară și suntem în proces de împrietenire cu Jinx, sunt momente în care merge bine și momente în care le văd cum ar vrea să-și dea câte o lăbuță peste ochi una alteia, așa că e nevoie de atenție sporită).
Este destul de evident că în acest moment fac ceva ce nu mi-am setat ca obiectiv pentru astăzi (adică scriu această postare) însă mi-am dat seama că a trecut cam mult de ultima oară când am mai așternut gândurile aici în folosul cititorilor mei (și al meu, desigur, eu ce să fac cu atâtea gânduri îngrămădite în minte).
Dacă aveți metode prin care ați reușit să reduceți timpul petrecut online, aștept cu interes sfaturi. Nu aș vrea să-mi instalez aplicații care să mă limiteze sau să închid telefonul într-un sertar cu cheie. Aș vrea totuși să cred că sunt un adult cu voință. Weekend frumos tuturor!
#DeSezon
N-am vrut să pășeșc în toamnă fără să-mi iau la revedere cum se cuvine de la vară, așa că, weekendul trecut, profitând de o invitație generoasă, am plecat spre mare. După ce am simțit că am trecut efectiv prin toamnă (frig, vânt, ploaie), am aterizat frumos iar în vară, la Balchik, unde am mâncat cele mai bune și mai ieftine scoici de aș mânca zilnic dacă s-ar putea. Nici măcar o poză calumea nu am reușit să fac, așa de tare ne-am înfipt în ele. V-arăt, în schimb o poză cu acest mix de fructe de mare prăjite (cu legume), nu că ar fi poza mai calumea dar mi-au plăcut așa de tare că am comandat același lucru și a doua zi.
O săptămână mai târziu, petrecem acest weekend pe acasă și, cu excepția faptului că e încă destul de cald afară, observ că se simte venirea toamnei (frunzele s-au mai îngălbenit, seara se lasă răcoare, miroase a vinete și ardei copți de la toate balcoanele, auzi tot mai mult discuții despre începerea școlii).
Am făcut și eu puțină zacuscă, două borcane, nu să pun pentru iarnă, că acum oricum ai toate sezoanele în orice sezon – din punct de vedere alimentar – să simt miros de legume. Dar parcă tot mirosul care coboară pe trotuar de la geamurile gospodinelor este mai îmbietor decât gustul efectiv al vinetelor (deși sunt și ele bune).
Începutul școlii nu mă mai afectează direct de mulți ani (și mă bucur, mi-a plăcut cartea, nu mi-a plăcut școala și contextul în care trebuia să învăț, nu îmi aduc aminte cu plăcere de începuturile de an școlar). În mod indirect simt și eu puțin cum începe anul școlar alături de nepoții și de fina mea, fiecare cu ce are: creșă, grădiniță, școală. Le urez succes și adaptare ușoară la oricare formă de școală vor parcurge anul acesta (onfline, offline, combinat, program schimbat, cu plexiglas fără plexiglas și așa mai departe).
În loc de rechizite, mi-am comandat și eu o bibliotecă nouă. Am acceptat în sfârșit că nu voi putea rula la nesfârșit cărțile ca să încapă în cea pe care o am deja, s-au adunat cărți care-mi sunt dragi și vreau să rămână, numai cele pe care le am începute o să-mi ocupe două rafturi. Abia aștept să vină!
Citesc o carte frumoasă (Era și timpul să aprind stelele) despre o mamă cu două fiice și călătoria lor prin lume, o călătorie care, deși le îndepărtează de casă, le apropie unele de celelalte. Emoționantă, o carte de suflet, ușor de citit. Mi-e cam greu zilele astea să parcurg cărți mai greu de înțeles. Dar mă întorc eu și la ele, fiecare la timpul potrivit.
În rest, ce-mi place mult la sezonul autumnal este aerul puțin rece de dimineață și de seară, momentul acela în care îți îngheață un pic nasul (anul ăsta nu cred că va mai fi cazul, avem măștile să ne țină de cald), când e și de mânecă scurtă și de pulover. Cu soare cu dinți care strălucește peste mii și mii de nuanțe portocalii.
De câteva zile nu-mi mai văd pisicile de prin jurul blocului. Pun mâncare și abia dacă se atinge cineva de ea. (poate doar oamenii care se cred binevoitori și aruncă peste mâncarea specială pentru pisici diverse bucăți de ce mezeluri sau cărnuri le-au rămas prin casă, care rămân evident nu doar nemâncare dar se și umplu de furnici). Sper că le-a luat cineva ori să le sterilizeze ori să le adopte. Dar parcă nici măcar eu nu sunt așa de naivă. Cobor mereu plină de speranță că poate-poate le văd iar că prea e ciudat să dispară toate deodată (doar pe una o mai văd, rar, și nu e din grupul vechi). Poate nu le place mâncarea asta nouă. Deși e greu de crezut, până și fandosita mea mică salivează când deschid punga.
Acestea fiind spuse, vă urez toamnă rodnică și, dacă aflu ce s-a întâmplat cu pisicile mele, vă spun și vouă. Mă întorc la citit cât mai are felina mea de dormit, că apoi nici că-i chip să mai deschizi vreo carte până nu te joci cu ea.
Recomandări de weekend
Dacă și voi sunteți pe acasă în acest weekend iar acasă înseamnă o zonă caniculară (și nu undeva la munte la răcoare), poate că vă ajută câteva recomandări de filme de văzut, podcast-uri de ascultat, cărți de citit.
În categoria film:
The Highwaymen (2019) cu Kevin Costner și Woody Harrelson, povestea detectivilor (retrași din activitate) care i-au prins pe faimoșii jefuitori și criminali Bonnie și Clyde. Cel mai tare mi-a plăcut la acest film faptul că cei doi detectivi au reușit să arate lumii întregi că, chiar și la vârsta de pensionare, cunoștințele și experiențele acumulate în ani de zile pot să bată la fund tehnologia pe care tinerii o au la dispoziție (dar poate nu o folosesc corespunzător și nu au habar cum să pună informațiile cap la cap sau să observe niște semne simple dincolo de interceptări).
Eurovision Song Contest: The Story of Fire Saga (2020) cu Will Ferrell și Rachel McAdams, povestea celor doi prieteni (proveniți dintr-un orășel mic din Islanda) din copilărie și parteneri de scenă în cursa lor pentru a câștiga Eurovision-ul. Dincolo de faptul că de ani de zile mă uit la Eurovision și-mi place spectacolul, aproape că nu am vrut să-i dau o șansă acestui film după ce am văzut unul dintre afișe (mai exact cel de mai jos). Dar totuși i-am dat o șansă și bine am făcut. Sunt câteva lecții frumoase de învățat de acolo, plus unele melodii, plus aparițiile multor câștigători de la Eurovision-ul real. Bun de văzut, în ciuda ridicolului la care se mai supun personajele.
Long Shot (2019), cu Seth Rogen și Charlize Theron să zic pe ultimul loc în topul celor trei filme recomandate dar bun de văzut așa între somn și realitate într-o seară. Charlize joacă rolul de secretar de stat care candidează la rolul de președinte al Statelor Unite. Seth este un jurnalist cu principii bine stabilite care nu se lasă înghițit de corporația care cumpără publicația la care lucrează și-și dă demisia. Cu ajutorul unui prieten ajunge la un eveniment unde o revede pe Charlize, pe care o știa din copilărie (fusese baby-sitter-ul lui) și pe care o iubea din copilărie. Sigur că vă puteți deja imagina finalul, dar e simpatic de văzut și oarecum amuzant.
În categoria podcast:
Michelle Obama, am apucat să ascult doar primul episod care-l are ca invitaț chiar pe soțul ei, deci pe acesta îl recomand.
Vast & Curious, cu Andreea Roșca, mai exact recomand episoadele care îi are ca invitați pe Iuliana Stan și cel cu Marius și Dan Ștefan, fondatorii Autonom.
Mindarchitect, cu Paul Olteanu, mai exact recomand acest episod cu Cristi Lupșa.
Cărți. Hai că v-am ocupat deja timpul, când să mai aveți timp de citit? Și totuși, reiau o recomandare dintr-o postare anterioară, Proiectul Rosie, pentru că acum citesc și continuarea, Efectul Rosie (nu am terminat-o încă dar sper să reușesc în acest weekend). O recomandă și Bill Gates, am mai povestit eu cum am gusturi comune cu Bill Gates. Haha. De fapt adevărul este că el citește TOT și atunci e clar că o să se nimerească și din cele citite de fiecare dintre noi.
Cu plăcere! 😀
