Skip to content

Pe bune

December 10, 2017

Foarte greu, mă trezeam foarte târziu şi…foarte greu…şi parcă voiam să mai dorm să nu mă mai trezesc niciodată, ştii…să vrei să dormi mereu…de ce? de ce? Şi nu mă trezeam greu pentru că mi-era somn, asta a fost o chestie pe care eu am înţeles-o foarte foarte foarte târziu. Nu mă trezeam greu pentru că eram obosită, lucru pe care-l ziceam de o mie cinci sute de ori ci pentru că nu voiam să încep ce aveam de început…ştii? Şfârşeala aia de fac ceva şi nu se întâmplă nimic, fac ceva şi nu se întâmplă… [Laura Leonte, copywriter devenit antreprenor după un episod de burnout]

Am descoperit podcast-ul Pe Bune al cărui link îl vedeţi mai jos, la finalul articolului, după ce am ascultat Satul Mădălinei. Aşa cum spune descrierea de pe site, Pe Bune este un podcast produs de revista DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie. Fiecare episod prezintă povestea de viață a unui om creativ, cu toate problemele, momentele de îndoială, fricile și bucuriile pe care le trăiești atunci când faci ceva în care crezi.

Deocamdată am ascultat 3 poveşti. Cea a Laurei Leonte a fost prima. Mărturisirile ei din teaser m-au făcut să merg mai departe şi să le ascult şi pe celelalte 2 şi, uşor uşor le voi asculta pe toate, ca şi cum aş citi o carte deschisă din vieţile unor oameni care, când n-au mai putut, au descoperit că POT altceva. Ştiu că am şi că avem multe de învăţat de la toţi aceşti oameni care au reuşit într-un fel sau altul să facă ceva în care ei cred.

Fiecare episod are aproximativ 50 de minute. Un drum dus şi un drum întors de la birou îmi vor asigura lejer ascultatul a două episoade pe zi din Pe bune. Merge şi în loc de povestea de seară atunci când te dor ochii sau nu ai stare să citeşti. Ascultare plăcută!

Advertisements

Satul Mădălinei

December 10, 2017

Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit despre Satul Mădălinei sau, dacă aţi auzit despre el, dacă aţi avut răbdare să ascultaţi acest podcast în întregime. Eu l-am mai văzut sharuit pe Facebook din septembrie de când a apărut însă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, doar când ai starea necesară, dai click şi apoi nu te mai poţi desprinde până nu asculţi cu totul. Cam ca atunci când ai o carte despre care ştii că-ţi va plăcea foarte mult dar totuşi o laşi să se pună praful de pe noptieră peste ea până când se produce click-ul, intri în stare şi apoi nu-ţi vine să te mai culci până nu o termini.

Satul Mădălinei este o poveste audio produsă de DOR, în şase episoade despre dragoste, sărăcie şi costurile altruismului. Aşa cum este descris pe site, totul începe de la o întâlnire şi o întrebare: o expertă în protecția copilului cunoaște o fată de 18 ani, care cerșește la metrou cu un nou-născut în brațe, și se întreabă: oare poate un sat virtual de oameni binevoitori să ajute o mamă tânără să iasă din sărăcie? Mirela Oprea decide s-o ajute pe Mădălina Solomon să-și schimbe realitatea în care trăiește; mobilizează un grup de zeci de donatori să-i construiască o casă și o viață nouă. Vor reuși?

Vă las pe voi să ascultaţi şi să descoperiţi răspunsul la întrebarea de mai sus dar şi alte răspunsuri la întrebări pe care poate vi le-aţi pus sau pe care poate veţi începe să vi le puneţi de acum încolo. Întrebări pe care mi le-am pus şi eu şi care se învârt cam în jurul a: Care este soluţia pentru sărăcia din ţară? Cât de mare este procentul de oameni din ţară care trăiesc la limita subzistenţei şi ce putem noi să facem pentru ei? Cât de mult ajută contribuţia noastră individuală la un singur caz versus cât ar ajuta dacă am pune mână de la mână să schimbăm un sistem defect care nu are nici voinţa şi nici capacitatea să ajute acolo unde este nevoie de ajutor? Cum ar supravieţui aceşti oameni dacă nu ar exista organizaţiile non guvernamentale şi oameni care să se implice în ele? Care este rolul statului în incluziunea persoanelor defavorizate? Şi întrebările pot continua la nesfârşit.

„Trăim într-o perioadă în care inegalitatea din societate e foarte profundă”, spune Ana Maria Ciobanu. „Satul Mădălinei ar trebui să dărâme niște stereotipuri pe care le avem despre săracii care nu vor să muncească, despre statul care încurajează nemunca, despre câți bani cheltuim pentru săraci. Mi-ar plăcea ca cei care ascultă povestea să înțeleagă că sărăcia în care trăiesc niște sute de mii de oameni din țara asta e extrem de profundă și perpetuată din generație în generație. Și asta nu e normal într-un stat cu o Constituție care promite să aibă grijă de toți cetățenii ei, indiferent cât de confuzi, de tineri sau de minori sunt când devin părinți.”

Simt să scriu despre asta acum, în preajma sărbătorilor, când oamenii sunt mult mai implicaţi în cauze sociale decât în restul anului dar, aşa cum am mai scris şi cu alte ocazii, săracii nu mănâncă doar de Crăciun şi de Paşte. Ce se întâmplă cu aceşti oameni în perioadele în care nu vine nici Moş Crăciun şi nici iepuraşul de Paşte? Cine îi ajută să iasă din sărăcie, nu cu ajutor temporar ci cu educaţie şi continuitate şi sprijin. Vă spun eu că tot oamenii, tot asociaţiile non guvernamentale. Doar că poate auzim mai puţin despre ele.

Cum eu însămi am o prietenă care ajută constant în “satul ei” dar nu apare pe niciun site şi nu e nicăieri publică această contribuţie continuă la schimbarea de vieţi pe care o are ea. Dar asta nu înseamnă că ea nu există şi îmi dă speranţă că, deşi văd aproape imposibilă schimbarea totală a unui sistem, sunt oameni care salvează pe alţi oameni de la o viaţă trăită în sărăcie.

Mai am un coleg despre care am aflat de curând că are grijă de familii extrem de sărace, continuu, nu doar din când în când. De ce nu ştim mai multe despre aceşti oameni? Pentru că sunt de o bunătate şi de o modestie încât nu se gândesc să facă în vreun fel publice contribuţiile lor. Le fac eu acum, fără să spun exact cine sunt ei, pentru că sper că asta o să inspire şi pe alţi oameni să facă o schimbare de percepţie asupra lumii în care trăim şi să contribuie.

De multe ori vrem, avem putere să contribuim dar nu ştim de unde să începem. Dacă vrei să începi, întreabă-mă, şi eu te pot îndruma. Dacă vrei să începi de la a asculta Satul Mădălinei, atunci m-aş bucura, sigur vei găsi acolo multe dintre răspunsurile la întrebările pe care poate nici nu ţi le-ai pus încă.

Sau poţi să începi de la secţiunea “Suplimentar” de pe site-ul dedicat Satului Mădălinei din DOR. Vei găsi acolo studii, statistici, proiecte, cauze concrete. E un bun punct de început în a te informa şi a alege apoi unde vezi mai potrivită contribuţia ta.

Şi mă întorc iar la sistem. Ameliorăm nişte simptome, ajutăm parţial, cât ne lasă timpul şi contul bancar. Şi este minunat că putem să facem asta. Dar sistemul rămâne în continuare suferind de o boală incurabilă pe care nici cei mai dedicaţi filantropi nu au reuşit încă să o vindece.

E o după-amiază de duminică. Afară e frig, tocmai s-a oprit ploaia şi a dat aşa un soare cu dinţi. Dacă stai în pătură cu un ceai în braţe, dai scroll pe Facebook din plictiseală sau te uiti câte două-trei secunde pe toate canalele tv, lasă-le deoparte, închide ochii şi începe această călătorie sufletească în Satul Mădălinei.

„E o provocare că am construit povestea într-o formă cu care nu suntem obișnuiți”, spune Ana, care e și naratorul acestei povești. „Dar față de o poveste scrisă, e mult mai puternic să o auzi pe Mădălina. Să fie vocea ei, să auzi momentele alea pe care le povestește, în care e umilită de autorități. E mult mai obiectiv. E ca și cum îți spun: ia bucata asta și judecă tu.”

Cum să fii fericit în România

November 30, 2017

Apărut la Editura Humanitas anul acesta, lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, Cum să fii fericit în România este un volum de poveşti în care 17 scriitori români contemporani ilustrează, fiecare în stilul propriu, răspunsul la întrebarea care poate s-a regăsit pe buzele tuturor cel puţin la un moment dat în viaţă: Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în România?

Drept cadou de Ziua Naţională a României, să vă dau să gustaţi un pic din fericirea şi din savoarea României expuse în această carte, prin câteva pasaje, poate poate vi se face suficientă poftă cât să o citiţi şi să o păstraţi în bibliotecă, pentru o eventuală lectură ulterioară.

“Să fac mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseala fizică în imposibilitatea de a gândi, în abolirea conştiinţei. De îndată ce încetez să mă mişc, urâtul mă copleşeşte din nou şi totul redevine insuportabil.”

“Fericirea şi nefericirea fiind un rău aproape la fel de mare, singurul mod de a le evita este să fii detaşat de toate.”

“Nimeni nu strigă în gura mare că-i sănătos şi că e liber: şi totuşi asta ar trebui să facă toţi cei care posedă această dublă şansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi conştienţi de fericirea noastră”. [Emil Cioran]

“În prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta […] Cu cât îţi merge mai rău, cu cât greutăţile sunt mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc inextricabil, cu cât pericolul te sfrutează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.” [Nicolae Steinhardt]

“Roşia autohtonă (chiar şi roşia galbenă, care nu e aşa fiindcă e încă verde, e galbenă de la neamul ei), combinată cu telemeaua devine hrana zeilor, cele două se potenţează reciproc într-un duet inegalabil. Conaţionalii din diaspora, odată reveniţi prin locurile natale, mănâncă brânză cu roşii dimineaţa, la prânz, la cină şi noaptea la trei, cu ochii-n lacrimi şi papile fericite.”

“Lăsând la o parte aserţiunea răuvoitoare cum că cea mai mare greşeală din dieta românilor este că se mănâncă unii pe alţii, neluând în seamă nici dihonia molipsitoare stârnită de talk-show-urile TV, în care disputele politice cuprind 90% din spaţiul de emisie, românii continuă să aibă mulţi prieteni folositori. Încă de la Caragiale, lanţul slăbiciunilor funcţionează perfect, fiecare dintre noi are câte un prieten care e prieten cu un cardiolog, un depanator de aer condiţionat sau un specialist IT: Ştii pe cineva la fisc, ai pe cineva la Arhivele Statului, dar la Spitalul Militar? Ai un parchetar? Circuitul electric al recomandărilor prietenoase merge non-stop, fără scurtcircuit.” [Anamaria Smigelschi]

“Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economică a unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma să dispară. Esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eveniment, o şansă electrizantă, o sărbătoare. Pentru estic, “subînţelesul” vesticului era o utopie. De aceea, când, din întâmplare sau prin excepţie, sau prin arbitrara magnanimitate a puterii, aveai căldură, sau lumină, sau paşaport, ori măsline, când îţi apărea o carte sau nu aşteptai autobuzul decât o jumătate de oră, aveai toate motivele să te bucuri. Improbabilul devenea posibil. Minimalul căpăta proporţii solemne”. [Andrei Pleşu]

“Cel care se bucură cu adevărat e asemenea unuia căruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe să construiască totuşi o casă nouă. Şi, pentru fiecare cărămidă nou aşezată, inima lui se umple de bucurie. [Martin Buber]

“România este o ţară cât se poate de mişto şi, dacă aud pe cineva care-mi zice “păcat că-i populată!, urlu. Sau chestii gen: “Suntem hoţi – am rămas corupţi de pe vremea fanarioţilor”. Mă scuzaţi, oameni buni, dar nu sunteţi chiar în halul ăsta de nasoli. De acord, mai dai şi peste câte-o jigodie, dar România nu-i The Evil Empire. […] OK, vă bântuie încă mahmureala tranziţiei şi a epocii comuniste şi a reîntoarcerii la daci, dar, recunoaşteţi, oameni buni – în afara locului de muncă sunteţi drăguţi. Frumoşi. Talentaţi. Iubitori de muzică. Prietenoşi. Peisajul este spectaculos, iar mâncarea – de milioane. Atunci de ce să nu fiţi fericiţi în România? Ar putea fi mai rău. V-aţi putea trezi în Statele Unite discutând despre bombe termonucleare.” Jean A. Harris

“Cum să fii fericit în România? Simplu: întorcându-i spatele lui cum să fii nefericit în România!” [Ariana Rosser Macarie]

“Au trecut 27 de ani de când vocile străzii au izbutit să scoată ţara din derivă, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altă piaţă, îmi întăresc speranţa că România nu se mai poate scufunda.” [Monica Pillat]

“Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi, deopotrivă, al înţelegerii. Este acel nucleu al seninătăţii, care s-a salvat prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, erudiţiei, claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală măsură temei al fiinţei mele şi a istoriei neîncetat contestate, semn improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume.” [Horia-Roman Patapievici]

Acestea fiind spuse, de alţi oameni dar simţite şi de mine, vă las cu un La mulţi ani de Ziua Naţională a României şi, sper eu, cu întrebarea la care să răspundeţi, nu mie, ci vouă, în ce culori e pictată fericirea voastră?

TEDx-ul meu

November 22, 2017

Mai întâi de toate, daţi-mi voie să explic aparenta mea lipsă de common sense (bun simţ) de a numi un eveniment la care au participat alte câteva sute de oameni, TEDx-ul meu. El sigur că a fost al tuturor celor care au participat şi va fi al tuturor celor care se vor uita la înregistrări sau vor citi despre el. Acesta însă despre care voi scrie eu în această postare este al meu. Şi asta pentru că nu cred că au fost două percepţii absolut identice în sală despre ceea ce s-a întâmplat acolo. Fiecare a filtrat ce-a primit prin propria experienţă, gândire, prin propriile probleme de rezolvat şi vise de împlinit. Aşa că fiecare dintre noi a făcut dintr-un eveniment TEDx, un eveniment TEDx personal cu care a plecat de acolo în minte şi în suflet. Dacă vreo parte din TEDx-ul meu va rezona cu o parte din al vostru atunci nu pot decât să mă bucur. Înseamnă că avem nişte simţiri în comun.

În zilele noastre în care timpul este o resursă care nu ne mai ajunge, n-ar fi de bun simţ din partea mea de blogger să scriu o postare kilometrică despre TEDx-ul meu. Nici măcar între Berceni şi Pipera nu ştiu dacă sunt atâtea staţii de metrou cât să alegi să citeşti o singură postare despre un singur eveniment. Fiecare vrea să îngrămădească în timpul petrecut în transportul în comun cât mai multe lucruri de care nu are timp peste zi. Adevărul este că toţi avem acelaşi timp peste zi, nu am primit unii mai mult şi alţii mai puţin. Doar că alegem, în mod firesc, diferit ceea ce facem cu el.

Aşa că astăzi o să fiu un uncommon sense blogger şi încep la ora nouă seara să scriu, fără garanţia că mă mai pot opri până mâine dimineaţă.

Şi mă pornesc să povestesc, nu aşa cum poate v-aţi aştepta, de la cap la coadă, ci de la coadă la cap, de la momentul în care am ieşit din Sala Polivalentă şi am plecat spre casă. Acela a fost momentul în care ce-a fost uşor a trecut: am ascultat, am aplaudat, m-am bucurat, am râs şi am plâns deopotrivă. Însă de îndată ce am păşit afară din rolul de public ascultător, un rol călduţ, confortabil şi sigur, am simţit o greutate în spate şi o responsabilitate imensă pe umeri de a face ceva cu tot ce m-a învăţat ziua de astăzi. Pentru că, nu? Aşa ar fi de bun simţ.

Am luat ceva notiţe şi am făcut câteva poze însă sub nicio formă nu aş fi putut să mă şi bucur de discursuri şi să înregistrez tot ca să pot citi şi relata din ele mai târziu. Aşa că am preferat să las în voia propriei memorii iar ce vă povestesc aici este, într-o măsură mai mare decât mai mică, doar cu ce-am plecat de acolo în minte. Şi am rămas cu aşa multe idei în minte încât riscul este ori să îmi explodeze mintea ori să o forţez să mai uite din ele ca să se poată relaxa măcar cât să doarmă la noapte. Aleg totuşi a treia variantă şi anume să le scriu aici. Mintea e plină de idei, stomacul plin de emoţii deci mi-e greu să dorm şi nici de mâncat nu prea pot cu poftă… că nu e loc…de atâtea emoţii.

Primul discurs care mi-a ajuns la suflet a fost cel al Violetei Dascălu, profesor de geografie şi director de şcoală, un om care crede că rolul educaţiei este să contureze caractere şi să descopere vocaţii. Şi am crezut-o. Experienţa şi poveştile pe care ni le-a ilustrat stau mărturie că aşa este. Îi mulţumesc doamnei director pentru ceea ce face şi îi scriu şi aici, ceva ce sigur îi voi scrie şi în privat, că atunci când a întrebat cine vrea să contribuie la asta, am ridicat timid mâna de undeva din spate. Mai puţin timid voi ridica mâna atunci când voi merge către ea şi o voi ruga să mă primească în grădina dumneaei cu idei să dau câte mâni de ajutor pot la educaţia despre care chiar dumneaei a spus, va construi România.

Discursul Uncommon Sex cu siguranţă că a stârnit nişte chicoteli pre-adolescentine şi în rândul adulţilor atunci când a apărut pe agendă. Poate eu însămi am ridicat discret o sprânceană pentru că nu ştiam despre ce este vorba. Am fost foarte curioasă şi, recunosc deschis, mi s-a părut cel mai scurt discurs din program. Nu ştiu cât a durat dar pentru mine a fost cel mai scurt. Pentru că mi-aş fi dorit să dureze mai mult. Bryony Cole, o femeie fascinantă, fondatoarea “Future of Sex” a făcut o misiune din a descoperi ce întâmplă cu vieţile noastre intime. Şi vă mai spun doar atât, viitorul sexului este în deschidere şi în comunicare. Trebuie să începem să vorbim despre sex, mai spune Bryony, şi n-aş putea să fiu mai de acord cu ea.

Cu Dinu Guţu care a demontat 5 mituri despre ultraşi dând ca exemplu galeria echipei de fotbal Dinamo am rezonat din motive personale. L-am ascultat cu mare interes şi am înţeles lucruri pe care nu m-am străduit niciodată în trecut să fiu deschisă să le înţeleg. Şi-i mulţumesc pentru această viziune. Nu e tocmai nouă viziunea pentru că, aşa cum spuneam şi mai devreme, având în preajma mea oameni care s-ar putea încadra la categoria “ultraşi” am ştiut deja că nu sunt nişte huligani ci oameni normali, cu diplome şi valori şi familii şi common sense.  Că mai sunt printre ei şi huligani, or fi, nu zic nu. Dar nu cred că se mai cheamă ultraşi, intră deja la altă categorie.

Cosmin Dominte, actor, muzician, regizor, scriitor, a vorbit în versuri despre common şi uncommon sense. Emoţionat şi amuzant, l-am ascultat cu mare placere şi abia aştept să apară înregistrările să-l mai ascult o data, de două ori.

Bill Carny. Savuros. La el mi-am luat cele mai multe notiţe şi, deşi nu îi aparţin, las mai jos câteva citate pe care le-a inserat în prezentare pentru că ce îi aparţine lui din ele sunt poveştile cu care le-a justificat şi cu care ne-a fascinat. Am apucat să-i spun şi personal, la pauză, că vorbele lui o să fie povestea mea de seară de acum încolo. Şi el mi-a răspuns ceva care s-a potrivit mănuşă cu ce vreau să fac eu prin implicarea mea în educaţie. Mi-a spus că dacă o să am copii, să-i învăţ şi pe ei. Nu trebuie neapărat să am copii pentru asta însă ştiu sigur că pot să transmit mai departe din învăţăturile lui copiilor de astăzi.

Watch your thoughts, for they become words. Watch your words, for they become actions. Watch your actions, for they become habits. Watch your habits, for they become character. Watch your character, for it becomes your destiny. Lao Tzu

If you want something you’ve never had. You must be willing to do something you’ve never done. Thomas Jefferson

Câteva alte lucruri reţinute de la Bill şi la care vă las să reflectaţi: Să primeşti un salariu înseamnă că altcineva îţi spune cât valorezi. Dacă nu-ţi permiţi ceva, nu cumpăra! Cuvintele mici au consecinţe mari!

Ioana Moldovan, fotojurnalist freelance, mi-a adus aminte de un film, Whiskey Tango Foxtrot, pe care l-am văzut recent despre o jurnalistă care a plecat de la locul ei călduţ din redacţie direct în Iraq să fie jurnalist de război. Deşi a avut ceva emoţii în timpul discursului (ea însăşi a recunoscut că se teme de înălţimi şi de vorbit în public), Ioana a reuşit să-mi transmită multe. Dar cel mai preţios lucru cu care eu am plecat din vorbele ei este curajul. Ioana, am mai mult curaj de azi înainte datorită ţie!

Ioan Istrate a transmis, printre altele, în felul lui timid care pentru unii ar putea părea mai puţin engaging dar care pentru mine a fost exact ce trebuie, ceva ce şi eu am încercat să transmit în discursul meu la Speakings. Să facem o lume mai bună. El a spune multe şi cu multe cuvinte. Dar reţineţi asta: noi suntem responsabili să facem o lume mai bună.

Izzy Kalman sigur a trezit multe amintiri reprimate din copilăria multora dintre noi când a vorbit despre bullying ca epidemie natională. Prin naţională se referea la America şi la faptul că abordarea Americii asupra copilăriei dăunează unei lumi întregi. Şi el nu a venit acolo să-i înveţe pe bullies să nu mai fie bullies. Slabe şanse să fi fost prea mulţi bullies prin sală. El a venit să ne înveţe pe noi cum să nu mai fim victime. Şi a reuşit. În TEDx-ul meu, a reuşit!

Amy Kaherl, fondatoarea Detroit SOUP, un concept care m-a lăsat cu gura cascată prin amploarea şi impactul pe care-l are în ajutorarea arte, justiţiei sociale, antreprenorilor sociali, educaţiei, tehnologiei şi agriculturii urbane. Modelul creat de ea este replicat acum în peste 170 de oraşe din lumea întreagă.

Nu demult, mi-am înecat laptopul în lacrimi când am citit un articol scris de Alexandra Furnea, un jurnalist iubitor de muzică din a cărei poveste de viaţă avem de învăţat în fiecare zi în care ni se pare nouă că ne e prea greu. Alexandra este mai mult decât o supravieţuitoare, este un supererou. Şi ne inspiră să găsim supereroul din fiecare dintre noi şi împreună să salvăm, dacă nu lumea toată, măcar România.

Am scris şi am uitat să mai respire cum trebuie. Am vrut aşa să dau cât mai mult dintr-o suflare. Şi tot mi se pare că am dat prea puţin din tot ce a fost ziua de astăzi.

Legat de organizare, în TEDx-ul meu, organizarea a fost de excepţie. Sala aranjată frumos, am avut scaun pe care să stau, s-a auzit impecabil, ecranele ajutau dacă stăteai cam departe, cafea, apă, toalete, aer condiţionat cât să nu se sufoce toţi cei care suferă de căldură dar cât să fim ok şi noi ăştia mai friguroşi dacă puneam un pulover/o geacă pe noi, ba chiar şi un pic de mâncare. Şi cocktails la final. Eu n-am nevoie de mai mult. Ba chiar am avut mai mult decât aveam nevoie. Dacă alţii au simţit că au nevoie de mai mult, asta e, TEDx-ul meu este al meu, aşa cum am mai spus.

Ce cred că ar trebui însă rezolvat pentru la anul este problema scaunelor goale pe locurile unde ar fi trebuie să fie oameni care să fie şi ei inspiraţi. De ce n-a fost şi mai multă lume? Poate din cauza serviciului, poate din cauza biletului scump, poate din cauză că n-a fost promovat destul de intens cât să ajungă la toată lumea. Sau poate din toate câte puţin. Mai bine erau scaunele pline de oameni invitaţi să asculte sau care să fi avut ocazia să cumpere last minute bilete mai ieftine decât scaunele goale. Este părerea mea. E păcat de tot ce s-a întâmplat acolo să nu fi avut şi mai mulţi oameni ocazia să fie acolo. Mulţumesc cu această ocazie pentru invitaţia şi onoarea de a fi în sală şi, ceva ce nu ştiu organizatorii încă dar vor afla dacă vor citi postarea până la capăt, la anul, dacă nu ajung încă la nivelul la care să urc pe scenă ca speaker, vreau sigur să ajut în promovare şi organizare. Voluntar. Las aici scris, literă de lege! Profit de această ocazie să mai aplaud o dată, chiar dacă în scris, pe absolut toţi oamenii care au avut orice fel de implicare pentru ca acest eveniment să aibă loc.

Aşa cum spuneam mai sus, ce-a fost mai uşor a trecut. Păşesc acum din postura confortabilă de ascultător, cu şi mai multă energie şi inspiraţie, înapoi în postura de persoană care face lucruri să se întâmple. După ce dorm. Dacă reuşesc să mai adorm de la atâta adrenalină!

Thank you! (common sau uncommon sense, aceste două cuvinte ar trebui să facă parte din orice act de comunicare şi mai ales pentru voi acum, că aţi stat şi m-aţi ascultat)

Stare de mulțumire sufletească intensă

October 28, 2017

Deşi sunt o persoană extrem de activă şi sar oricând pe orice vreme în încălţări ca să plec pe undeva, să mă văd cu cineva sau să fac ceva sau să ajung la vreun eveniment, sunt unele sâmbete, ca aceasta, în care mă bucură nespus să stau în pătură, cu o cafea caldă la ibric în braţe, să recuperez din ce articole aş fi vrut să mai citesc dar n-am găsit timp, să ascult muzică şi, dacă mă loveşte inspiraţia, să scriu ceva în jurnalul meu virtual pe care-l împart cu drag cu voi. De obicei în dimineţile de sâmbătă îmi iau şi porţia de Anatomia lui Grey însă de data aceasta n-am rezistat şi am văzut azi noapte cel mai recent episod.

Ceva de pe Facebook, nu contează ce pentru că nici eu nu ştiu ce, mi-a dus gândul în direcţia conceptului de fericire în online. Şi de aici am pornit să caut în Dexonline să văd care este definiţia fericirii. Şi sună cam aşa, scurt şi la obiect: Fericire = Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină.

Ştiu că am o sâmbătă liniştită şi totuşi  risc să mă bag singură în gura lupului virtual dacă scriu despre concepte atât de mari care pot fi luate foarte personal însă, ascultaţi/citiţi până la capăt.

Eu însămi m-am trezit în trecut comentând că oamenii postează pe reţele de socializare lucruri care îi face să pară perfecţi şi fericiţi însă eu, cunoscându-i pe unii dintre ei, bănuiam că vieţile lor sunt departe de a fi perfecte. Am greşit. Acum văd lucrurile din cu totul o altă perspectivă. Acum ştiu că oamenii (mă includ şi pe mine) postează momente de perfecţiune şi fericire care sunt reale şi autentice în momentul acela pentru ei. Nu este nicio minciună şi nicio manipulare de percepţie şi nici nu vor să te facă să crezi că ei sunt altceva decât sunt. Dacă revenim la definiţia fericirii pe care am scris-o mai sus, dex-ul spune că fericirea este o stare de de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Îi dă însă vreo limitare de timp? Sigur că nu. Fericirea poate să dureze preţ de un selfie cu un pahar de vin şi o prăjitură.

Dacă după starea aceea de mulţumire intensă şi deplină pe care am postat-o pe Facebook încep să plâng o oră fără oprire când citesc un articol cu mărturia emoţionantă a unei supravieţuitoare din Colectiv, asta înseamnă că momentul meu de fericire nu a fost real? Ar fi trebuit să pun un selfie cu mine plângând ca să fiu mai autentică? Nu cred. Chiar nu cred deloc.

Ceea ce uneori nu vedem destul de clar este că nu există neapărat o separare între fericirea din online şi cea din offline. Dacă punem pe Facebook o poză cu noi zâmbind şi apoi ne cuprinde o tristeţe, o tratăm în offline la fel cum o tratăm şi în online. Ne recompunem şi ieşim din casă cu zâmbetul pe buze. Nu e ca şi cum dacă am o zi proastă postez poze de fericire dar pe holuri la birou tun şi fulger şi plâng. Nu. Faptul că în online alegem să arătăm doar anumite lucruri este la fel cum şi în offline alegem să facem acelaşi lucru. Este doar diferenţa dintre trăirile noastre foarte private şi trăirile pe care alegem să le împărtăşim şi cu ceilalţi. Ambele la fel de adevărate, autentice, şi ambele parte din componenţa noastră de oameni.

Am făcut apoi o analiză a profilului meu de Facebook, nu al altcuiva, m-am uitat la ce poze am postat şi la ce articole am scris să-mi dau seama dacă vreodată, din greşeală, am împărtăşit cu voi, vreun moment în care păream fericită dar nu eram. Şi nu am găsit nicio astfel de poză. Pentru că fiecare moment pe care l-am arătat a fost un moment real şi autentic de fericire pentru mine. Că a durat un minut, o oră, o zi, o săptămână, asta e mai puţin important. Dar a fost un moment real. Chiar şi pozele pe care le-am pus după alergări lungi de 21 de km în care Da! aveam dureri mari. Şchiopătam realmente cu zâmbetul pe buze atât în offline cât şi în online pentru că pentru mine era un moment de fericire şi mândrie pe care am ales să-l împart cu voi. Nu e ca şi cum după poză m-am aşezat pe jos şi m-am tăvălit de durere. Nu!

Dacă postez poze de la locul meu de muncă în care arăt fericită înseamnă că am jobul perfect şi totul e mereu perfect şi atunci prietenii mei apropiaţi la care mă mai plâng uneori ar putea să comenteze că nu e real ce postez? Nici pe de parte. Fiecare moment pozat şi postat de la locul meu de muncă a reprezentat o fericire reală de a mă afla în acel moment la locul potrivit şi cu mândria lucrurilor pe care le-am făcut şi bucuria oamenilor care s-au bucurat şi ei de lucrurile pe care am reuşit să fac. Iubesc ceea ce lucrez! Cu bune şi cu rele. Dar aleg să le postez pe cele bune. Pentru că sunt mai multe şi mai intense şi ele sunt cele care îmi definesc meseria pe care am puterea să mi-o creez şi personalizez aşa cum simt că are sens pentru oamenii pentru care şi cu care lucrez. Plus că nici n-aş putea să le postez pe cele mai puţin bune, lucrez în HR, confidenţialitatea este jurământ.

Dacă un părinte postează poze cu copilul care râde şi se bucură înseamnă că vrea să pară că asta e starea permanentă de fericire? Că nu e obosit, că nu schimbă scutece, că nu se trezeşte de zece ori pe noapte? Vrea să pară că este părintele perfect? Nu vrea să pară. Poza cu zâmbetul copilului este un moment real şi autentic de fericire pentru el  pe care-l împarte şi cu restul lumii. Chiar dacă după aceea intervin momentele în care este rupt de oboseală pentru că n-a mai dormit de doi ani consecutivi.

Ca să concluzionez, în caz că aţi avut răbdare să citiţi până aici, nu cred că prin stările de mulțumire sufletească intensă și deplină pe care le afişăm fie în online fie în offline ne arătăm ca fiind alţii decât suntem în realitate. Acele momente sunt parte din noi şi alegem să împărtăşim câteva dintre ele şi cu prietenii noştri. Asta nu ne face sub nicio formă falşi sau manipulatori a propriei imagini ca să dăm bine în faţa altora. Să nu intrăm totuşi, vă rog, în vreo polemică legată de vedete sau alte personalităţi, eu vorbesc aici despre oameni ca mine şi ca tine!

 

Viaţa fără backspace şi autocorrect

October 22, 2017

Am luat stiloul în mână, am deschis caietul, am scris titlul. Şi am greşit ceva, încă din titlu. În lipsa unui backspace care ne scoate din orice greşeală de tipar, am rupt foaia şi am luat-o de la capăt. Am mai greşit pe ici pe colo câte o literă dar am putut să o repar din condei. Pe ultima pagină însă, am mâncat o literă, CULMEA! din numele meu, atunci când mă semnam, la final de poveste. Norocul meu a fost că n-am scris faţă verso şi atunci a trebuit să rescriu o singură pagină şi nu pe amândouă.

Mai ştiu să scriu de mână? Ştiu. Dar nu sută la sută corect. Şi asta pentru m-am obişnuit aşa mult să scriu anumite litere de mână ca de tipar încât am aproape am uitat care este forma lor corect scrisă de mână. Cam aşa mi se întâmplă şi când scriu de mână anumite cuvinte în engleză şi îmi dau seama că nu sunt convinsă că le scriu bine. Autocorrect-ul din calculator m-a făcut să mă bazez prea mult că umblă cineva din urma mea şi le rescrie corect şi atunci mă concentrez uneori mult prea mult pe ce am de scris şi mult prea puţin pe cum se scrie.

Din gând în gând, m-a purtat mintea spre ideea că am ajuns în unele situaţii să nu mai fim atât de atenţi să ne iasă perfect ceva din prima. Pentru că ştim că avem şi o a doua şi o a treia şansă. Totul se rescrie, totul se repară, nimeni nu e tras corespunzător la răspundere. Avem atât de multe şanse încât, în loc să depunem toate eforturile pe calitatea primei încercări, facem o ciornă din orice primă experienţă care ar trebui să fie de fapt cea mai preţioasă, mai bună şi mai corectă.

Ne ascundem prea mult după scuza că nu trebuie să ne iasă din prima (ceea ce este adevărat) încât nu mai depunem toată munca şi tot avântul încât poate totuşi, de ce nu, să ne iasă din prima. Efortul de a scrie corect o poveste în două pagini de caiet studenţesc, mi-a adus aminte cât de important este să fii prezent şi atent şi să nu greşeşti. Nu aveam toată duminica la dispoziţie doar să scriu şi să rup foi. Plus că nici  nu e frumos să consumi atâtea foi doar din neatenţie. Nu voiam să folosesc nici pic de şters, nici să răzuiesc cu lama greşelile, nici să tai, să pun în paranteză sau orice alte metode mai foloseam la şcoală pentru că ne era lene să o luăm de la început. Voiam să fie un text scris frumos, pe curat. Şi a mers. Am rescris ultima pagină fără greşeală însă aproape că n-am respirat de emoţie cât am scris-o, atât de mult efort am simţit că depun.

Dincolo de scrisul de mână de care ca adulţi avem nevoie tot mai rar, cred că e important să acordăm atenţia cuvenită fiecărui lucru pe care-l facem ca să nu dublăm timpul şi eforturile care sunt şi aşa destul de limitate. Au ieşit găluştele tari în supă? Nu-i nimic, le scot şi fac altele. Am scris un mail cu greşeli? Îl mai citesc o dată şi corectez. Noroc de backspace/delete/ctrl Z/autocorrect şi alte câte mai câte ajutoare. M-am grăbit şi am vărsat ceva pe jos? Nu-i nimic. Şterg. N-a ieşit bine poza? Nu e ca şi cum mai am doar câteva locuri pe film. Smartphone-urile au loc berechet de poze (doar că pierdem momentul, la asta nu prea ne gândim). Şi lista poate continua la nesfârşit. Şi uite aşa, din prea multă blândeţe faţă de noi înşine, consumăm timp după timp să reparăm ce-am fi putut face bine din prima. Sigur că nu e aplicabil în toate situaţiile însă măcar în câteva din ele putem salva un timp care s-ar scurge degeaba. Cu acest gând în minte, să avem un început de săptămână în care să fim un pic mai atenţi şi să vedem, dacă nu cumva, sunt lucruri care chiar ne pot ieşi cum trebuie, din prima.

 

Scrisul face bine

October 10, 2017

Pentru că puţinii dar valoroşii mei cititori m-au tot întrebat, într-o formă sau alta, în ultima perioadă, pe când o nouă postare le va fi adusă spre încântare şi inspirată de prietena mea “ziaristă” Andreea Arhip cunoscută şi ca bloggeriţa Arhipa, m-am aşezat degrabă la laptop să aştern cuvinte potrivite.

Am început, cam cum începeam şi în studenţie să învăţ pentru examene, să spăl vasele din chiuvetă. Nu e mediu propice pentru creaţie dacă sunt vase în chiuvetă. De fapt mint, pentru cine mi-e prieten pe Facebook, e clar că am început cu un selfie. Şi, în timp ce făceam acel selfie, am observat cu coada ochiului că sunt rufe la uscat care sunt deja uscate. Aşa că le-am strâns. Când să mă aşez din nou concentrată în canapea, sună telefonul. Comanda de mâncare. Nu sunt uşile numerotate şi nu ştia la care uşă să bată.

Încep totuşi relatarea prin a spune că titlul postării nu-mi aparţine deşi sunt total de acord, am mai spus-o şi altă dată că m-am apucat de scris pentru că-mi face bine. Ulterior mi-am dat seama că face bine şi altora să citească ce scriu. Şi asta m-a motivat şi mai mult. Scrisul face bine este un proiect pe care l-am îndrăgit de când l-am descoperit. Ce înseamnă acest proiect? Înseamnă că timp de 365 de zile, aici veți găsi textele unor regizori, actori, scriitori, profesori, artiști plastici, oameni de știință sau de media. 365 de autori vor scrie despre educație! Pentru educație! Şi, ca să o citez cu totul pe Andreea, “sunt sigură și că vom reuși să adunăm bani ca să formăm Fondul de granturi educaționale care să poată să ridice un gard de școală, să mute toaleta din curte în interior, să ducă în excursie niște copii care n-au ieșit niciodată din satul lor, să aducă o bursă unor elevi care merită. Pentru că știu ce înseamnă să nu ai și știu ce înseamnă să îți dorești.”

DA! Şi eu ştiu ce înseamnă să nu ai şi ştiu ce înseamnă să-ţi doreşti. Şi mai ştiu că mulţi vor rezona cu mine atunci când voi spune cum dădeam eu puţinii bani primiţi cadou de ziua mea ca să cumpăr culegeri obligatorii pentru şcoală. Şi totuşi mă simt norocoasă că-i aveam şi pe aceia. Pentru că prea mulţi nu-i au. Asta m-a motivat să mă implic şi în proiectul Viziune într-un ghiozdănel al Asociaţiei Aura Ion, proiect pentru care alerg duminică un semimaraton. Mi-am atins targetul de donaţii şi le mulţumesc din inimă tuturor celor care au donat însă dacă nu aţi avut încă ocazia, nici acum nu e târziu,  mai puteţi contribui cu oricât de puţin aici.

Buuuun. Am făcut o pauză pentru mâncat şi încă una să răspund la un comentariu pe Facebook în care sora mea, scriitoare şi ea, mă întreba despre ce scriu. I-am răspuns că scriu despre educaţie. Şi asta fac, într-o formă sau alta.

V-am povestit deja un pic despre proiectul Scrisul face bine dar mai bine luaţi voi şi citiţi din scoarţă în scoarţă pe site tot ce îşi propune să facă pentru că eu deja am palmele transpirate de emoţie şi inima-mi bate tare de bucurie şi mândrie că şi eu, chiar eu, am fost invitată să fac bine prin scris în cadrul acestui proiect prin care “ne dorim să motivăm oameni, să încurajăm ideile bune și să facilităm implementarea proiectelor educaționale eficiente care, în mod obișnuit, nu ar avea acces la fonduri. Cu alte cuvinte, „să facem bine”.”

Şi uite aşa schimb macazul unei postări despre care ştiam cum începe dar despre care nu aveam nici cea mai vagă idee cum se termină şi gândesc cu voce tare despre ce să scriu. Nu acum. Pentru proiect. Poate despre lipsurile pe care le-am avut şi care m-au ajutat să fiu şi mai ambiţioasă şi mai perseverentă? Despre oamenii care m-au inspirat să pun mâna pe carte? Despre nopţile din faţa calculatorului traducând literatură sau despre weekendurile petrecute dând meditaţii la engleză care m-au ajutat să mă descurc decent prin facultate? Despre ce m-au învăţat experienţele la locurile de muncă prin care am trecut şi prin care încă mai sunt şi despre cum învăţ zi de zi ceva nou care mă duce mai departe? Sau despre toate laolaltă care m-au format omul care sunt astăzi şi despre toate pe care încă le învăţ pentru ca fiecare zi care trece să mă transforme într-o versiune şi mai bună a mea? Vom vedea. Va fi o surpriză. Este şi pentru mine o surpriză în ce direcţie va vrea sufletul să dicteze degetelor. Ce ştiu sigur este că dacă e cu suflet, n-avem cum să nu facem bine!

Până data viitoare…vă urez să faceţi bine! Şi dacă aveţi insomnii la noapte sau sunteti online shopperi compulsivi, cumpăraţi şi nişte … educaţie. Pentru cei care au mai puţin acces la ea.

Untitled