Skip to content

Experienţa cafelei de sâmbătă

March 25, 2017

M-am târât cu greu jos din pat de dimineaţă, pe la 10 jumate şi tare aş fi băut o cafea fierbinte şi gustoasă. De curând am realizat că poţi să iei de la Starbucks şi latte cu lapte fără lactoză şi astfel mă pot bucura în sfârşit de gustul cafelei cu lapte fără să am o stare de disconfort după. Nu sunt intolerantă la lactoză pentru că efectele nu sunt atât de grave însă e totusi o stare ciudată pe care o am după ce beau lapte dulce. Deşi vremea de afară nu era foarte îmbietoare, am plecat pe jos să-mi iau o cafea de la Starbucks de îndată ce m-am trezit.

Când am primit cafeaua cerută, am văzut că paharul era murdar de cafea şi numele îmi era scris de cineva care clar n-a avut cele mai mari note la caligrafie în şcoală. Şi, deşi am avut impulsul să cer să toarne cafeaua într-un pahar curat şi să scrie numele cu mâinile şi nu cu picioarele, am ales să nu fac asta pentru că mi s-ar fi părut oarecum absurd, nu e ca şi cum ar fi avut cafeaua alt gust. Şi cu toate astea….poate că ar fi avut. Pentru mine cafeaua într-o dimineaţă de sâmbătă este o experienţă şi un simbol al unei relaxări pe care, spre exemplu, într-o zi de duminică nu o simt la fel.

Dar unde vreau să ajung de fapt. Paharul meu murdar de cafea şi numele scris urât m-a dus cu gândul la o discuţie pe care am avut-o săptămâna asta cu două colege de birou în jurul clientului care cere ce ar trebui să primească în schimbul a ceea ce a plătit şi clientul care acceptă şi jumătăţi de măsură, poate din comoditate, de ruşine sau dintr-o empatie cu cel care a servit (tind să cred că fac parte din aceasta ultimă categorie). Nu sunt mereu aşa. Dacă mă deranjează ceva foarte tare atunci cu siguranţă că voi fi destul de vocală, mai ales atunci când nu văd niciun soi de cooperare cu cel care serveşte. Dar sunt momente în care nu mă deranjează efectiv ceva atât de tare încât să fac mare caz de asta şi să cer altceva sau acelaşi lucru făcut altfel. Nu fac excepţii când e vorba de carnea nefăcută sau roz la mijloc (dacă nu e vită), de fiecare dată o voi trimite înapoi deşi am mai avut momente când, din lipsă de chef sau de lehamite că oricum a durat prea mult, o las aşa şi mănânc ce pot, cu gândul să nu mai revin în locul respectiv. Am învăţat însă să specific clar şi să îi rog în mod special să fie atenţi la carne, o prefer mai degrabă un pic arsă decât crudă. Şi aşa mi-am cam rezolvat problema cu primitul cărnii roz.

Ce voiam de fapt să subliniez este faptul că, fără să cădem în extrema în care găsim nod în papură la orice, dacă e un lucru care ne deranjează şi ne strică “experienţa cafelei de sâmbătă”, e recomandat să spunem şi să cerem ca lucrul pe care l-am plătit să fie la calitatea pe care ar trebui să o aibă pentru că altfel nu facem decât să ne necăjim singuri degeaba şi să spunem în gând replici care mai de care mai inteligente pe care de fapt nu le-am rostit cu glas tare niciodată persoanelor care ne-au servit altfel decât ar fi trebuit.

De ce să ne mulţumim cu pui roze şi pahare de cafea murdare de cafea când am plătit pentru pui gătit şi pahare curate? E greşeala lor că nu sunt suficient de atenţie la nevoile clientului dar împărţim vina atunci când acceptăm să plătim pentru greşeala lor. Dacă sunteţi în categoria celor care mai degrabă “lasă aşa” decât spun ceea ce îi nemulţumeşte, încercaţi să schimbaţi atitudinea şi să cereţi ceea ce vi se cuvine (în ce mai politicos mod posibil). Să vedeţi atunci satisfacţie. Plus că în felul acesta îi ajutăm şi pe ei să îşi îmbunătăţească stilul de lucru şi clienţii viitori (printre care poate te vei număra şi tu) nu vor mai avea nimic de reproşat.

De la ultima parcare încoace

March 19, 2017

Deşi n-am mai avut eu stare de stat şi de povestit, multe s-au mai petrecut de când n-am mai parcat nicio grijă şi nici vreo bucurie pe blog. Aşa că încep acum să relatez, ce anume cred eu că ar fi de interes pentru voi. Pentru că aşa ca în public speaking, şi pe blog este despre voi, adică public/cititori, şi nu despre mine.

Şi dacă tot am menţionat despre public speaking, trebuie să vă spun că m-am gândit mult înainte să accept invitaţia Self Trust Academy de a participa la cursul lor de public speaking. Eram obosită şi nu credeam că voi reuşi să investesc două zile dintr-un weekend plus alte două seri din săptămâna următoare. Părea prea mult pentru mine în condiţiile în care, de luni bune spre un an deja, nu am mai avut concediu deloc iar multe weekenduri şi seri fuseseră deja investite tot în muncă. Tare rău mi-ar fi părut dacă n-aş fi profitat de această ocazie de a investi timp în dezvoltarea mea pentru că a fost într-adevăr o experienţă minunată în care am descoperit lucruri pe care le conştientizam şi pe care implicit nici nu le corectam, am cunoscut o grupă de oameni de la care am avut multe de învăţat şi în faţa cărora nu mi-a fost nicio clipă teamă să fiu vulnerabilă, să recunosc când nu ştiu, să mă deblochez singură atunci când tot singură mă blochez şi multe altele pe care le veţi descoperi şi voi, dacă vă veţi da voie şi dacă veţi investi în acest curs.

Trebuie să recunosc faptul că nu mi-a mai rămas aşa mult timp de scris şi pentru că am făcut binging de seriale şi filme ori de câte ori am avut câteva ore libere. Am reuşit astfel să ajung la zi cu Mistresses, Younger, This is Us, Grey’s Anatomy (cu Grey’s sunt mereu la zi, oricum) şi am început un serial nou Big Little Lies despre care nu ştiu încă să vă spun dacă-mi place sau nu, încă am mixed feeligs.

Dintre filmele văzute în ultima perioadă cel mai mult mi-au ajuns la suflet Manchester by the Sea, La La Land şi Hacksaw Ridge. Nu pot să spun acelaşi lucru şi despre Moonlight sau Collateral Beauty la care m-am uitat din curiozitate şi care, pentru mine, au însemnat o mare pierdere de vreme. Eu judec filmele după modul în care m-au făcut să mă simt iar cele două filme nu m-au făcut să mă simt în niciun fel, poate doar plictisită.

În ultima lună am început şi câteva cărţi dar n-am reuşit să termin efectiv niciuna aşa că dezbatem acest subiect într-o altă postare în care voi avea şi ceva despre care să vă povestesc.

Un lucru pe care l-am făcut nou în această perioadă a fost să mănânc sushi pentru prima oară şi pot să spun că a fost o experienţă foarte plăcută. Am fost la Kanpai şi, deşi în continuare nu îmi place peştele crud, am avut multe alte variante delicioase de încercat cum ar fi burgerul din peşte cu chiflă de orez (eu sunt fan orez aşa că nu avea cum să nu-mi placă), o supă delicioasă cu carne de porc dar şi sushi-ul crocant şi gătit la care mă gândesc de atunci şi-mi lasă mereu gura apă.

Apropo de restaurante, am încercat acum ceva timp un local care pare să fie foarte mişto dacă te uiţi pe net. Cred că au investit mai mult în site decât în local pentru că ce am găsit nu are mare legătură cu ce e pe net. Deşi eram singurii clienţi de acolo care mâncau, a durat o veşnicie până să vină mâncarea iar personalul mi s-a părut, în unele situaţii, de-a dreptul obraznic. Mâncarea însă a fost foarte bună şi proaspătă, ba chiar am mâncat cele mai bune clătite pe care le-am mâncat eu vreodată la un restaurat. Nu ştiu dacă cireaşa de pe tort a fost faptul că am cerut încă o sticlă de vin şi au spus că nu mai au vin de niciun fel. Destul de ciudat având în vedere că noi am ales un vin din lista lor de vinuri şi ni l-au adus fix pe acela iar apoi ca prin minune s-a evaporat tot restul vinului din local. Amuzant a fost faptul că ospătăriţa ne-a zis extrem de senină că mâine vor aduce vin, de parcă noi am fi stat până mâine sau ar fi fost primul loc în care ne-am fi întors a doua zi.  De fapt cireaşa de pe tort a fost faptul că la intrare scria clar că poţi plăti cu cardul iar când ne-au adus nota ne-au zis senin şi credit că nu au POS şi a trebuit să ne scotocim prin toate buzunarele, mai să rămânem la spălat vase că nu aveam suficient cash. Cu toate astea, dacă aveţi drum pe acolo, aveţi cash la voi, nu vă grăbiţi şi nici nu vă e poftă de vin, recomand să încercaţi mâncarea sau măcar clătitele, singurul desert pe care-l mai aveau dintr-un meniu foarte generos de altfel.

Dacă tot am vorbit despre mâncare mă simt responsabilă să vorbesc şi despre sport. De aproximativ o lună, merg săptămânal la o clasă de TRX de la Jatomi Fitness din Afi Controceni, clasă pe care v-o recomand cu drag, nu aveţi cum să nu plecaţi cu picioarele tremurânde de acolo însă vă spun din experienţă că acest tip de atrenament este foarte eficient dacă este efectuat corect şi constant. Îmi completez antrenamentele cu clasele Lady Fit, alergat dar şi TRX acasă. Nicio săptămână fără sport, oricât de greu şi de obositor ar părea, sportul ne încarcă de fapt de energie şi de o stare de bine.

Un alt lucru care m-a bucurat în ultima lună este şi faptul că am avut ocazia să merg la un liceu din Bucureşti şi să povestesc cu elevii de acolo despre carieră, curaj, încredere în sine, dezvoltare personală în general, o experienţă care m-a încărcat cu entuziasm şi bucurie cât să-mi ajungă şi acum.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus parte din povestea mea şi acum vă încurajez să profitaţi de restul de duminică şi să începeţi săptămâna cu drag şi spor!

collage_photocat

Hello from the Other Side

February 11, 2017

Am citit parţial acest articol alaltăieri, când aveam deja programat să merg la cinema să văd filmul. Aşa de tare ce a fost sharuit cu menţiunea că râzi cu lacrimi la el încât a trebuit să mă demachiez înainte să fiu sigură că-l pot citi liniştită şi fără urme de mascara pe faţă. Spun parţial pentru că n-am reuşit să trec de primele zece umbre ale acestei cronici pe bune. Cronici? Pe bune? m-am întrebat eu când n-am reuşit să-l citesc cu totul. Am văzut aseară filmul şi azi dimineaţă am izbutit, cu greu, să citesc şi restul articolului, măcar să vorbesc în cunoştinţă de cauză.

Am mers entuziasmată la film cu gândul că voi lua cel puţin un autograf de la una dintre sosiile lui Adele. Am găsit cu greu un loc decent în sală pentru că, ce credeţi, cu o oră înainte de film erau date aproape toate biletele, inclusiv cele din primul rând. Măi să fie câte Adele are Bucureştiul ăsta. Ca să nu mai zic de câţi bărbaţi trebuie să fie idioţi, sub papuc sau câţi dintre ei trebuie să fi pierdut un pariu.

Am intrat în sală şi am avut tendinţa să strig “Hello”, “It’s me” să văd care dintre sosiile lui Adele reacţionează dar ce credeţi? Oriunde mă uitam nu reuşeam să le văd. Vedeam în schimb oameni ca mine şi ca tine, adică grupuri şi grupuri de tineri care au venit să vadă un film (şi femei şi bărbaţi deopotrivă) şi să se relaxeze într-o zi de vineri, după o săptămână de muncă. Să mai menţionez că nu am trecut nici de 40 de ani, nu sunt nici singură şi aş vrea eu să am vreun pic din frumuseţea şi talentul lui Adele. Ca să nu mai spun de prietena mea cu care am fost la film care este un exemplu de frumuseţe şi delicateţe feminină. Şi ea mai are mult până la 40 de ani şi nici dacă s-ar chinui n-ar reuşi să fie singură vreodată. Dar nu contează asta. Ce legătură are până la urmă felul în care arătăm cu filmele la care ne uităm?

Am stat şi m-am gândit… de când ar trebui să mergem să vedem doar filme de Oscar şi cu replici de Oscar? Şi de când ar trebui să vedem numai filme aşa zis inteligente? Dacă mergem la un film să ne simţim bine şi să ne mai relaxăm după o zi de muncă suntem mai puţin inteligenţi? Mă îndoiesc. Dar îmi asum să mă contraziceţi, nu suntem toţi la fel şi, aşa cum scriam în articolul de anul trecut, câte umbre atâtea păreri sau chiar mai multe.

Dacă o scenă de sex într-un film încă ne mai face să râdem sau să ne foim în scaun şi să ne uităm pe pereţi ca atunci când ne trimiteau părinţii să le aducem un pahar cu apă atunci când se nimerea să fie într-un film la care ne uitam în familie atunci înseamnă că pudibonderia încă mai o calitate care ne caracterizează. Pentru că ce face un copil când prinde câte o scenă de sex parţial? Râde şi se ascunde pentru că nu e pentru el şi nu e pentru vârsta lui şi nici n-o înţelege. Dar mai facem asta şi la 30 de ani oare?

Sigur că au fost şi unele scene uşor penibile la care am râs, au fost şi momente când a fost amuzant pe bune şi atunci am râs iar.Dacă nu ai citit cărţile (mă scuzaţi că le menţionez aşa, am văzut că în cronicile pe bune era o jignire supremă adusă cărţile să numeşti aceste volume cărţi; eu le voi numi în continuare aşa) e mai greu să urmăreşti povestea deşi filmul urmăreşte destul de bine povestea. Dar dacă ai citit şi cărţile atunci filmul devine mai interesant pentru că pune o imagine pe care oricum ţi-ai creat-o în minte atunci când ai citit. Şi imaginea nu e rea deloc. Iar coloana sonoră care însoţeşte imaginea este şi ea inspirată şi bine aleasă.

Pentru mine a fost o seară relaxantă în care am reuşit să mă deconectez de muncă şi, pentru cine mă cunoaşte şi în viaţa reală, ştie cât de greu spre deloc mă deconectez eu de munca mea.

Pentru cine are de gând să plătească bilet să meargă la film doar ca să aibă de ce face mişto dupa aia, îi recomand să ia cei 27 de lei pe care i-ar da pe bilet şi să cumpere azi o masă caldă unui om sărman de pe stradă. Ca mişto poţi să faci şi fără să-l vezi, după cum s-a demonstrat deja în miile de păreri cu privire la film care au apărut pe internet fără ca cei care îşi dau cu părerea să fi văzut despre ce comentează.

Îmi asum riscul de a primi unfollow pe blog şi pe Facebook în urma acestei postări deşi rareori mă bag în subiecte semi-controversate tocmai pentru că nu-mi place să pornesc discuţii interminabile, motiv pentru care îmi şi rezerv dreptul să şterg comentariile care tind să ducă în direcţia respectivă.

So, hello from the other side a părerilor despre 50 Shades Darker!

hqdefault

Din toate câte puţin

January 29, 2017

Constat în seara asta, cu surprindere, că mi-ar prinde bine un set nou de semne de carte. Şi asta nu pentru că am rămas fără ci pentru că “le-am pierdut” în multele cărţi pe care le-am început şi nu le-am terminat încă. Spun încă pentru că am de gând să le continui şi să le şi termin la un moment dat, nu le-am lăsat pentru că nu-mi plăceau ci pentru că m-am simţit ca de sărbători, cu masa plină ochi de feluri de mâncare care mai de care şi atunci am început să gust din toate câte puţin. Ba chiar am mai cumpărat două cărţi azi şi nu ştiam pe care să o încep prima oară. Am ales să încep cu cea a lui Dragoş Bucurenci – “Despre curajul de a ne lăsa văzuţi”– apărută de curând la Editura Curtea Veche, o carte la care tot poftesc de când s-a lansat dar tot uitam de ea de fiecare dată când intram în vreo cofetărie librărie.

Încurajând literatura română în continuare, mi-a atras atenţia şi “Ce ne spunem când nu ne vorbim de Chris Simion şi mă uit cu jind la cele două ore care au mai rămas din weekend înainte să adorm, ştiind că greu îmi voi recăpăta concentrarea seara sau dimineaţa, pentru lectură.

Şi dacă tot veni vorba de weekend, deşi regret că s-a încheiat, sunt recunoscătoare pentru câte am reuşit să fac şi să mă mai şi odihnesc pe deasupra. Încercat o nouă sală de sport, gătit şi mâncat curat şi sănătos (cu o mică excepţie constând într-o bucaţică de slănină afumată cu ceapă, sâmbătă seara, pe la 12), citit, băut o cafea cu mine la Starbucks, fost la teatru, văzut Anatomia lui Grey, uitat la La la Land, îmbrăţişat nepoţii mei cei mai iubiţi, dormit până la 10 jumate dimineaţa şi aşa mai departe, câte şi mai câte alte taskuri casnice mărunte.

Deşi nu sunt pregătită psihic pentru săptămâna ce va să vie, mă bucur de aceste ultimele minute de weekend şi încerc să-mi las gândul să de bucure în continuare şi să nu se îndrepte către grijile ce vor să vie şi ele. Mâine. Doar că încă e azi şi de ce nu ne-am bucura de încă azi cu gândul la nu încă mâine?

img_2413

Ancora noastră cea de toate zilele

January 16, 2017

Azi dimineaţă, ora 8 şi jumătate, acea oră în care coborâtul din metrou la Unirii 2 ca să ajungi la Unirii 1 se dovedeşte a fi o luptă pentru supravieţuire. Tendinţa este să dai din coate că altfel nu ai cum, eşti efectiv tras înapoi de mulţime ca în nisipuri mişcătoare (n-am fost în nisipuri dar nu ştiu de ce am o senzaţie că ar putea să semene). Care erau şansele ca în timp ce unul încerca să coboare şi altul încerca să urce, firul de la fularul unei domnişoare să se prindă de nasturele minuscul de la buzunarul din spate a pantalonilor soţului meu. Am simţit că ne va linşa lumea însă brusc, în toata agitaţia aceea, cineva a vorbit pe un ton foarte calm şi a spus “staţi, s-a agăţat cineva aici, rezolvăm imediat”. Mulţimea, parcă scoasă total din ritm de acel ton calm în haos, s-a oprit brusc. Situaţia s-a rezolvat şi fiecare dintre noi şi-a continuat drumul. Lecţia de azi: în unele momente, calmul îi bagă în ceaţă şi îi potoleşte pe oamenii agitaţi mai ceva ca orice privire aruncată ca o săgeată. La urma urmei, duc şi ei cam aceeaşi luptă ca tine, dimineaţă de dimineaţă. M-am ruşinat de propriii nervi dar am învăţat. Mâine, cu altă atitudine.

Seara, la întoarcere, era să trag o doamnă după mine când, capătul cordonului de la geaca mea îşi găsise loc să se aşeze fix în buzunarul doamnei de lângă mine. Dacă n-ar fi avut o formă uşoară de ancoră aş fi acuzat bietul cordon de o tentativă de furt din buzunare. Am zâmbit şi mi-am cerut scuze, a zâmbit şi doamna şi a spus că nu e nimic şi parcă s-a restabilit iar binele în lume pentru câteva secunde.

Care erau şansele ca într-o zi începută cu senzaţia că atârn în gol de un fir de păr şi terminată cam tot aşa doar că de data asta cu firul mai subţiat, să se agaţe cineva de tine şi parcă să te aducă măcar cu gândul, dacă nu cu picioarele, pe pământ.

Morala zilei….când simţi că nu mai ai de ce să te agăţi, se agaţă sigur ceva de tine şi nu te lasă să se scufunzi ca un bolovan sau să te tot duci în văzduh, nevăzut ca un balon cu heliu sau un lampion lansat doar ca să cadă mai apoi în mare.

Mi s-a prins ancora de mal şi azi, chiar dacă, aparent, doar sub forma unui biet capăt de cordon de geacă.

img_2344

Viitorul începe luni

January 15, 2017

M-am trezit devreme într-o zi de duminică în care, de regulă, nu răsare soarele pentru mine înainte de ora nouă sau zece decât dacă am vreo treabă şi vreun drum de făcut. N-am mai avut nici reflexul de a da drumul la televizor şi a asculta emisiuni idioate până spre ora prânzului în timp ce îmi beam cafeaua în faţa măreţului Facebook. M-a tras uşor de mânecă, de pe măsuţa de cafea, o carte începută acum două săptămâni şi al cărei număr de pagini mi-ar fi permis cu uşurinţă să o dau gata în două-trei zile. Am confiscat-o de la sora mea înainte să apuce chiar ea să o termine pentru că îmi plăcuse stilul şi, cum am mai spus şi cu alte ocazii, îmi place să citesc şi mă regăsesc în scriitura autorilor români contemporani.

După ce am citit şi ultimul cuvânt de pe ultima pagină din carte (Calitatea luminii de Mircea Pricăjan), m-am trezit citind, aproape fără să-mi dau seama, lista de cărţi care au mai apărut în aceeaşi colecţie la Editura Polirom. Un şir de nume şi de titluri (aproape) necunoscute mie, autori români, alţii decât cei pe care i-am studiat la şcoală şi ale căror zile de naştere le mai serbăm şi azi, întâmplător fiind, 15 ianuarie. Am spus aproape necunoscute pentru că, din când în când, mai răsărea în pagină câte un nume pe care l-am mai auzit o dată sau de mai multe ori.

M-am întrebat cine sunt ei, cum s-au apucat de scris şi, fără să vreau m-am gândit dacă e posibil să se mai poată trăi decent în vremurile noastre româneşti din scris, dacă mai e vreo şansă să fii best seller, tu autor simplu şi necunoscut (nu vedetă de televiziune, politician sau mare gânditor şi formator de opinii deja ultra cunoscut).

Am ales să-mi încep anul cumpărând, din munţi de cărţi care mai de care mai atractive, tot o carte românească, scrisă de o autoarea a timpurilor noastre, Ioana Pârvulescu.  Poate că aţi auzit de ea sau poate că nu însă nu am văzut zi mai potrivită să încep a citi această carte numită “Viitorul începe luni” decât într-o zi de duminică în care mă uit cu oarecare teamă la o zi de luni aparent banală şi totuşi atât de diferită de celelalte zile de luni de până acum.

Dacă se întâmplă să treceţi pe aici, voi ce autori români deocamdata nu foarte cunoscuţi, aţi citit şi v-au plăcut? Poate reuşim cumva împreună să-i mai scoatem la lumină. Eu una ştiu că mi-am propus să iau lista aceea despre care vă vorbeam la început şi să caut din cărţile de acolo, să văd care dintre ele s-ar potrivi şi la mine în bibliotecă.

img_2339

Oameni fără nicio treabă

January 11, 2017

Mă uitam azi la o poză recentă cu nepotul meu bebeluş, cum stătea el comod în scoica lui cu o jucărie în braţe şi am gândit cu voce tare, când îi arătam colegei mele poza, “cum o s-o simţi el aşa fără nicio treabă şi nicio grijă?”. Asta după o zi lungă la birou în care aş fi invidiat temporar şi deloc rău intenţionat pe oricine care nu avea vreo treabă sau vreo grijă. Cine mă cunoaşte deja de ceva timp, ştie că nu tânjesc în niciun fel după copilărie şi că viaţa de adult mi se pare mult mai potrivită pentru mine însă în momentul acela simţeam nevoia de linişte şi nevoia ca măcar pentru câteva ore să aibă altcineva grijă de grijile mele în locul meu.

Şi cum nimic nu se întâmplă întâmplător şi degeaba, în drum spre casă, mergând în şir indian prin zăpadă, m-am nimerit în spatele unui grup format dintr-un tată şi doi fraţi (de vreo 4 respectiv 7 ani) cu chef de vorbă şi conversaţii de oameni mari. S-a nimerit că tocmai atunci mi se terminase melodia din căşti şi n-am dat drumul la alta pentru că m-a captivat discuţia care avea loc în faţa mea. Băiatul mai mare zice ceva de oameni care nu au treabă şi primeşte ca replică de la băiatul mic că nu există oameni care să nu aibă treabă şi că toată lumea are vreo treabă sau alta. Băiatul mare îi zice că bebeluşii nu au treabă, moment în care băiatul mic îi spune că şi bebeluşii au treabă să mănânce. Se pare că nu a fost considerată suficientă treabă asta cu mâncatul că vine înapoi o replică legată de faptul că bebeluşii bolnavi n-au treabă pentru că nu mănâncă. Şi contra argumentul nu a întârziat să apară, bebeluşii bolnavi au şi mai multă treabă să stea cuminţi la spital cât le fac doctorii injecţii. De aici au început alte poveşti între ei cum au văzut la ştirile protv despre un bebeluş care a murit imediat ce a fost născut iar tatăl a stopat discuţia şi a încercat să afle cum de au ajuns ei să se uite la ştirile protv şi, deşi micuţii s-au dovedit a fi foarte discreţi, bănuiesc că un tataie o să primească o muştruluială zdravănă pentru că se uită la ştiri de faţă cu nepoţii. Nu ştiu dacă tatăl era foarte pregătit pentru aşa o discuţie la ceas de seară în zăpadă şi nici dacă a procedat corect însă le-a spus doar să nu mai creadă toate prostiile de la protv şi să îl atenţioneze pe tataie să schimbe postul de pe ştiri când sunt şi ei prin preajmă.

Aş mai fi mers în spatele lor de curiozitate a discuţiei dar ar fi fost cel puţin ciudat având în vedere că eu ajunsesem deja în faţa blocului.

Rămân totuşi la lecţia pe care mi-a dat-o, fără să vrea, băieţelul mic şi anume că nu există oameni care să nu aibă nicio treabă şi, completez eu, oricât ni s-ar părea nouă că unii au o treabă mai mică decât a noastră şi sunt poate mai fericiţi şi mai liniştiţi, nu e întocmai adevărat. Niciunul dintre noi, încălţat cu propriii pantofi, mai comozi sau mai incomozi, n-are de unde să ştie exact cât de comozi sau incomozi sunt pantofii oamenilor de lângă noi, chiar dacă ar putea să mimeze, în aparenţă, voit sau din întâmplare, o lejeritate care nouă doar ni se pare.

hqdefault

***sursă photo – Youtube