O poveste și alte povestiri
E sâmbătă. 10.44. Până la ora asta, am băut cafeaua, am terminat de citit o carte. O carte cu care m-am culcat în gând și la care m-am dus direct dis de dimineață, ca un copil care are voie iar la desene animate. Nu am lăsat-o jos până când nu am terminat-o deși era genul de poveste cu care aș fi vrut să mai stau o perioadă.
Nu m-a tentat de la început neapărat și, judecând după copertă, nu era chiar în capul listei mele de preferințe. Nici descrierea de pe spate nu m-a dat pe spate. Roman de debut…am mai citit din astea. De multe ori sunt încercări semi-eșuate de a spune o poveste. Chiar dacă povestea promite.
Cu atâtea preconcepții în minte, deschiderea de a primi povestea nu era foarte generoasă, așa că am judecat-o nu doar după copertă ci și după primele rânduri. Dar apoi m-a surprins. Pentru că m-am prins care e ideea de fapt. Și ideea aceasta a rezonat în mine mai mult decât ar rezona poate în tine, cititorule care vei pune mâna pe această carte și poate nu îți va spune nimic. Sau poate că te va surprinde și pe tine, nu știu.
O femeie care are, aparent, mai tot ce și-ar fi putut dori cineva vreodată. O carieră de succes, o locuință la care mulți nici n-ar îndrăzni să viseze, o relație stabilă cu un bărbat scos din reviste, o familie, prieteni. Ce nu știa ea la acel moment este că acel „cineva” nu era ea. Și nici nu-și dă singură seama de asta. E nevoie ca mama ei care tocmai se stinsese să-i amintească asta, condiționându-i primirea moșterii de îndeplinirea a zece dintre obiectivele pe care și le setase când avea paisprezece ani.
Ridicol, ați putea gândi. Și așa a gândit și ea. Cum să îți mai dorești la treizeci și patru ceea ce ți-ai dorit la paisprezece. Dar pentru că mamei ei nu i s-a părut deloc ridicol, eroina noastră s-a pus pe treabă, mai mult sau mai puțin împinsă de la spate. Ce-a ieșit, sau cum i-au ieșit lucrurile, citiți în carte, nu am de gând să o povestesc aici și să umplu postarea de spoilere, fie că veți citi sau nu cartea.
Pe ce simt nevoia să mă concentrez este lista aceea. Pe care cu siguranță că o are fiecare dintre noi, scrisă sau nescrisă. Și de care uităm, de cele mai multe ori, pentru că apar alte lucruri pe care credem că ni le dorim și pe care le trăim, o perioadă sau toată viața, fără să ne mai aduce aminte de lista reală de dorințe. Și sunt cam slabe șansele să ne scoată și nouă cineva lista șifonată din coșul de gunoi și să ne pună față în față cu ea ani mai târziu. Așa că ne rămâne nouă sarcina asta. Să răscolim prin amintiri și să ne dăm seama despre ce ne dorim, de fapt, să fie viața noastră.
Cel mai mult a rezonat cu mine partea profesională a listei și, deși nu scriu (încă) prea multe despre viața mea profesională, pot să spun că această poveste mi-a alungat din îndoieli, mi-a mai pus niște argumente la ceea ce știu deja că e ceea ce trebuie (doar că uneori mă ia valul și grijile și preocupările și mai uit că sunt pe drumul meu, ba îmi vine să mă întorc, ba să mă abat, ba să fac un popas să-l reiau altă dată).
Oare ne-am dorit să avem grijă de un animăluț și am uitat? Oare ne-am luat cu statutul și cu poziția și munca neîntreruptă în direcția în care credeam noi că este social potrivit să mergem și nu mai știm de fapt cum și când să oprim ceea ce ne face atât de nefericiți dar atât de fit în societate? Oare nu cumva am cultivat relații și prietenii de dragul de a le avea și aduna și am uitat cum să păstrăm vie relația adevărată de prietenie cu oamenii pe sufletul nostru?
Oare ne-am hrănit neîncrederea în noi înșine și de a fi noi înșine și neputința de a face lucruri pe care suntem perfect capabili să le facem din fricile noastre care au crescut din fricile celor din jurul nostru?
Măcar un lucru știu sigur că n-am să mai fac: n-am să mai subestimez puterea pe care o poate avea o poveste ascunsă între coperțile unui roman de debut, vândut la un chioșc de ziare și mutat cu superficialitate dintr-un loc în altul pe noptieră până când te apuci de el, doar pentru că nu ai altceva mai ”shiny” și mai demn de timpul tău la îndemână!
Dar totuși lista… cum ne recreem singuri lista de dorințe de la paișpe ani și cum știm dacă am devenit ceea ce-am dorit sau dacă ne-am deturnat singuri din alte dorințe, de a fi acceptați, de a impresiona, de a demonstra, de a depăși o condiție, de a….multe de spus aici.
11:45, sâmbătă. Nu mi-a luat chiar o oră să scriu aceste rânduri, m-am mai întrerupt, am mai șters, am mai rescris, am mai stat de vorbă, am mai făcut câte o poză la pisică… Deși îmi place să dorm până târziu, tare mă bucur de o zi de sâmbătă în care mă trezesc natural și odihnită la 7.30 și simt, la ora prânzului, că a trecut deja o zi întreagă.
Ah, era să uit: eu zic că dacă aveți chioșcuri de ziare prin preajma casei astăzi, dați o fugă și luați această carte. Poate ar fi frumos să vă spun și ce carte: Mâine e o nouă zi, de Lori Nelson Spielman, apărută la Editura Litera în colecția Blue Moon.
Brutăria cu Povești
Atunci când vreau să lucrez într-un spațiu liniștit care poate să-mi conțină atât cheful de muncă dar și necheful de muncă, vin la Brutăria cu Povești. Găsesc aici loc liber (aproape de fiecare dată când vin) iar când nu găsesc și nici nu au cum să îmi facă (pentru că de multe ori se străduiesc să îmi fac loc undeva), mă bucur că e plin de lume în loc să mă supăr că fac cale întoarsă. Și asta, în principal, pentru că îmi e un loc drag și pentru că este o afacere socială. Ce înseamnă asta? Înseamnă că toate veniturile generate de acest loc sunt direcționate către proiectele sociale dezvoltate de Organizația Umanitară Concordia.
Scriu aceste rânduri fix din Brutărie și sunt, în acest moment singurul lor client. Și asta probabil pentru că e vară, ieri a fost sărbătoare, lumea e pe la mare, pe la munte. Și poate pentru că nu e un loc atât de popular ca nu știu care alte cafenele (din alea unde costă o cafea de zici că îi presară praf de aur deasupra și nu scorțișoară). Așa că o mai popularizez și eu cum pot: propun locul acesta de întâlnire când mă văd cu prieteni și colaboratori, mai pun o postare pe blog, mai vorbeste despre locație și așa mai departe.
Nu că m-ar deranja să am parte de liniște în continuare când vin aici dar cred că un pic de agitație bună i-ar ajuta pe ei. Și știu că cititorii blogului meu care caută un loc frumos de lucrat sau de conversat ar putea să beneficieze de pont. Mai e și partea în care poți să organizezi evenimente, free of charge până în 4 ore (doar cu plata consumației) și cu o taxă modică pentru o zi întreagă. Chiar chilipir pentru soloprenori/freelanceri/antreprenori la început de drum care nu dispun de sume fabuloase pentru a ține evenimente.
Aproape fără excepție: un sandviș cu ton, un cappuccino, o apă minerală și o prăjitură cu vișine. Uneori, vinerea, mai spre final de zi, poate chiar și un cidru sau o bere. Asta e rutina mea. Voi puteți face și alte alegeri. Sandviș cu prosciutto sau vegetarian, alte cafele, sucuri sau ape plate sau alte băuturi sau prăjituri. O dată am cumpărat chiar și pâine. Sănătoasă. Cu maia. Ca să nu plec chiar cu mâna goală din brutărie.
Prețurile sunt decente, nu falimentez dacă stau o zi întreagă aici. Probabil că uneori costă consumația mea cam cât costă ce-am muncit toată ziua. Dar asta nu înseamnă că sunt prețurile mari ci că se plătește puțin la ce lucrez eu, de regulă, când vin aici 😀 (traducătorii de beletristică vor înțelege).
Sunt oameni care lucrează mai eficient în liniștea propriei case. Eu nu sunt unul dintre ei. Eu dacă sunt acasă găsesc vreun loc de curățat, de organizat, vreo rufă de spălat, sau vreo mâncare de făcut. Mereu sunt distrasă de ceva și îmi trebuie dublul voinței mele ca să îmi ating obiectivele zilnice.
Brutăria nu e chiar așezată în drumul oricui dar locația este centrală, destul de aproape de Uniri dar destul de departe de agitația de la Unirii. Beneficii peste beneficii. În zona Budapesta (știți, cam pe unde era shaormeria înainte să se mute la Tineretului), pe Str. Petru Cercel nr. 1. O ocazie bună să căutați și cine a fost Petru Cercel. Nu vă ajută să dați de locație dar așa, pentru cultura generală. Eu cel puțin așa fac atunci când mă gândesc ce-o fi făcut cineva să merite să numească o stradă după ei.
Una peste alta, destul de des sunt și evenimente aici. Chiar mâine este unul. Caritabil. Atelier de Arts & Crafts pentru copii, părinți și bunici. Eli nu doar Vorbește ci și Construiește, o casă pentru o familie nevoiașă. Și are nevoie de susținerea noastră. Nu că m-aș lăuda neapărat dar pe Eli eu am invitat-o aici la Brutărie la o cafeluță. Ar fi aflat oricum de loc, știu, dar zic și eu așaaaa.
Vorba multă sărăcia omului – nu de alta dar mai am de lucru până să apuc să-mi acopăr costurile cu nota de plată – cred că ați înțeles deja ideea și unde să veniți de luni să lucrați cu drag și spor pentru al vostru viitor. Și al altora (am mai spus că toate veniturile generate de cafenea se duc pentru proiecte sociale, nu?)
Leul din Noi
Am avut poftă să văd un film, însă nu era cine știe ce în lista de apariții de la Cinema. Am ales unul, apoi ne-am deturnat către altul, deși nu ar fi fost prima mea alegere, drept dovadă că l-am trecut cu vederea când am consultat lista de filme. Regele Leu, apărut acum câteva zile, probabil că în linii mari știți povestea deja.
Eu n-o știam. Sunt multe povești care mi-au scăpat. Am căutat de cele mai multe ori să văd, să citesc, să ascult viață adevărată și nu poveste. Am început totuși să înțeleg că povestea este viață adevărată, doar că spusă altfel, cu tâlc și învățăminte nepuse pe tavă ci lăsate la îndemâna cititorului sau privitorului să își extragă ce are nevoie, când are nevoie.
Astfel, cu mici spoilere de rigoare, împărtășesc cu voi câteva lecții și introspecții pe care le-am extras eu din Regele Leu.
Curaj. O abilitate pe care o avem cu toții dar pe care o scoatem la iveală în mod diferit. Uneori pentru că vine din interiorul nostru, alteori mânați de exterior, de a demonstra sau a impresiona. Uneori face bine, obținem ce ne-am dorit, alteori, un curaj cu mintea prea fragedă nu face decât să complice lucruri și, în loc să-i impresionăm, să-i punem pe cei din jurul nostru în postura de a ne salva, atunci când curajul care ne-a adus într-o situație de pericol nu ne mai poate ajuta să și ieșim din ea. Să fim curajoși cu înțelepciune, o lecție pe care micuțul leu o învață pe propria piele dar și pe pielea celor din jurul lui. O invitație la introspecție, ce vă mână micul leu din interior să faceți într-o situație sau alta, când e mai înțelept să-l domoliți, când e mai nimerit să-l lăsați să se dea cu capul de stânci.
Responsabilitate. Micul leu din fiecare dintre noi poate avea tendința să se lase alungat, să fugă din calea asumării unei responsabilități, să aleagă pajiștea mai verde și mai liniștită în locul pajiștii aride pe care a lăsat-o în urmă. Din lipsă de încredere sau din falsa impresie că alții se pot descurca mai bine și că e mai potrivit ca noi să ne retragem în altă parte, să ducem o viață simplă și fără griji (Hakuna Matata). Nu că ar fi ceva greșit în a duce o viață simplă și fără griji, însă e de văzut ce înseamnă alegerea asta pentru responsabilitatea pe care am lăsat-o în urmă. Chiar dacă avem senzația că ne-am îndepărtat de responsabilitate, responsabilitatea este atât de adânc sădită în noi, că plecăm cu ea în spate, oricând de departe am ajunge.
Încredere. Micul Leu inocent din noi nu va putea distinge mereu sfatul bun de sfatul viclean. Se va lăsa furat de mirajul de a face bine, de a forța o creștere, de a sări niște pași, de a grăbi o evoluție și va fi prea necopt să deslușească adevărul din spatele unor aparente bune intenții. Și, dacă știți deja povestea, înțelegeți unde l-a dus pe Micul Leu inocența și ce lecție dură i-a servit.
Prietenie. Micul Leu din fiecare dintre noi va avea tendința să se izoleze atunci când simte că a dat-o rău în bară, când se simte nimeni si nimic pe lume. Dar alți Mici sau Mari Lei vor sări în ajutor și te vor ajuta să aduni bucățile de „nimic” și să vezi de fapt, în oglindă, Leul Mare. (apropo, una dintre cele mai frumoase scene din film)
Teamă. Și Leilor Mari din interiorul nostru le este teamă. Și dacă pare că toți ceilalți Lei sunt neînfricați în timp ce noi tremurăm ca varga….ei bine, nu e chiar așa. Lei Mici temeri mici, Lei Mari temeri mari. Cu toții avem teamă, noi nu suntem teamă. (altă scenă minunată din film, cea în care Regele Leu îi mărturisește Micului Leu de ce i-a fost teamă cel mai tare).
Putere. „În timp ce alții caută să vadă ce pot lua, un rege adevărat caută să vadă ce poate să dea.”
Răbdare. Deși multe citate motivaționale îl învață pe Micul Leu din fiecare dintre noi să sară cu capul înainte, să nu rateze ocazia (ceea ce poate fi un sfat bun, folosit cu înțelepciune), răbdarea și pregătirea sunt aur curat: „Lasă-te jos, la pământ, verifică vântul…umbrele și așteaptă momentul potrivit să sari.”
Și încă una, de încheiere, la care vă las să trageți propriile concluzii, bazate pe propriile experiențe:
„Burta unei hiene nu e niciodată plină.”
Leul neînfricat, leul protejat, leul expus, leul timid, leul responsabil, leul curajos, încrezător, inocent, necopt, fugar, înțelep și lista de lei poate continua. Îi avem pe toți în noi. Câți lei, atâtea puteri.
Pe tine ce te-a învățat valoros Regele Leu? Sau poate altă poveste?
Scapă lumea de sub control
Atunci când fac pauze mai mari de scris (adică trece luna și abia dacă am scris un articol), este pentru că intru iar într-o pasă care îmi spune: de ce să scrii, cine mai are răbdare sau timp să mai citească și la tine, în condițiile în care e bombardament de informație în online, care mai de care mai valoroasă sau mai puțin valoroasă.
Sunt și au fost mereu subiecte de actualitate despre care am avut intenția să scriu, m-am așezat în fața foii dar n-a mai ieșit. A ieșit mai degrabă nesiguranța mea că opinia mea nu este utilă sau nu este corectă sau, cel mai important dintre toate, nu voi putea aduna toate informațiile necesare cât să îmi pot forma o opinie. Așa că ori mi-am exilat opiniile în cap, ori le-am mai împărtășit timid în cerul meu de apropiați. Îi las pe alții mai deștepți să vorbească, pe cei mai informați, pe cei a căror cultură generală este atât de bogată încât asta îi face cumva îndreptățiți să spună ceva ce alții să citească și să se mai lumineze la minte.
Mai e și partea în care îmi displace total să intru în discuții în contradictorii. Și, am învățat cu toții până acum, internetul poate fi cu ușurință groapa de gunoi unde haterii își dezlănțuie cu toată puterea anonimatului (sau nici măcar) opiniile. Iar eu acolo nu am ce să caut decât dacă vreau să mă înfurii. Și nu vreau asta.
Din fericire sunt și oameni mai curajoși, pe care eu îi apreciez, care nu se pleoștesc instant când primesc comentarii neortodoxe (sau dacă se pleoștesc nu știu eu, ei continuă să scrie). Citesc la ei și aflu ce s-a mai întâmplat pe lume. Pe lumea asta din imediata apropiere, pe plaiurile noastre mioritice. Și îmi formez, inevitabil, o opinie, mai degrabă răsărită din opiniile lor. O fi bine, o fi rău, știu doar că am ales oameni care sunt mai informați, au citit mai mult, mai cu atenție, cu mai multă putere de înțelegere și au tradus și pentru alții o poziție sau alta. Uneori îmi mai cad ochii și pe comentarii însă mă opresc după primele pentru că, mă ustură ochii.
Mai e un aspect, vloggurile au luat amploare și, se pare, multor oameni le e mai ușor să te asculte/vadă decât să te citească. Eu personal, prefer să citesc. Sunt mai atentă și mai implicată într-un text decât într-un video. Plus că nu am mereu căștile la îndemână, le salvez pentru mai încolo dar uneori nu mă mai întorc la ele.
Textele lungi iar nu mai sunt așa populare. Deși nu știu dacă e așa simplu să sintetizezi un subiect greu, astfel încât să aibă context și argumente. În capcana asta intră mulți cei care cred că știu ceva doar din titlu sau din primele rânduri ale unui articol pe care l-au abandonat aproape înainte să-l înceapă. Și eu, uneori citesc un articol de vreo două ori până să-l înțeleg. Și asta pentru că e posibil să fie un context necunoscut sau să mă fi distras alte câteva zeci de chestii. Alteori îl citesc din prima cu atâta atenție încât nu-mi amintesc efectiv momentul în care a ajuns tramvaiul în stație iar eu nu m-am urcat sau am urcat dar am uitat să validez cardul de călătorie (lucru pe care-l fac într-un final și pare că aș fi cineva care a vrut să fie necinstit dar s-a răzgândit la jumatea drumului).
Apropo de subiecte de actualitate care, deși putem trăi cu senzația că nu ne afectează în mod direct, ne afectează de fapt mai direct decât ne-am imagina. Coincidență sau nu, am citit despre concedierile în masă la TNB fix când citeam Orașul fetelor, o carte scrisă de Elizabeth Gilbert. Orașul fetelor este numele unei piese de teatru care ia ființă în carte iar noi, ca cititor, avem privilegiul să vedem tot ce se întâmplă în culise din ziua 0, în ziua premierei și ceva timp după aceea. Mai avem ocazia să vedem și cum supraviețuiește un teatru mic în New York-ul anilor ’40, înainte, în timpul și după război. Și la cuvântul război am vrut să ajung. Pentru că citisem într-un ziar (online) că Oana Pellea a zis
„suntem în prag de colaps, nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Probabil, doar în perioada războiului. Nu interesează pe nimeni, noi am mai spus prin intermediul canalelor media… Spunem că situația este catastrofală. Nu suntem băgați în seamă. Ceea ce vreau să spun foarte important, actorii și colaboratorii nu sunt plătiți din încasări. Acei bani nu vin direct la actori, ci la primării, care nu au trimis banii teatrelor. Mulți dintre noi, colaboratorii nu am primit banii din partea Arcub din luna ianuarie“. (Sursa)
Mi-am mai format o opinie despre criza din lumea teatrului românesc și citind o postare (lungă, dar am citit-o cap coadă de două ori) pe care, o actriță (păpușar) pe care o am în lista mea de prieteni de Facebook, a împărtășit-o pe rețeaua de socializare, moment în care am aflat și de protestul de mâine seară, din Piața Victoriei:
Draga prietenă/prieten,
Daca ai venit la vreun spectacol de-al meu, daca ne-am intalnit in parc, daca ai vazut doar pe facebook ce fac si ti-a placut, vino din nou alaturi de mine. E fara bilet! Duminica in Piata Victoriei de la ora 18:00 iesim in strada sa aparam dreptul de a (ne) juca. O sa am si papusile cu mine si voi juca acolo daca in alte locuri incepe sa fie imposibil. Uite si o pledoarie scrisa de Dorina Chiriac. Citeste pana la capat! E rost de înțelepțire!
Găsiți aici pledoaria întreagă scrisă de Dorina Chiriac.
Și vorbele Dorinei Chiriac m-au dus cu gândul la cartea pe care tocmai am terminat-o. Am aflat din ea mai multe despre lumea teatrului din spatele cortinei decât aș fi aflat în mod normal. Și m-am întristat. Pentru că nu prea înțeleg ce se întâmplă, în condițiile în care majoritatea pieselor se joacă cu casa închisă. Mai citesc, mă mai documentez, poate înțeleg….
Am vrut să știți și voi de protest. Deși probabil că știți. Eu am aflat doar pentru că am această prietenă actriță în lista de prieteni pe rețeaua de socializare.
Și dacă nu ați înțeles până acum unde vreau să ajung cu această postare (în caz că ați citit până aici) este pentru că nu are o destinație precisă. Bănănăi puțin pe străduțe, aștern gânduri, întrebări, împărtășesc lucruri care poate vă deschide și vouă apetitul să descoperiți mai multe. Despre cartea Orașul Fetelor, despre criza din teatru, despre protestul de mâine, despre formatorii de opinie, despre ce se mai întâmplă în țara asta.
Scriu această postare privind pe geam din bula mea, unde e răcoare și bine (nu cald și bine este ceea ce îmi doresc într-o zi de vară), de la Seneca Anticafe (unde au și cafea, apropo), de unde nu mă trage inima să plec pentru că e plăcut, frumos, relaxant, muzică în surdină, înconjurată de cărți, de locuri confortabile de stat (muuuulte locuri, mai mai că ajunsesem singurul client la un moment dat), liniște, ceai, fructe, biscuiți. Trece timpul repede aici, mai e puțin și se închide și încep să mă pregătesc mental să ies din bula mea, înapoi pe stradă, unde sigur o să văd un lucru sau altul care nu-mi place (desigur, pe lângă multe altele care îmi plac). Despre Seneca Anticafe, într-o altă postare, merită să povestesc mai pe larg, nu într-o desfășurare dezlânată de cuvinte.
Dacă tot v-am spus de Orașul Fetelor, vă las și cu un citat. Nu văd altul mai potrivit, ca încheiere. Apropo, poza din articol reprezintă vitrina unei librării mici, probabil de carte în limbă străină. Parcă uitându-se în stradă, fix la mine, mi-a atras atenția cartea pe care o aveam și eu în rucsac (doar că tradusă). A fost asa un semn simpatic și n-am putut trece fără poză.
„M-a dezamăgit toată lumea, a spus ea după o lungă tăcere.
– Cine, mai exact?
Credeam că avea să spună „naziștii”.
– Adulții, a spus ea. Toți. Cum au lăsat lumea să scape de sub control în halul ăsta?
– Nu știu, scumpa mea. Nu cred că e conștient vreunul de ce face.
– S-ar părea că nu, a decis ea, cu dispreț teatral, aruncând țigara fumată pe alee. Vezi, de asta de-abia aștept să cresc. Ca să nu mai fiu la mila unora care habar nu au ce fac. Mă gândesc că, cu cât mai repede am eu totul sub control, cu atât mai bine o să trăiesc.
– Planul sună excelent, Marjorie, am spus. Ce-i drept, eu n-am avut niciodată un plan în viață, așa că n-am de unde să știu. Dar din ce aud, te descurci bine.
– N-ai avut niciodată un plan? a spus Marjorie, privind în sus la mine cu groază. Cum reziști?”
Chiar așa, cum au lăsat adulții lumea să scape de sub control în halul ăsta?
Reality check
![IMG_20190628_132519_resized_20190628_033356506[2745]](https://mihaelaalexandrescu.files.wordpress.com/2019/06/img_20190628_132519_resized_20190628_0333565062745.jpg?w=600)
Așa arată o poză pe care am făcut-o astăzi, la o ceainărie din București, unde nu am băut ceai, după cum se vede. În apărarea mea, era după prânz (aproximativ, depinde ce înseamnă prânz pentru fiecare, pentru mine era). Poză de Instagram, care nu a ajuns pe Instagram. Carte, Aperol, grădină, soare, un vânticel și o idee de răcoare chiar. O după-amiază perfectă de vineri care ar face să suspine pe cel care dă scroll pe Instagram în pauza de masă de la muncă, prins între ședințe și call-uri și rapoarte de livrat.
Ce nu am reușit să cuprind în poză: sufocarea din metrou, aglomerația și agitația dintr-o zonă de clădiri de birouri, vizita la contabil și aflarea de informații suplimentare despre banii pe care îi voi datora/îi datorez deja la stat (pe unele le știam deja dar mi-am mai alterat zenul când le-am auzit din nou), gândurile și incertitudinile din capul meu și dificultatea de a mă concentra, o sumă mult prea mare pe care am plătit-o pentru prânz (asumată de altfel), faptul că am cheltuit niște bani (nebugetați pentru ziua de astăzi) pe o carte deși aveam deja una pregătită în geantă gata de lectură (ok, asta nu e așa de rău, mă bucur că am luat-o), cele două mijloace de transport de suprafață pe care le-am schimbat până acasă (și certurile dintre vatman și călători, nu știu de ce, eram destul de departe de conflict). Și alte câteva lucruri. Dar de ce să mai lungim lista?
Tot felul de mărunțișuri, unele fleacuri, altele chestiuni importante, pe care filtrul telefonului le-a eliminat de îndată ce am așezat frumos paharul de Aperol lângă carte și am făcut o poză care arată cât de mișto este vinerea mea după-amiază. Și este, din câteva puncte de vedere, însă departe de a pune hashtag #perfectFriday, cum de altfel ar putea să pară.
Decât să pun poza de mai sus pe Instagram, mai bine pun poză cu cea mai recentă traducere a mea (pe care nu o am încă fizic, am făcut doar un print screen pe site-ul editurii). #proud
![Screenshot_20190628_131247_com.facebook.katana[2744]](https://mihaelaalexandrescu.files.wordpress.com/2019/06/screenshot_20190628_131247_com.facebook.katana2744-1.jpg?w=512&h=1024)
Ce vreau să spun este, de fapt, că încerc și eu să nu mai compar zilele mele cu zilele altora doar din poze de pe rețelele de socializare (nu îmi iese tot timpul). Că nici măcar Huawei P30 nu prinde-o poză chiar tot, ba din contră, mai scoate din detalii irelevante dar foarte reale de altfel (a nu se înțelege că am acest telefon, doar că știu că face poze bune).
Toate ca toate, pare a fi totuși o zi reușită. Între timp am mai făcut abstracție de zgomotul din jur și din capul meu și am avansat cu cartea (cumpărată astăzi) și, imediat ce public această postare, mă întorc cuminte la o bucățică din New York-ul anilor 40, relatată cu pricepere de Elizabeth Gilbert.
Mici focuri pretutindeni
Mici focuri pretutindeni (de Celeste Ng) este o carte apărută la Editura Litera, în colecția Buzz Books, cărți despre care vorbește toată lumea. Țin să menționez asta pentru că, după ce am citit-o, am vorbit eu despre ea la toată lumea, până să mă așez să scriu și pe blog. Și cred că m-a și văzut toată lumea citind-o pentru că nu m-am oprit până n-am dat-o gata (în mașină, ca pasager, unde nu citesc de obicei, la benzinărie, la spălătoria de mașini, la țară, acasă, oriunde eram, numai să o termin și să văd ce se întâmplă).
Am primit-o în dar de la Clubul de Lectură Litera, unde n-am mai reușit să ajung, în mare parte pentru că nu reușisem să termin cartea. De fapt, citisem trei pagini și o lăsasem pe mai târziu. Nu mă prinsese de la început. Nu știu să explic de ce. Pentru că după ce am reluat-o, nu am mai putut să o las din mână.
Povestea începe cu o casă care arde sub ochii familiei. Nu știm de ce arde încă. De foc, e sigur. Dar cine a pus focul sau cum s-a pornit el de la sine…încă nu știm. Apoi se dă timpul în urmă și facem cunoștință cu familia și cu casa care încă nu e sub flăcări și cu două alte personaje, mamă și fiică, care tocmai s-au mutat în chirie, la o altă casă a acelei familii. Până acum, simplu. Însă viața personajelor se dovedește a fi oricum numai simplă nu, motiv pentru care am stat cu sufletul la gură să aflu povestea de dinainte de poveste.
Dincolo de misterul în care sunt învăluite aceste două chiriașe, fiică și mamă, cartea tratează multe alte subiecte despre familie, bunăstare, sărăcie, stabilitate și instabilitate, artă, viață în dezordine, viață în ordine, obișnuit și neobișnuit. Sunt momente în care cititorul este pus în fața aceleași povești trăite de doi oameni diferiți iar șansele să empatizezi cu amândouă și să nu știi cu cine să ții (dacă se poate spune așa) sau ce părere să ai într-o anumită situație sunt foarte mari. M-am trezit chiar povestind altor oameni situațiile (rupte puțin de context, în caz că ar fi apucat totuși să citească și cartea) și întrebându-i….tu ce ai face? tu ce părere ai? Inclusiv personajele din carte au opinii foarte diferite, unii dintre ei ajungând să și le mai schimbe dintr-un motiv sau altul.
Dacă sunt cărți pe care le citesc pe nemestecate și le dau uitării imediat ce am citit și ultima pagină (cam ca la unele filme de care te bucuri pe moment dar care nu îți aduc mare plus valoare și nu ai mare lucru de povestit din ele), aceasta clar nu a fost una dintre ele. Încă mai dezbat povestea, încă mă mai gândesc la ea și chiar mi se face puțin dor. Aș vedea clar un film/serial făcut după această poveste.
A trecut Paștele și mica vacanță de 1 mai, însă nici vă trebuie vacanță să dați gata această carte. Poate cu lanterna, după ce se culcă toată lumea dacă nu e alt timp pe zi 😀 Numărul de pagini permite o lectură de maxim 2 – 3 zile.
“Uneori e nevoie să pârjolești totul, până la pământul gol, și s-o iei de la capăt. După foc, solul e mai fertil, și noi plante pot să crească iar. Oamenii sunt la fel. O iau de la capăt. Găsesc ei o cale.”
Aplicații de fundal
Mi se întâmplă uneori să nu fac mare lucru într-o zi dar să mă simt lipsită de energie ca și cum aș fi tras la jug. Alteori pot să dorm 9 ore dar să mă trezesc mai obosită decât atunci când m-am culcat. Ceea ce mă duce instant cu gândul că nu am fost suficient de prezentă în relaxare sau în somn și, deși programasem corpul să nu se ocupe cu ceva anume, mintea își făcea de cap și străbătea pământul în lung și în lat.
Și apoi m-am gândit la mesajele pe care le primesc uneori pe telefon în care sunt alertată că o anume aplicație consumă multă baterie în fundal, alături de butonul de ”force stop”, adică să o opresc imediat. Apoi la câte și mai câte updates se fac în diverse aplicații, updates care mănâncă baterie pe pâine. Astfel, chiar dacă nu folosim telefonul cu orele, bateria se scurge mai rapid decât ne-am aștepta, tocmai pentru că nu am selectat cu mare atenție ce să meargă și ce să nu meargă în fundal.
Cam așa se întâmplă și cu noi uneori când vrem să ne odihnim. Ne așezăm în canapea/pat/fotoliu și vrem să dezostenim ce-am ostenit până în acel moment. Dacă s-ar putea instant. Că doar mai avem și alte lucruri de făcut în afară de odihnă. Alteori ne simțim și vinovați că ne luăm timp în care să nu facem nimic deși știm că și nimicul ăla are rostul lui de reumplere de baterie sau de pahar care s-a golit.
Revenind la aplicațiile de fundal. Mi s-a întâmplat chiar în dimineața aceasta când am început să citesc o carte nouă cu scop și de învățare și de relaxare. Nu o singură dată m-am trezit că am recitit un paragraf de 3 ori ca și cum l-aș fi citit prima oară, semn că nu eram deloc prezentă în cartea mea. Mintea umblă de multe ori pe alte planuri, caută soluții la alte probleme, face liste de cumpărături, meniuri pe săptămâna în curs, rămâne agățată cu privire într-un colț în care pare să fie ceva praf, își aduce aminte de lucruri pe care nu le-a rezolvat, de telefone pe care nu le-a dat, de oameni cu care nu a mai vorbit demult. Odihna/Relaxarea scoate la iveală o mulțime de idei (care sunt bune în general) dar și nevoia imperioasă de a le pune imediat în practică. Uneori ne forțăm să ne odihnim, lucru care nu face decât să ne obosească mai tare.
Așa mi-a venit ideea să fac o listă cu toate acele lucruri care îmi scad bateria în fundal, atunci când nu fac (aparent) nimic, cu scopul de a mai închide din aplicații și a le reporni atunci când chiar este nevoie de ele. Și, cu gândul la vacanță (alt lucru care poate consuma baterie pe fundal – unde să mergem, cu ce buget, când, ce facem acolo), cu puțin efort la început, ne putem pune pe modul avion, lăsând relaxarea să își facă treaba, pentru ca mai apoi să fim odihniți și gata de a pune în aplicare ceea ce ne propunem.
Tu ce aplicații ai nevoie să închizi pentru o odihnă eficientă și o reîmprospătare reală în loc de una superficială?
