Uncommon Type
M-am trezit devreme și brusc, fără snooze, deși este totuși o zi de duminică. Zi liberă. De fapt toate zilele sunt libere. Noi suntem cei ocupați. O cafea de la Origo mi-a pus sângele în mișcare deși o idee mai bună ar fi fost să beau un pahar cu apă înainte. Chiar m-au întrebat dacă vreau un pahar de apă cât aștept cafeaua. Și am zis nu, mulțumesc. Deși a fost clar un semn din cer că îmi cerea corpul (afectat de o răceală neașteptată și nebinevenită) apă înainte de cofeină.
Când sunt zile frumoase și nu am un plan anume să fac un lucru sau altul, îmi place să mă fac nevăzută pe o bancă în parc cu o carte în mână. În funcție de cât de mult mă prinde cartea, nu mai aud agitația din jur și parcă nici lemnele tari ale băncii nu mă mai deranjează. Alternativa este să mă afund într-un fotoliu de la vreo cafenea.
Am plecat azi de acasă fără carte. Abia am terminat un volum aseară și așteptam să mă văd astăzi cu sora mea să-mi predea ștafeta celui mai popular volum al momentului (cel puțin popular prin lista mea de prieteni de pe Facebook), Bărbatul care n-a mai sunat, apărut la Editura Nemira. Dar totuși aveam poftă să citesc ceva până după-amiază și, după dialogul: ”Mergi acasă să-ți iei carte și ieși după?” ”Nu, o să cumpăr o carte”, m-am oprit în Librarium și am răsfoit tot ce se putea răsfoi de pe raftul de noutăți.
La urma urmei dacă vrei să te oprești pe afară să bei o cafea și să mănânci un sandviș, nu te duci până acasă să iei cafeaua și sandvișul ci le cumperi din oraș. De ce nu ar fi la fel și cu cărțile?
Cartea pe care am cumpărat-o era nerăsfoibilă, ultima rămasă în teanc, încă în țiplă. Dar chiar și așa nerăsfoită, a fost cea care nu mi s-a dezlipit de mână. O fi fost de la țiplă 😀
Uncommon type, Some stories, tradusă în română Caractere atipice, Niște povestiri, este cartea de debut a lui Tom Hanks și cuprinde 17 povestiri din viață. Viața cui? Viața unor oameni, mai inventați sau mai reali însă la fel cum suntem și noi, cu bucurii și frământări și întâmplări care mai de care mai banale sau, din contră, ieșite din obișnuit. De prima povestire m-am bucurat pe terasă la Starbucks (cu toată gălăgia din jur). Apoi organismul meu răcit m-a implorat să mă întind un pic în pat așa că am revenit acasă. Îl mai amăgesc un pic cât scriu această postare apoi îl las să se odihnească în timp ce voi continua lectura cu povestirea numărul 2 despre care înțeleg că este preferata traducatorului cărții, Alex Văsieș, așa cum declară într-un interviu pe care-l puteți asculta aici.
Până la această oră a fost o zi destul de uncommon pentru mine pentru că, în drum spre librărie am întrat într-un magazin de încălțări sport și, în maxim 5 minute am plecat de acolo gata ”încălțată”, lucru care nu mi se întâmplă prea des având în vedere că înainte de a găsi ceva care să-mi placă și să-mi vină, trebuie să străbat orașul în lung și-n lat. Ok, poate exagerez un pic, când e vorba de pantofi sport mi-e mai ușor.
Nu e rău să te trezești devreme într-o zi de weekend. Mai e atâta duminică de profitat și de bucurat! Enjoy!
Lifehax #1, despre evoluţie personală
Vă povesteam într-o postare anterioară despre conceptul de Lifehax şi despre evenimentul Lifehax #1 la care urma să merg pe 23 martie. Iată că a venit şi ziua de 23 martie, o zi frumoasă de iarnă cu multă zăpadă afară dar cu tot atâta primăvară în suflet.
N-am mai avut demult o zi de lucru pe care să o petrec doar pentru mine şi aveam de gând să mă bucur de ea din plin. Sinceră să fiu, de dimineaţă nu se arăta o zi prea grozavă. Deşi afară ningea necontenit eu am ieşit din casă îmbrăcată nu prea în acord cu sezonul, motiv pentru care după primele alunecări m-am întors acasă pentru a mă echipa corespunzător.
Din fericire am reuşit să ajung la timp şi, după ce am băut o cafea bună de de la Kups B, am intrat în sala de eveniment with an empty cup (cu un pahar gol, la modul figurat vorbind, evident) ca să-l pot umple cu multă motivaţie, educaţie şi inspiraţie, 3 elemente cheie care să mă sprijine apoi în drumul meu spre evoluţie personală.
Am ajuns târziu acasă pentru că am mai fost şi la un alt eveniment imediat după însă nu aş vrea să închei seara fără a vă da şi vouă să gustaţi câte puţin din paharul cu motivaţie, educaţie şi inspiraţie în 10 idei şi întrebări la care vă invit să reflectaţi.
- Lumea este foarte complexă iar a nu şti lucruri este perfect normal, nu e nicio ruşine. Cunoaşterea are şi ea limitele ei. V-aţi gândit vreodată că oamenii care ştiu mai puţine lucruri au mai multă încredere în ei (overconfidence) iar cei care ştiu mai multe au o încredere în sine mai realistă?
- Conştientizarea este primul pas care generează schimbarea.
- Mergi cu mintea deschisă către orice experienţă. În mintea unui începător sunt multe posibilităţi, în mintea unui expert…doar câteva.
- Înainte de a te apuca de un nou proiect, asigură-te că l-ai terminat pe cel anterior.
- De ce ai începe de mâine să te trezeşti mai dimineaţă decât până acum? Pentru că dimineaţa avem o energie de decolare, proactivă, în timp ce seara avem o energie de aterizare, reactivă iar voinţa noastră este la un nivel minim. Stabileşte-ţi un “de ce” puternic pentru ca mai apoi “cum-ul” să aibă valoare.
- Oare de multe ori când spunem “nu am timp” nu spunem de fapt într-o formă mascată că “nu mi-e clar“, “nu ştiu“, “sunt confuz“?
- Cum arată busola valorilor tale personale, fundamentele fiinţei tale?
- Cât de des putem spune că avem mintea în acelaşi loc unde ne este şi corpul? #mindfulness
- Degeaba faci repede şi bine lucruri pe care n-ar trebui să le faci deloc, niciodată.
- Ce-ar fi dacă ne-am concentra să facem mai puţin dar să fim mai mult?
Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult la eveniment a fost posibilitatea de a interacţiona cu speakerii prin intermediul unei aplicaţii prin care fie puneai întrebări, fie răspundeai la întrebările pe care speakerii le aveau pregătite pentru public, văzând apoi în timp real pe ecran rezultatele mini-survey-urilor care se întâmplau live. Aveai posibilitatea să dai rating-uri şi feedback pentru fiecare moment din program dar şi să te conectezi cu ceilalţi participanţi. Online-ul s-a îmbinat frumos cu offline-ul şi comunitatea lifehax începe să prindă un contur din ce în ce mai clar.
Acest eveniment unic şi interactiv de Lifehax a fost primul din multe altele care vor veni. Mulţumesc organizatorilor pentru ocazia de a fi participat şi pentru primirea călduroasă în rândul life hackerilor de cursă lungă. Veţi mai auzi multe de la mine despre acest concept însă deocamdată mă opresc aici pentru că … nevoie de odihnă.
*Speakerii de la care am preluat ideile de mai sus: Steven D’Souza, Andrei Roşu, Dan Luca, Alis Anagnostakis.
Life Hax – Switch to Happiness
Am primit prezentarea despre Life Hax pe emailul de serviciu într-o zi foarte ocupată în care puteam să-mi arunc ochii pe mailuri doar să văd dacă arde ceva undeva. Lucrând într-o companie de IT, primul cuvânt pe care mi-au cazut ochii din fraza “LifeHax #1 este locul unde life hackeri aspiranţi şi mai experimentaţi se întâlnesc şi fac schimb de experienţe într-o conferinţă desfăşurată într-un cadru deosebit şi după o agendă inedită” a fost hackeri 😀 Mintea mea se pare că a exclus cuvântul life din ecuaţie şi s-a gândit automat că este un eveniment dedicat ITiştilor.
Ei bine da, este şi pentru ITişti dar nu doar pentru ei pentru că odată ce am aşezat la locul lui şi cuvântul life, a ieşit un cu totul alt concept despre care auzisem dar nu ştiam că se numeşte aşa. Ba chiar eu însămi mă consider, în zilele mele bune, un life hacker aspirant.
Ce înseamnă, pe scurt: life hackingul este o modalitate holistică de evoluţie personală şi profesională prin schimbări graduale de comportamente. Comportamentele noastre. Nu ale altora. Deşi, cel mai probabil, odată schimbate comportamentele noastre, e puţin probabil să nu reuşim să-i virusăm, într-o măsură mai mică sau mai mare, şi pe cei de lângă noi.
Ce se întâmplă la conferinţă: conversaţiile (nu discursurile, vor fi conversaţii interactive) sunt structurate pe hacking în viaţa profesională (productivitate, setare de obiective, managementul timpului şi altele), hacking în viaţa personală (sănătate, dietă, mod de gândire, bunăstare personală şi altele), construirea comunităţii LifeHax. Şi pentru că digerăm mai bine informaţia odată cu cafeaua, prânzul şi cocktailul, organizatorii ne anunţă că sunt deja şi toate acestea pe program.
Cine sunt speakerii cu care vom avea conversaţiile: Andrei Roșu, Simcha Gluck, Dan Luca, Larisa Petrini, Steven D’Souza, Geo Bogdan (deocamdată, înţeleg că e posibil să mai fie încă cineva). Cine sunt ei şi cu ce discuţii v-ar putea provoca, aflaţi de pe site sau, şi mai comod, dacă urmăriţi pagina de Facebook LifeHax.
Ce ne costă: sunt mai multe variante de preţuri pe care le găsiţi pe site însă e păcat să nu profităm de săptămâna dragostei (săptămâna asta, mai exact) când putem să cumpărăm un bilet cadou cuiva drag şi mai primim unul gratis ca să putem merge şi noi. Mai exact,comandă cel puțin 2 bilete şi ai un preț de 94.50 EUR per bilet! Apoi preţurile revin la forma iniţială până când, sper eu, că vom mai avea şi altă posibilitate de discount până la eveniment. Eu, de exemplu, nu mi-am luat încă bilet, pentru că în martie este ziua mea şi…. dacă tot sunt născută pe 2.03….pare aşa ca un făcut că pe 23 martie să merg la un eveniment în care să încep să îmbunătăţesc şi mai mult această versiune a mea aproape upgradată la 3.4 😀 (mai pe româneşte, sper să-l primesc cadou şi…dacă nu se întâmplă, mi-l fac eu cadou că na, până la urmă life hackingul este despre a prelua controlul asupra propriei persoane).
Cââât? Da, anticipez această reacţie la mulţi dintre cititori pentru că na, şi eu am avut-o, recunosc. De asta am vrut să înţeleg şi mai bine ce cumpăr şi ce-i încurajez şi pe alţii să cumpere.
Ce cumperi: Dincolo de o zi de conferinţă, cumperi o întreagă experienţă, sper eu, pentru toate celelalte zile de după ziua conferinţei. Dacă vezi lucrurile aşa, atunci parcă nu mai pare atât de scump preţul în euro afişat pe site. Pare chiar un chilipir. Şi asta pentru că acest concept de LifeHax nu este gândit să-ţi administreze o pastilă a fericirii şi a succesului profesional şi personal cu efect limitat ci funcţionează mai degrabă cu eliberare prelungită. Şi atunci, ziua conferinţei este doar începutul construirii bulgărelui. Mai primeşti şi un goodie bag la alegere în care se află tot o experienţă şi nu un obiect. Se mai rostogoleşte bulgărele puţin şi intri în comunitatea LifeHax iar de acolo, nu cred că mai e vreo surpriză pentru nimeni, de fiecare dintre noi depinde ce facem pe mai departe cu ce-am primit.
Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău
Mi-am dorit să citesc această carte în primul rând pentru că am fost atât de ataşată de povestea lui Ove şi am simţit că autorul are un stil care se lipeşte foarte uşor de sufletul meu. La început am cam tras de mine să urmăresc firul poveştii pentru că era destul fantasy inserat în realitate iar eu, prin cărţi, prefer să evadez din realitate într-o altă realitate şi nu în fantasy. Apoi când mi-am dat seama ce metaforă puternică pentru o realitate şi mai puternică este această poveste, nu am mai dorit să o las din mână.
Acest roman m-a însoţit câteva zile de acasă spre birou şi invers deşi nu este tocmai uşor de cărat şi de citit prin mijloace aglomerate de transport în comun din cauza grosimii (are scrisul mare şi paginile groase deci nu vă speriaţi că s-ar citi greu).
Azi de dimineaţă un prieten mi-a scris pe Goodreads că aşteaptă cu nerăbdare recenzia. Şi asta o dată pentru că i-am dat cinci stele (din cinci) şi apoi pentru că se pare că acest roman a primit şi recenzii negative comparativ cu Ove. Nu aş vedea neapărat de ce am compara o carte cu alta, fie ea şi scrisă de acelaşi autor. Sunt poveşti diferite şi, mai ales, simţite diferit de fiecare cititor în funcţie de trăirile proprii şi de perioada din viaţă pe care o traversează fiecare.
Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău a fost, pentru mine, genul de carte care m-a făcut să mi se facă dor de poveste, imediat ce eram nevoită să o las jos şi să îmi desfăşor activităţile zilnice obligatorii.
[de aici încolo postarea poate conţine urme de spoiler sau comentarii pe care unii cititori le-ar putea considera spoilere deşi vă promit că nu povestesc efectiv cartea]
Cele mai puternice două concepte pe care le-am extras din poveste şi care cred că m-au ţinut aşa legată de paginile acestei cărţi au fost iertarea şi acceptarea. Dar pot cu uşurinţă să enumăr şi alte concepte şi valori care reies din ea cum ar fi: a înţelege şi a vedea dincolo de aparenţe, a avea curaj, a căuta răspunsuri, a fi tu însuţi şi a te accepta dacă eşti puţin altfel, a nu judeca, a-ţi fi dor, foarte dor şi a accepta dorul care parte din toată viaţa ce va urma.
Nu, nu toţi monştrii arată ca nişte monştri. Căci unii îşi poartă monştrii înăuntrul lor.
Este primul citat pe care mi l-am notat mental (adică am ţinut minte numărul paginii la care era) şi care m-a făcut să mă opresc şi să reflectez la conceptul de aparenţă versus realitate. Dincolo de zâmbet şi veselie, sunt oameni care-şi poartă monştrii fioroşi înăuntru şi nu le dau voie să iasă la suprafaţă decât în momente de sigurătate. Şi am mai învăţat, avansând în poveste, că sunt monştri îmblânzibili, atâta timp cât ai şi oameni potriviţi în jur care să aibă curaj să nu se teamă de ei şi să-i înţeleagă şi să-i accepte. Sigur că la urma urmei fiecare îţi îmblânzeşte singur monştrii însă nu strică deloc să fie alături cineva care să, repet, înţeleagă şi să accepte.
Dar nimeni nu foloseşte cuvântul “moartă”. Toţi spun că s-a dus sau că “am pierdut-o”. De parcă bunica-i o şosetă care s-a pierdut în uscătorul de rufe. Unii plâng, iar Elsa simte că n-au niciun drept. Că doar nu era bunica lor! Şi nici dreptul s-o facă pe Elsa să simtă că bunica avea şi alte ţări şi împărăţii în care pe ea n-au dus-o niciodată.
La partea cu “n-au niciun drept” am simţit aşa o apăsare în suflet pentru că, pasajul m-a transpus direct în capela unde stăteam, acum doi ani, la priveghiul tatălui meu şi, pe măsură ce se perindau oameni şi oameni care ne transmiteau condoleanţe şi plângeau, eu nu simţeam decât impulsul de a-i da pe toţi afară şi să urlu la ei că n-au niciun drept să plângă atâta că doar nu era tatăl lor. Şi mai interesant este că s-a nimerit să termin de citit această carte fix în ziua în care comemoram 2 ani de la moartea tatălui meu şi în câteva zile urma să comemorăm 1 an de la moartea bunicii mele. Şi atunci, îmi dau seama că nu toţi cititorii vor simţi această carte cum am simţit-o eu şi, pe bună dreptate, n-o să vă judec dacă-i daţi mai puţin de cele 5 stele pe care cred eu că le merită pe Goodreads.
În poveste bunica este un supererou. Dar nu aflăm asta din prima. Şi nici Elsa, eroina poveştii, nu înţelege asta din prima. Tocmai pentru că, unii oameni, în supereroismul lor salvează lumea dar tind să eşueze în a salva lumea de lângă ei. Şi atunci îi pare rău. Nu pentru binele făcut. Dar tot îi pare rău. Însă când lumea de lângă ei înţelege că prin sacrificiul lor comun, lumea cealaltă a fost salvată, e mai uşor de acceptat, înţeles şi de iertat.
Până să ajungi să le cunoşti “monştrii dinăuntrul lor”, unele personaje din carte ţi-ar putea fi destul de antipatice. Lasă-le să-ţi fie antipatice. E cu atât mai puternică lecţia în care afli de ce n-ar trebui să-ţi fie şi de ce ai judecat ceva despre care n-ai ştiut tot. Şi asta e una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am luat din carte. Şi rămâne. Şi, dacă vrei şi tu, te schimbă şi-ţi schimbă modul de a interacţiona cu lumea din jur. De cele mai multe ori nu vrem să judecăm sau să avem o părere despre ceva. Dar, oameni cum suntem, judecăţile şi părerile ne caută pe noi şi uneori nu suntem suficient de puternici să nu le lăsăm să ne umbrească vederea.
Aş vrea tare mult să pun la final de postare ultima propoziţie din carte. Dar ştiu eu sigur că mulţi o s-o citiţi şi n-ar fi corect.
Dar pot totuşi să închei cu câteva îndemnuri:
- Citiţi cartea
- Recomandaţi cartea şi altora cărora le-ar face bine
- Judecaţi mai puţin, căutaţi să înţelegeţi mai mult
- Iertaţi mai mult (mai ales pe voi şi apoi pe cei din jur)
- Mai mult curaj, mai puţină frică.
Dacă v-a plăcut cartea şi v-a învăţat ceva preţios pentru voi, vă invit să-mi povestiţi într-un comentariu.
Din când în când, filmul bate viaţa
În primul rând daţi-mi voie să împărtăşesc cu voi de unde îmi iau inspiraţia zilnic în materie de filme şi seriale. Moviecore este blogul care mă ţine la curent cu tot ce-i nou şi bun şi vă recomand şi vouă să-l urmăriţi. Aşa am descoperit că apare Molly’s Game şi în ziua în care a apărut, am şi fost să-l văd. Tot Moviecore m-a convins să mă apuc şi de Smilf, un serial care sigur este pe gustul meu deşi încă n-am văzut niciun episod. Urmează, după ce scriu postarea asta. Mai ales că mai sunt două săptămâni până reapare Grey’s Anatomy, trebuie să am cu ce să îmi alimentez pofta de binging.
Dar să vă spun ce mi-a plăcut la Molly’s Game: personajul principal şi implicit actriţa care l-a jucat, faptul că e inspirat dintr-o poveste reală, vibe-ul pozitiv pe care ţi-l dă o poveste de viaţă complicată şi inspiraţia că poţi să câştigi chiar şi atunci când toate cărţile îţi prezic o pierdere colosală, replica mea preferată: “Ce te face să te simţi mai bine când pierzi? R: Să câştigi!” Un film lung care m-a ţinut cu sufletul la gură şi la care nu m-am plictisit absolut deloc. Cred chiar că o să-l mai văd o dată. Mi-a mai plăcut şi faptul că numele întreg al lui Molly, Molly Bloom, mi-a adus aminte de personajul feminin din cartea care a stat la baza lucrării mele de licenţă, acum aproape 11 ani, Ulise, James Joyce. Mi s-a reaprins cheful să recitesc această carte cu mintea mea de acum şi nestresată de faptul că de lucrarea aceea depinde diploma mea de absolvire a facultăţii de limbi străine.
Aseară am văzut Un bărbat pe nume Ove, un film nominalizat la Oscar în 2017 şi făcut după o carte care a fost printre preferatele mele din cele citite în 2017. Recomand să citiţi cartea mai întâi. Se citeşte uşor, e groasă dar are scris mare iar povestea curge foarte uşor, nu veţi vrea să o mai lăsaţi din mână. Merge şi ca remediu atunci când vreţi să mai reduceţi din timpul petrecut pe Facebook sau Instagram. Despre carte a scris Laura aici şi tot ea mi-a mai tăiat puţin din elan când a spus că filmul este slab comparativ cu cartea. Am fost amândouă de acord însă că actorii au fost extrem de bine aleşi. Mi s-a părut incredibil cum au reuşit să redea imaginile şi povestea exact cum mi le imaginasem şi eu când citisem. E un film şi cu plâns şi cu râs dar mai degrabă cu plâns, numai bun pentru descărcări de emoţii nedescărcate la timp.
Acum câteva zile am revăzut Parfum de femeie, un film prea bun să-l vezi doar o dată în viaţă tocmai pentru că are câte o lecţie să-ţi dea în orice moment al vieţii te-ai afla: cum să ai curaj şi să fii propriul colonel atunci când te afli într-un moment de judecată din viaţa ta, cum să ai curaj să vrei să-ţi zbori creierii dar să NU o faci, să trăieşti viaţa pe care o ai chiar dacă nu e viaţa pe care ţi-ai dorit-o, să te bucuri de dans, de parfum şi, de ce nu, de câte un Jack Daniel’s din când în când. E acelaşi film însă credeţi-mă, în funcţie de starea pe care o aveţi, pare alt film de fiecare dată. Un film nemuritor şi cu resurse infinite de învăţăminte.
E frumoasă viaţa şi poate că bate filmul însă uneori e chiar mişto să pui viaţa pe pauză şi să faci binging de poveşti până îţi odihneşti mintea, înveţi o perspectivă nouă şi te pregăteşti să trăieşti un pic altfel decât ai trăit înainte de a fi văzut o poveste cu tâlc.
Şi timpul avea răbdare dar noi nu aveam
Gândesc acest articol de câteva zile însă nu am avut răbdare să mă aşez să-l scriu pentru că nu se lega cu totul iar eu când mă aşez să scriu un articol, de regulă, îl am deja cât de cât închegat în minte.
Nu întâmplător am mărturisit încă din prima frază că n-am avut răbdare pentru că fix despre asta aş vrea să vorbesc. Despre lipsa noastră de răbdare. Mi-a trecut prin minte dacă are sens să-l public online sau să-l ţin doar pentru mine. Şi asta pentru că m-am gândit dacă veţi avea răbdare să citiţi.
În momentele noastre de maximă motivaţie ne punem în minte tot felul de obiective pe care vrem să le îndeplinim. De luni, de noul an, de mâine, de peste două zile, de acum. Şi apoi vedem că nu reuşim să le facem să se întâmple…repede. Şi apoi dăm vina pe noi, că suntem slabi, că nu suntem în stare. Dăm vina pe soartă că nu s-a putut. Mai dăm vina şi pe alţii. Pe vreme. Pe timp. Pe câte şi mai câte.
Doar că lucrurile mari au nevoie de răbdare. Nu slăbim peste noapte. Nu ne tonifiem dintr-o oră de sport. Nu devine obişnuinţă să mâncăm sănătos doar pentru că am mâncat salată cu avocado la micul dejun. Nu învăţăm ceva nou dintr-o singură lecţie. Uneori nu înţelegem o carte dintr-o primă citire. Nu promovăm într-o lună cât alţii în şapte ani. Oricât am vrea ca noi să putem mai repede, să ne iasă din prima, nu se întâmplă aşa. Trebuie să avem răbdare. Să perseverăm, să mai încercăm şi când nu ne-a ieşit.
Câtă lipsă de răbdare experimentăm zi de zi. De la cele mai mici până la cele mai mari. Batem din picior discret când e coadă la Mega Image şi ne gândim că poate mergea mai repede la cealaltă casă. Am pierdut metroul în ultima clipă şi 3 minute ni se pare prea mult timp de aşteptat. Ne e foame la restaurant, ni se pare o veşnicie până vine mâncarea. Acasă gatim ceva care să se facă repede. Oare fast food-urile au apărut din lipsă de timp sau din lipsă de răbdare să mai aşteptăm după o mâncare bine făcută?
Ne ardem la limbă că nu avem răbdare să se mai răcească ceaiul sau cafeaua. Stricăm oja de pe unghii că nu am avut răbdare să-i dăm timp să se usuce. Vrem să facem şapte lucruri deodată pentru că nu avem răbdare să ducem măcar unul până la capăt.
Nu avem răbdare să probăm haine, să potrivim accesorii. Vrem să ieşit instant ca din revistă. Dăm iar vina pe timp.
Nu bem suficientă apă pentru că nu avem răbdare să mergem de o mie de ori la toaletă după aceea. Dăm refresh la nesfârşit pentru că nu avem răbdare să se încarce o poză pe internet. Totul ni se pare că merge cu încetinitorul pentru că nu avem rădare să dăm timp lucrurilor să se întâmple în modul lor natural. Şi atunci totul este într-o mare grabă.
Nu avem răbdare să ne vindecăm…
Nu avem răbdare să lăsăm maşina de spălat să spele singură, punem la programul cel mai scurt. Nu avem răbdare să ascultăm o melodie până la capăt deşi s-ar putea că ne-ar plăcea şi nouă dacă am asculta-o.
Nu avem răbdare să ascultăm sau să citim ce scrie lumea. E mai uşor să ne uităm o fracţiune de secundă la o poză decât să citim sau să vizionăm ceva care ar putea să ne fie de ajutor. Articolele sunt prea lungi, cărţile prea groase. Drumurile prea aglomerate, traficul prea trafic.
Nu avem răbdare să dormim, să ne odihnim.
Nu avem răbdare să învăţăm. Să ascultăm. Să gândim răspunsurile înainte de a le da.
Din câte ştiu eu nu s-a inventat încă pastila cunoaşterii şi a experienţei. Tot răbdare ne trebuie. Pentru că timp este dar nu avem răbdare să-l folosim cum trebuie. Şi atunci el trece. Fără folos.
Nu avem răbdare să stăm prea mult într-un loc. Am fost, am văzut, am bifat. Am pozat. A venit vremea să ne numărăm like-urile pe Instagram şi Facebook. Avem cam puţine, ne întristăm. Lumea n-a avut răbdare să se uite.
Am trimis un mesaj. N-am primit răspuns instant şi nu avem răbdare să aşteptăm. Mai trimitem unul. De data asta prin altă metodă. Nu a răspuns cineva la telefon. Ne îngrijorăm, a păţit ceva, are ceva cu noi, nu avem răbdare….
Poate că ne-am propus nişte lucruri pentru anul nou în care tocmai am intrat. Parcă începem să ne necăjim. E deja 2 ianuarie. Nu am realizat încă nicio rezoluţie. Oare e cazul să le schimbăm? Punem altele? Au trecut 2 zile din an şi nu am reuşit încă nimic consistent. Nu suntem în stare. Nu avem voinţă, nu avem putere. Suntem slabi. Sau poate că aşa e făcut să fie. Dăm la gunoi obiectiv după obiectiv şi dăm vina pe noi şi uneori pe timp.
Lucruri făcute de mântuială ca să fie multe, să numărăm victoriile mediocre la final de zi sau la final de an.
Şi timpul avea atâta răbdare. Noi nu… încă….
Şi nici artificiile nu aveau răbdare să ardă atât de mult cât să facem o poză perfectă de Anul Nou.
Povestea DoR-ului meu
23 Decembrie. Dădeam scroll pe Instagram. Văd o poză postată de Decât o Revistă în a cărei descriere aflam ce primim dacă ne abonăm la DoR. La final de postare, scria “un abonament la noi e şi un cadou de sărbători foarte potrivit”. Aşa că le-am ascultat sfatul şi am făcut un cadou de sărbători unei persoane care, doar din când în când, îmi este dragă. Adică mie. Am pus mâna pe card şi am dat comanda. Astăzi am primit-o la birou şi m-am bucurat ca un copil la poalele bradului de Crăciun când am văzut că aveam în revistă inclusiv un bilet personalizat, scris de mână. Deşi treabă era de făcut, am profitat şi am mai aruncat câte un ochi în DoR şi în timpul programului şi apoi m-am pierdut între paginile revistei la metrou, în drum spre casă.
Despre ce este DoR, m-a întrebat cineva la birou şi am răspuns scurt şi fără să stau pe gânduri, despre oameni. Şi aşa mi-am dat singură ideea să vă povestesc şi eu de ce este DoR-ul aşa de preţios pentru mine şi ar trebui să fie pentru cât mai mulţi oameni. Pentru că este despre oameni. Atât despre cei care scriu poveştile cât şi despre cei care sunt personaje reale din aceste poveşti reale, scrise cu grijă. Şi pentru că o colegă dragă mie de birou (tot cea care mi-a mulţumit că le dau ocazia să fie mai buni) mi-a mai mulţumit o dată pentru că citez “ne ajuţi să nu mai fim ignoranţi”, am zis că voi profita de orice ocazie să povestesc orice mă minunează pe mine şi care s-ar putea să vă minuneze şi pe voi.
Am ascultat povestea DoR acum vreo trei săptămâni în podcast-ul Pe bune de care vă povesteam aici. Citesc de mai multă vreme articole DoR pe internet însă doar ocazional am cumpărat revista printată. Şi trebuie să recunosc că mi-a fost ruşine că citesc ceva scris şi muncit de cineva dar nu plătesc pentru asta. Ăsta a fost motivul principal pentru care am comandat abonamentul pe un an, să am poveşti să-mi ajungă. Pentru că dacă noi luăm poveştile aşa de-a gata în loc să le cumpărăm, s-ar putea poveştile la un moment dat să înceteze să mai apară. Şi ar fi păcat. Mare păcat. Aşa că vă încurajez şi pe voi să cumpăraţi aceste poveşti care sunt, pentru mine, hrană curată pentru suflet.
Şi mă întorc la acel scris de cineva. Aceste cineva-uri care scriu, nu apar la televizor, nu sunt nume care să-ţi sune cunoscut la prima auzire. Şi poate nici la a doua. Însă eu le citesc cu mare grijă numele de mai multe ori pentru că sunt nume ale unor oameni care merită reţinuţi şi recunoscuţi pentru munca lor. Nu apar în concerte şi nu le cere nimeni autografe (deşi eu mi-aş dori să am la fiecare articol şi o semnătură scrisă de mâna autorului) şi nici nu îi recunoaşte lumea pe stradă. Însă eu ştiu sigur că de acum înainte le voi recunoaşte numele pe oriunde le voi mai vedea. Aşa cum s-a întâmplat să recunosc în acest număr din DoR, numele Ioanei Moldovan, fotojurnalistul care a vorbit la TEDx şi datorită căreia am astăzi mai mult curaj. Sau cum am recunoscut numele Andreei Vrabie, gazda podcastului Pe Bune. Sau numele Danielei Groza, fotograf, a cărei poveste am ascultat-o tot în podcastul Pe Bune. Sunt oameni pe care am început să-i admir şi, recunosc, să-i urmăresc şi pe Facebook (a se citi să le dau follow, nu friend request, nu am îndrăznit până acolo) pentru că ştiu că am multe de învăţat de la ei şi că şi datorită lor voi creşte într-un om ceva mai bun decât sunt astăzi.
Am reuşit să las DoR-ul din mână doar cât să scriu aceasta postare pe care nu aş vrea s-o mai lungesc. Mai bine puneţi mâna şi citiţi revista scrisă de oameni cu un dar de scris de care sper şi eu să mă molipsesc.
