Skip to content

Viaţa fără snooze

April 17, 2017

De când mă ştiu nu reuşesc să mă dau jos din pat dimineaţa înainte să dau două (trei, patru) snooze-uri la alarmă. Chiar şi atunci când nu aveam alarmă şi mă trezea mama să mă duc la şcoală îi ziceam nuuu cam tot de atâtea ori cât dau acum snooze. Această amânare mă lasă de cele mai multe ori cu o durere de cap deşi senzaţia este că am dormit mai mult. Uneori pun ceasul intenţionat cu jumătate de oră mai devreme doar ca să am loc de snooze. Deşi încă sunt convinsă că amânarea mă ajută, mi-am setat o provocare pentru o săptămână  să testez cum funcţionează şi fără snooze. De mâine….

Uneori conştient alteori fără să ne dăm seama, dăm snooze toată ziua la câte ceva. Fie că e un task pe care nu avem chef să-l facem, fie că e o carte pe care o citim mai încolo, fie că e un telefon pe care-l dăm peste câteva ore sau zile, fie că este orice alt lucru în calendar de care nu apucăm să ne atingem pentru că deh, butonul magic de snooze ne păcăleşte că am putea să-l facem şi mai târziu. Doar că mai târziu se face uneori prea târziu şi sunt lucruri pe care le facem prea pe grabă sau lucruri pe care nu mai apucăm să nu le facem deloc.

Aşa că de mâine testez serios un stil de viaţă fără snooze. Să vedem cât iese şi cât mă ţine. Nu ştiu cum voi reacţiona mâine dimineaţă când, după 3 zile libere, voi fi dormit puţin şi poate nu tocmai bine o jumătate de noapte. Dar mă gândesc că dacă am putut să stau 2 ore de Paşte cu o tavă de prăjituri în faţă şi să nu gust nici măcar o firimitură atunci mă pot trezi şi mâine dimineaţă din prima.

Dincolo de trezitul de dimineaţă, mai importat este să-mi iasă renunţatul la snooze la lucrurile cu adevărat importante care ţin atât de serviciu cât şi de viaţă personală. Să sun acum, nu mai încolo. Să fac un lucru acum şi nu peste 10 minute, o oră sau deloc. Totul ţine de voinţă şi de obişnuiţă. Aşa că am scris postarea asta acum şi nu mâine seară deşi sigură că voi reveni cu o poveste şi despre progresele vieţii fără amânare.

SnoozeButton4

Alta braţară Fit Bit

April 15, 2017

Vă povesteam acum un an că am primit de ziua mea cadoul mult dorit, o brăţară Fitbit de monitorizare a mişcării. Fericirea nu a durat foarte mult pentru că după vreo şase luni a început uşor uşor să se desprindă brăţara până când, dupa aproximativ 10 luni s-a rupt de tot şi nu am mai putut să o port. Am suferit după ea pentru că eram nedespărţite şi pentru că o primisem de la oamenii dragi din viaţa mea. Am pus-o totuşi deoparte să o am amintire şi nu m-am gândit nicio clipă că aş putea să încerc să o schimb, am aflat mai târziu că era chiar în garanţie.

Acum două săptămâni, purtând o conversaţie întâmplătoare cu un coleg în pauza unui curs la serviciu, am ajuns la discuţia despre ceasuri de sport. Atunci când am menţionat că brăţara mi s-a rupt după aşa scurt timp, colegul respectiv mi-a sugerat să scriu la customer support FitBit pentru că sunt foarte amabili şi cel mai probabil că îmi vor da o brăţară nouă în schimb. Am fost uşor neîncrezătoare dar, pentru că oricum nu aveam nimic de pierdut, am scris un email către ei.

Mare mi-a fost surprinderea cu câtă căldură şi amabilitate mi-au răspuns, mi-au cerut câteva informaţii suplimentare şi apoi mi-au prezentat opţiunile de înlocuire: fie îmi trimiteau o brăţară la fel ca cea care s-a rupt ori primeam un discount de 30% la un model mai nou. Am ales să primesc una la fel ca a mea însă am avut noroc să nu mai fie pe stoc aşa că mi-au trimis o altă brăţară, Alta FitBit, un model mai nou şi mai finuţ decât ce aveam eu, fără costuri suplimentare şi în termen de 4 zile lucrătoare aşa cum au promis.

De ieri de când a venit şi până la ora asta am făcut vreo 20 000 de paşi. Poate că i-aş fi făcut şi fără brăţară dar e mult mai drăguţ acum că ştiu exact câţi paşi, un estimat de calorii arse şi cam cum am dormit cu o noapte în urmă (monitorizează şi cât de liniştit ai somnul sau cât de agitat). Îmi place că o pot conecta cu telefonul ca atunci când sună sau primesc sms să vibreze discret. Mi se întâmplă des să nu aud telefonul în mijloace de transport în comun sau să-l ţin noaptea pe silent şi atunci această funcţionalitate îmi este de un real ajutor. Sper totuşi să nu mai vibreze în miez de noapte sau prea de dimineaţă pentru că….apelurile la ore din astea nu sună aproape niciodată a veşti bune…

Acum două săptămâni aş fi spus că nu recomand produsele FitBit pentru că par să se strice uşor însă pe atât de uşor a fost să înlocuiesc produsul încât nu am cum să nu-l recomand. Mai ales că dincolo de brăţara care s-a rupt, nu a avut absolut nicio altă problemă de funcţionare. Aşa că dacă vă gândiţi să investiţi într-o brăţară de sport, aruncaţi un ochi la ei pe site.

Şi uite aşa a venit iepuraşul de Paşte şi la mine cu un cadou, o brăţară nou nouţă de sport. Numai bună să-mi ţină companie în alergarea de duminica viitoare. Apropo de alergarea de săptămâna viitoare, linkul de donaţii este încă deschis, targetul încă neatins. 180 de ron mă mai despart de targetul de 500 de ron, bani care vor ajuta la construirea unei locuinţe pentru o familie nevoiaşă.

Pentru un Paşte fericit şi liniştit, recomand să mâncaţi cu măsură, să faceţi cât mai multă mişcare şi să petreceţi timp de calitate cu oamenii dragi din viaţa voastră! Nu e aşa de greu, nu? Cred că mai greu e cozonacul în exces 😀

Alerg să construiesc

April 9, 2017

Dincolo de beneficiile pe care le are pentru sănătatea mea fizică şi psihică, alergatul are pentru mine o însemnătate aparte. Reprezintă un parcus de la a nu putea la a putea foarte mult. Cum se traduce asta în experienţa mea? Păi de la 210 metri pe care-i alergam acum 3 ani şi mă opream de dureri peste tot, la cei 21 de kilometri pe care-i alergam anul trecut la semimaratonul din mai. Drumul meu de la 210 metri la 21 de kilometri nu a fost extrem de lung dar a fost intens şi presărat cu ambiţie, muncă şi energie pozitivă.

Pentru ca alergatul meu să aibă şi mai mult sens, în decursul timpului am alergat pentru o cauză care a fost, până acum, în exclusivitate, Hospice Casa Speranţei: aici, aici, aici şi aici. Şi am alergat de fiecare dată cu bucuria că fiecare pas mic al meu ajută o cauză mare pe care încă o susţin din tot sufletul.

De azi în două săptămâni alerg la Bucharest International 10k tot pentru o cauză doar că alta care-mi este aproape de suflet şi anume Habitat for Humanity. Una dintre prietenele mele cele mai dragi lucrează ca PR la Habitat şi astfel am privilegiul de a fi mereu aproape de proiectele organizaţiei. De la agonie la extaz, sunt impresionată în permanenţă de perseverenţa cu care lucrează oamenii de acolo în pofida tuturor pierdicilor care ar putea apărea pe parcurs (şi slavă domnului, tot apar) să-şi ducă scopul la îndeplinire: să ajute oameni defavorizaţi să aibă o casă a lor. Şi spui să-i ajute pentru că oamenii nu doar primesc casa de-a gata ci muncesc şi ei cot la cot cu organizaţia pentru ridicarea locuinţei lor dar şi pentru alte locuinţe din program.

Cum mă puteţi voi ajuta să alerg să costruiesc? Donând o sumă de bani cât de mică accesând linkul de aici. Am un target de 500 de RON pe care sper eu măcar să-l dublez în cele două săptămâni câte mai sunt până la cursă. Pui şi tu o cărămidă la una dintre casele pe care Habitat le va construi?

Viaţă.Muncă.Echilibru

April 1, 2017

În cei 11 ani de când a apărut filmul, cred că m-am uitat de cel puţin 11 ori la Diavolul se îmbracă de la Prada. Nu că aş fi pus DVD-ul pe repeat însă l-au dat de aşa multe ori la televizor încât, nu ştiu din ce motiv, n-am schimbat niciodată postul, deşi e clar că ştiu despre ce este vorba. În seara asta parcă l-am privit dintr-o perspectivă din care nu l-am mai privit până acum şi anume din perspectiva work-life balance, pe româneşte, echilibrul dintre viaţă personală şi muncă.

Mi-a atras atenţia o replică din film pe care nu am mai remarcat-o pînă acum. Andy îi zice lui Nigel că viaţa ei personală se deteriorează şi el îi răspunde că asta înseamnă că se descurcă bine la muncă. Apoi îi spune să-l anunţe în momentul în care se duce cu totul pe apa sâmbetei pentru că atunci e timpul pentru o promovare. [Let me know when your whole life goes up in smoke. Means it’s time for a promotion].

Echilibrul dintre muncă şi viaţă personală este unul dintre cele mai dezbătute subiecte din zilele noastre. Poţi să ai şi carieră şi viaţă personală şi ambele să fie egal de successful? Poţi să faci performanţă cu program de 8 ore pe zi? Răspunsul meu este că nu m-am hotărât încă asupra unui da sau asupra unui nu. Sigur că, de cele mai multe ori, într-o situaţie normală (şi nu una de criză cu lipsă de personal şi aşa mai departe), există căi prin care putem eficientiza timpul în aşa manieră încât să ne ajungă cele 8 ore să ne facem treaba bine şi încă ceva în plus. Întrebarea este, acel încă ceva în plus este suficient pentru performanţă sau trebuie şi mai mult în plus, mai mult care se poate rezolva doar atunci când au expirat cele 8 ore? Sunt situaţii şi situaţii, fiecare job este diferit şi îmi este aproape imposibil să generalizez. Mă pot raporta la experienţa mea şi cam atât.

Pentru că nu îmi place să-mi aduc munca la mine în parcare, pe un blog personal, mă abţin să povestesc mai mult despre experienţa mea aşa că mă rezum la faptul că am momente în care simt că plec mai devreme atunci când ies la şase pe uşă sau momente în care mă obişnuiesc aşa mult să plec acasă cu laptopul de serviciu încât atunci când nu-l iau mă apucă panica în metrou de teamă că l-am luat şi l-am uitat pe undeva.

Este adevărat că merge o perioadă să investeşti mai mult într-o parte decât în cealaltă însă în momentul acesta nu aş putea să spun că ştiu care este secretul unui echilibru perfect, dacă el există şi nu e doar o iluzie.

Întorcându-mă la film, m-a emoţionat mult povestea lui Andy în încercarea ei de a fi o angajată model în detrimentul vieţii personale, bazându-se pe faptul că iubitul şi prietenii vor înţelege şi vor fi alături de ea şi se vor bucura împreună de succesul ei. Nu prea s-a dovedit a fi aşa, pentru că ea a fost nevoită să ducă munca la o aşa extremă încât nu a mai putut fi prezentă nici măcar la momentele de maximă importanţă din viaţa particulară. A fost nevoită sau a ales? Altă întrebare care apare din când în când pe parcursul filmului. A ales. Sau a fost nevoită să aleagă până când a fost nevoită să aleagă altceva. Povestea lui Andy se termină cu bine. A ales bine până la urmă. Şi viaţă şi muncă. Echilibrate amândouă. Cel puţin aşa părea înainte de “the end”. Ce s-a întâmplat după, nu mai ştim. Aşa cum nu ştim ce se întâmplă nici după ce se termină, eventual cu o nuntă, orice film romantic care se respectă.

Dacă filmul a reuşit să vă ocolească până acum, căutaţi-l voi. E mai interesant decât am crezut în primele dăţi când l-am văzut. Are multe lecţii de oferit dacă eşti pregătit să le primeşti şi să le foloseşti. Numai bun de sâmbătă/duminică după-amiază.

landscape-1466777400-guhh

Experienţa cafelei de sâmbătă

March 25, 2017

M-am târât cu greu jos din pat de dimineaţă, pe la 10 jumate şi tare aş fi băut o cafea fierbinte şi gustoasă. De curând am realizat că poţi să iei de la Starbucks şi latte cu lapte fără lactoză şi astfel mă pot bucura în sfârşit de gustul cafelei cu lapte fără să am o stare de disconfort după. Nu sunt intolerantă la lactoză pentru că efectele nu sunt atât de grave însă e totusi o stare ciudată pe care o am după ce beau lapte dulce. Deşi vremea de afară nu era foarte îmbietoare, am plecat pe jos să-mi iau o cafea de la Starbucks de îndată ce m-am trezit.

Când am primit cafeaua cerută, am văzut că paharul era murdar de cafea şi numele îmi era scris de cineva care clar n-a avut cele mai mari note la caligrafie în şcoală. Şi, deşi am avut impulsul să cer să toarne cafeaua într-un pahar curat şi să scrie numele cu mâinile şi nu cu picioarele, am ales să nu fac asta pentru că mi s-ar fi părut oarecum absurd, nu e ca şi cum ar fi avut cafeaua alt gust. Şi cu toate astea….poate că ar fi avut. Pentru mine cafeaua într-o dimineaţă de sâmbătă este o experienţă şi un simbol al unei relaxări pe care, spre exemplu, într-o zi de duminică nu o simt la fel.

Dar unde vreau să ajung de fapt. Paharul meu murdar de cafea şi numele scris urât m-a dus cu gândul la o discuţie pe care am avut-o săptămâna asta cu două colege de birou în jurul clientului care cere ce ar trebui să primească în schimbul a ceea ce a plătit şi clientul care acceptă şi jumătăţi de măsură, poate din comoditate, de ruşine sau dintr-o empatie cu cel care a servit (tind să cred că fac parte din aceasta ultimă categorie). Nu sunt mereu aşa. Dacă mă deranjează ceva foarte tare atunci cu siguranţă că voi fi destul de vocală, mai ales atunci când nu văd niciun soi de cooperare cu cel care serveşte. Dar sunt momente în care nu mă deranjează efectiv ceva atât de tare încât să fac mare caz de asta şi să cer altceva sau acelaşi lucru făcut altfel. Nu fac excepţii când e vorba de carnea nefăcută sau roz la mijloc (dacă nu e vită), de fiecare dată o voi trimite înapoi deşi am mai avut momente când, din lipsă de chef sau de lehamite că oricum a durat prea mult, o las aşa şi mănânc ce pot, cu gândul să nu mai revin în locul respectiv. Am învăţat însă să specific clar şi să îi rog în mod special să fie atenţi la carne, o prefer mai degrabă un pic arsă decât crudă. Şi aşa mi-am cam rezolvat problema cu primitul cărnii roz.

Ce voiam de fapt să subliniez este faptul că, fără să cădem în extrema în care găsim nod în papură la orice, dacă e un lucru care ne deranjează şi ne strică “experienţa cafelei de sâmbătă”, e recomandat să spunem şi să cerem ca lucrul pe care l-am plătit să fie la calitatea pe care ar trebui să o aibă pentru că altfel nu facem decât să ne necăjim singuri degeaba şi să spunem în gând replici care mai de care mai inteligente pe care de fapt nu le-am rostit cu glas tare niciodată persoanelor care ne-au servit altfel decât ar fi trebuit.

De ce să ne mulţumim cu pui roze şi pahare de cafea murdare de cafea când am plătit pentru pui gătit şi pahare curate? E greşeala lor că nu sunt suficient de atenţie la nevoile clientului dar împărţim vina atunci când acceptăm să plătim pentru greşeala lor. Dacă sunteţi în categoria celor care mai degrabă “lasă aşa” decât spun ceea ce îi nemulţumeşte, încercaţi să schimbaţi atitudinea şi să cereţi ceea ce vi se cuvine (în ce mai politicos mod posibil). Să vedeţi atunci satisfacţie. Plus că în felul acesta îi ajutăm şi pe ei să îşi îmbunătăţească stilul de lucru şi clienţii viitori (printre care poate te vei număra şi tu) nu vor mai avea nimic de reproşat.

De la ultima parcare încoace

March 19, 2017

Deşi n-am mai avut eu stare de stat şi de povestit, multe s-au mai petrecut de când n-am mai parcat nicio grijă şi nici vreo bucurie pe blog. Aşa că încep acum să relatez, ce anume cred eu că ar fi de interes pentru voi. Pentru că aşa ca în public speaking, şi pe blog este despre voi, adică public/cititori, şi nu despre mine.

Şi dacă tot am menţionat despre public speaking, trebuie să vă spun că m-am gândit mult înainte să accept invitaţia Self Trust Academy de a participa la cursul lor de public speaking. Eram obosită şi nu credeam că voi reuşi să investesc două zile dintr-un weekend plus alte două seri din săptămâna următoare. Părea prea mult pentru mine în condiţiile în care, de luni bune spre un an deja, nu am mai avut concediu deloc iar multe weekenduri şi seri fuseseră deja investite tot în muncă. Tare rău mi-ar fi părut dacă n-aş fi profitat de această ocazie de a investi timp în dezvoltarea mea pentru că a fost într-adevăr o experienţă minunată în care am descoperit lucruri pe care le conştientizam şi pe care implicit nici nu le corectam, am cunoscut o grupă de oameni de la care am avut multe de învăţat şi în faţa cărora nu mi-a fost nicio clipă teamă să fiu vulnerabilă, să recunosc când nu ştiu, să mă deblochez singură atunci când tot singură mă blochez şi multe altele pe care le veţi descoperi şi voi, dacă vă veţi da voie şi dacă veţi investi în acest curs.

Trebuie să recunosc faptul că nu mi-a mai rămas aşa mult timp de scris şi pentru că am făcut binging de seriale şi filme ori de câte ori am avut câteva ore libere. Am reuşit astfel să ajung la zi cu Mistresses, Younger, This is Us, Grey’s Anatomy (cu Grey’s sunt mereu la zi, oricum) şi am început un serial nou Big Little Lies despre care nu ştiu încă să vă spun dacă-mi place sau nu, încă am mixed feeligs.

Dintre filmele văzute în ultima perioadă cel mai mult mi-au ajuns la suflet Manchester by the Sea, La La Land şi Hacksaw Ridge. Nu pot să spun acelaşi lucru şi despre Moonlight sau Collateral Beauty la care m-am uitat din curiozitate şi care, pentru mine, au însemnat o mare pierdere de vreme. Eu judec filmele după modul în care m-au făcut să mă simt iar cele două filme nu m-au făcut să mă simt în niciun fel, poate doar plictisită.

În ultima lună am început şi câteva cărţi dar n-am reuşit să termin efectiv niciuna aşa că dezbatem acest subiect într-o altă postare în care voi avea şi ceva despre care să vă povestesc.

Un lucru pe care l-am făcut nou în această perioadă a fost să mănânc sushi pentru prima oară şi pot să spun că a fost o experienţă foarte plăcută. Am fost la Kanpai şi, deşi în continuare nu îmi place peştele crud, am avut multe alte variante delicioase de încercat cum ar fi burgerul din peşte cu chiflă de orez (eu sunt fan orez aşa că nu avea cum să nu-mi placă), o supă delicioasă cu carne de porc dar şi sushi-ul crocant şi gătit la care mă gândesc de atunci şi-mi lasă mereu gura apă.

Apropo de restaurante, am încercat acum ceva timp un local care pare să fie foarte mişto dacă te uiţi pe net. Cred că au investit mai mult în site decât în local pentru că ce am găsit nu are mare legătură cu ce e pe net. Deşi eram singurii clienţi de acolo care mâncau, a durat o veşnicie până să vină mâncarea iar personalul mi s-a părut, în unele situaţii, de-a dreptul obraznic. Mâncarea însă a fost foarte bună şi proaspătă, ba chiar am mâncat cele mai bune clătite pe care le-am mâncat eu vreodată la un restaurat. Nu ştiu dacă cireaşa de pe tort a fost faptul că am cerut încă o sticlă de vin şi au spus că nu mai au vin de niciun fel. Destul de ciudat având în vedere că noi am ales un vin din lista lor de vinuri şi ni l-au adus fix pe acela iar apoi ca prin minune s-a evaporat tot restul vinului din local. Amuzant a fost faptul că ospătăriţa ne-a zis extrem de senină că mâine vor aduce vin, de parcă noi am fi stat până mâine sau ar fi fost primul loc în care ne-am fi întors a doua zi.  De fapt cireaşa de pe tort a fost faptul că la intrare scria clar că poţi plăti cu cardul iar când ne-au adus nota ne-au zis senin şi credit că nu au POS şi a trebuit să ne scotocim prin toate buzunarele, mai să rămânem la spălat vase că nu aveam suficient cash. Cu toate astea, dacă aveţi drum pe acolo, aveţi cash la voi, nu vă grăbiţi şi nici nu vă e poftă de vin, recomand să încercaţi mâncarea sau măcar clătitele, singurul desert pe care-l mai aveau dintr-un meniu foarte generos de altfel.

Dacă tot am vorbit despre mâncare mă simt responsabilă să vorbesc şi despre sport. De aproximativ o lună, merg săptămânal la o clasă de TRX de la Jatomi Fitness din Afi Controceni, clasă pe care v-o recomand cu drag, nu aveţi cum să nu plecaţi cu picioarele tremurânde de acolo însă vă spun din experienţă că acest tip de atrenament este foarte eficient dacă este efectuat corect şi constant. Îmi completez antrenamentele cu clasele Lady Fit, alergat dar şi TRX acasă. Nicio săptămână fără sport, oricât de greu şi de obositor ar părea, sportul ne încarcă de fapt de energie şi de o stare de bine.

Un alt lucru care m-a bucurat în ultima lună este şi faptul că am avut ocazia să merg la un liceu din Bucureşti şi să povestesc cu elevii de acolo despre carieră, curaj, încredere în sine, dezvoltare personală în general, o experienţă care m-a încărcat cu entuziasm şi bucurie cât să-mi ajungă şi acum.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus parte din povestea mea şi acum vă încurajez să profitaţi de restul de duminică şi să începeţi săptămâna cu drag şi spor!

collage_photocat

Hello from the Other Side

February 11, 2017

Am citit parţial acest articol alaltăieri, când aveam deja programat să merg la cinema să văd filmul. Aşa de tare ce a fost sharuit cu menţiunea că râzi cu lacrimi la el încât a trebuit să mă demachiez înainte să fiu sigură că-l pot citi liniştită şi fără urme de mascara pe faţă. Spun parţial pentru că n-am reuşit să trec de primele zece umbre ale acestei cronici pe bune. Cronici? Pe bune? m-am întrebat eu când n-am reuşit să-l citesc cu totul. Am văzut aseară filmul şi azi dimineaţă am izbutit, cu greu, să citesc şi restul articolului, măcar să vorbesc în cunoştinţă de cauză.

Am mers entuziasmată la film cu gândul că voi lua cel puţin un autograf de la una dintre sosiile lui Adele. Am găsit cu greu un loc decent în sală pentru că, ce credeţi, cu o oră înainte de film erau date aproape toate biletele, inclusiv cele din primul rând. Măi să fie câte Adele are Bucureştiul ăsta. Ca să nu mai zic de câţi bărbaţi trebuie să fie idioţi, sub papuc sau câţi dintre ei trebuie să fi pierdut un pariu.

Am intrat în sală şi am avut tendinţa să strig “Hello”, “It’s me” să văd care dintre sosiile lui Adele reacţionează dar ce credeţi? Oriunde mă uitam nu reuşeam să le văd. Vedeam în schimb oameni ca mine şi ca tine, adică grupuri şi grupuri de tineri care au venit să vadă un film (şi femei şi bărbaţi deopotrivă) şi să se relaxeze într-o zi de vineri, după o săptămână de muncă. Să mai menţionez că nu am trecut nici de 40 de ani, nu sunt nici singură şi aş vrea eu să am vreun pic din frumuseţea şi talentul lui Adele. Ca să nu mai spun de prietena mea cu care am fost la film care este un exemplu de frumuseţe şi delicateţe feminină. Şi ea mai are mult până la 40 de ani şi nici dacă s-ar chinui n-ar reuşi să fie singură vreodată. Dar nu contează asta. Ce legătură are până la urmă felul în care arătăm cu filmele la care ne uităm?

Am stat şi m-am gândit… de când ar trebui să mergem să vedem doar filme de Oscar şi cu replici de Oscar? Şi de când ar trebui să vedem numai filme aşa zis inteligente? Dacă mergem la un film să ne simţim bine şi să ne mai relaxăm după o zi de muncă suntem mai puţin inteligenţi? Mă îndoiesc. Dar îmi asum să mă contraziceţi, nu suntem toţi la fel şi, aşa cum scriam în articolul de anul trecut, câte umbre atâtea păreri sau chiar mai multe.

Dacă o scenă de sex într-un film încă ne mai face să râdem sau să ne foim în scaun şi să ne uităm pe pereţi ca atunci când ne trimiteau părinţii să le aducem un pahar cu apă atunci când se nimerea să fie într-un film la care ne uitam în familie atunci înseamnă că pudibonderia încă mai o calitate care ne caracterizează. Pentru că ce face un copil când prinde câte o scenă de sex parţial? Râde şi se ascunde pentru că nu e pentru el şi nu e pentru vârsta lui şi nici n-o înţelege. Dar mai facem asta şi la 30 de ani oare?

Sigur că au fost şi unele scene uşor penibile la care am râs, au fost şi momente când a fost amuzant pe bune şi atunci am râs iar.Dacă nu ai citit cărţile (mă scuzaţi că le menţionez aşa, am văzut că în cronicile pe bune era o jignire supremă adusă cărţile să numeşti aceste volume cărţi; eu le voi numi în continuare aşa) e mai greu să urmăreşti povestea deşi filmul urmăreşte destul de bine povestea. Dar dacă ai citit şi cărţile atunci filmul devine mai interesant pentru că pune o imagine pe care oricum ţi-ai creat-o în minte atunci când ai citit. Şi imaginea nu e rea deloc. Iar coloana sonoră care însoţeşte imaginea este şi ea inspirată şi bine aleasă.

Pentru mine a fost o seară relaxantă în care am reuşit să mă deconectez de muncă şi, pentru cine mă cunoaşte şi în viaţa reală, ştie cât de greu spre deloc mă deconectez eu de munca mea.

Pentru cine are de gând să plătească bilet să meargă la film doar ca să aibă de ce face mişto dupa aia, îi recomand să ia cei 27 de lei pe care i-ar da pe bilet şi să cumpere azi o masă caldă unui om sărman de pe stradă. Ca mişto poţi să faci şi fără să-l vezi, după cum s-a demonstrat deja în miile de păreri cu privire la film care au apărut pe internet fără ca cei care îşi dau cu părerea să fi văzut despre ce comentează.

Îmi asum riscul de a primi unfollow pe blog şi pe Facebook în urma acestei postări deşi rareori mă bag în subiecte semi-controversate tocmai pentru că nu-mi place să pornesc discuţii interminabile, motiv pentru care îmi şi rezerv dreptul să şterg comentariile care tind să ducă în direcţia respectivă.

So, hello from the other side a părerilor despre 50 Shades Darker!

hqdefault