Scapă lumea de sub control
Atunci când fac pauze mai mari de scris (adică trece luna și abia dacă am scris un articol), este pentru că intru iar într-o pasă care îmi spune: de ce să scrii, cine mai are răbdare sau timp să mai citească și la tine, în condițiile în care e bombardament de informație în online, care mai de care mai valoroasă sau mai puțin valoroasă.
Sunt și au fost mereu subiecte de actualitate despre care am avut intenția să scriu, m-am așezat în fața foii dar n-a mai ieșit. A ieșit mai degrabă nesiguranța mea că opinia mea nu este utilă sau nu este corectă sau, cel mai important dintre toate, nu voi putea aduna toate informațiile necesare cât să îmi pot forma o opinie. Așa că ori mi-am exilat opiniile în cap, ori le-am mai împărtășit timid în cerul meu de apropiați. Îi las pe alții mai deștepți să vorbească, pe cei mai informați, pe cei a căror cultură generală este atât de bogată încât asta îi face cumva îndreptățiți să spună ceva ce alții să citească și să se mai lumineze la minte.
Mai e și partea în care îmi displace total să intru în discuții în contradictorii. Și, am învățat cu toții până acum, internetul poate fi cu ușurință groapa de gunoi unde haterii își dezlănțuie cu toată puterea anonimatului (sau nici măcar) opiniile. Iar eu acolo nu am ce să caut decât dacă vreau să mă înfurii. Și nu vreau asta.
Din fericire sunt și oameni mai curajoși, pe care eu îi apreciez, care nu se pleoștesc instant când primesc comentarii neortodoxe (sau dacă se pleoștesc nu știu eu, ei continuă să scrie). Citesc la ei și aflu ce s-a mai întâmplat pe lume. Pe lumea asta din imediata apropiere, pe plaiurile noastre mioritice. Și îmi formez, inevitabil, o opinie, mai degrabă răsărită din opiniile lor. O fi bine, o fi rău, știu doar că am ales oameni care sunt mai informați, au citit mai mult, mai cu atenție, cu mai multă putere de înțelegere și au tradus și pentru alții o poziție sau alta. Uneori îmi mai cad ochii și pe comentarii însă mă opresc după primele pentru că, mă ustură ochii.
Mai e un aspect, vloggurile au luat amploare și, se pare, multor oameni le e mai ușor să te asculte/vadă decât să te citească. Eu personal, prefer să citesc. Sunt mai atentă și mai implicată într-un text decât într-un video. Plus că nu am mereu căștile la îndemână, le salvez pentru mai încolo dar uneori nu mă mai întorc la ele.
Textele lungi iar nu mai sunt așa populare. Deși nu știu dacă e așa simplu să sintetizezi un subiect greu, astfel încât să aibă context și argumente. În capcana asta intră mulți cei care cred că știu ceva doar din titlu sau din primele rânduri ale unui articol pe care l-au abandonat aproape înainte să-l înceapă. Și eu, uneori citesc un articol de vreo două ori până să-l înțeleg. Și asta pentru că e posibil să fie un context necunoscut sau să mă fi distras alte câteva zeci de chestii. Alteori îl citesc din prima cu atâta atenție încât nu-mi amintesc efectiv momentul în care a ajuns tramvaiul în stație iar eu nu m-am urcat sau am urcat dar am uitat să validez cardul de călătorie (lucru pe care-l fac într-un final și pare că aș fi cineva care a vrut să fie necinstit dar s-a răzgândit la jumatea drumului).
Apropo de subiecte de actualitate care, deși putem trăi cu senzația că nu ne afectează în mod direct, ne afectează de fapt mai direct decât ne-am imagina. Coincidență sau nu, am citit despre concedierile în masă la TNB fix când citeam Orașul fetelor, o carte scrisă de Elizabeth Gilbert. Orașul fetelor este numele unei piese de teatru care ia ființă în carte iar noi, ca cititor, avem privilegiul să vedem tot ce se întâmplă în culise din ziua 0, în ziua premierei și ceva timp după aceea. Mai avem ocazia să vedem și cum supraviețuiește un teatru mic în New York-ul anilor ’40, înainte, în timpul și după război. Și la cuvântul război am vrut să ajung. Pentru că citisem într-un ziar (online) că Oana Pellea a zis
„suntem în prag de colaps, nu s-a mai întâmplat niciodată asta. Probabil, doar în perioada războiului. Nu interesează pe nimeni, noi am mai spus prin intermediul canalelor media… Spunem că situația este catastrofală. Nu suntem băgați în seamă. Ceea ce vreau să spun foarte important, actorii și colaboratorii nu sunt plătiți din încasări. Acei bani nu vin direct la actori, ci la primării, care nu au trimis banii teatrelor. Mulți dintre noi, colaboratorii nu am primit banii din partea Arcub din luna ianuarie“. (Sursa)
Mi-am mai format o opinie despre criza din lumea teatrului românesc și citind o postare (lungă, dar am citit-o cap coadă de două ori) pe care, o actriță (păpușar) pe care o am în lista mea de prieteni de Facebook, a împărtășit-o pe rețeaua de socializare, moment în care am aflat și de protestul de mâine seară, din Piața Victoriei:
Draga prietenă/prieten,
Daca ai venit la vreun spectacol de-al meu, daca ne-am intalnit in parc, daca ai vazut doar pe facebook ce fac si ti-a placut, vino din nou alaturi de mine. E fara bilet! Duminica in Piata Victoriei de la ora 18:00 iesim in strada sa aparam dreptul de a (ne) juca. O sa am si papusile cu mine si voi juca acolo daca in alte locuri incepe sa fie imposibil. Uite si o pledoarie scrisa de Dorina Chiriac. Citeste pana la capat! E rost de înțelepțire!
Găsiți aici pledoaria întreagă scrisă de Dorina Chiriac.
Și vorbele Dorinei Chiriac m-au dus cu gândul la cartea pe care tocmai am terminat-o. Am aflat din ea mai multe despre lumea teatrului din spatele cortinei decât aș fi aflat în mod normal. Și m-am întristat. Pentru că nu prea înțeleg ce se întâmplă, în condițiile în care majoritatea pieselor se joacă cu casa închisă. Mai citesc, mă mai documentez, poate înțeleg….
Am vrut să știți și voi de protest. Deși probabil că știți. Eu am aflat doar pentru că am această prietenă actriță în lista de prieteni pe rețeaua de socializare.
Și dacă nu ați înțeles până acum unde vreau să ajung cu această postare (în caz că ați citit până aici) este pentru că nu are o destinație precisă. Bănănăi puțin pe străduțe, aștern gânduri, întrebări, împărtășesc lucruri care poate vă deschide și vouă apetitul să descoperiți mai multe. Despre cartea Orașul Fetelor, despre criza din teatru, despre protestul de mâine, despre formatorii de opinie, despre ce se mai întâmplă în țara asta.
Scriu această postare privind pe geam din bula mea, unde e răcoare și bine (nu cald și bine este ceea ce îmi doresc într-o zi de vară), de la Seneca Anticafe (unde au și cafea, apropo), de unde nu mă trage inima să plec pentru că e plăcut, frumos, relaxant, muzică în surdină, înconjurată de cărți, de locuri confortabile de stat (muuuulte locuri, mai mai că ajunsesem singurul client la un moment dat), liniște, ceai, fructe, biscuiți. Trece timpul repede aici, mai e puțin și se închide și încep să mă pregătesc mental să ies din bula mea, înapoi pe stradă, unde sigur o să văd un lucru sau altul care nu-mi place (desigur, pe lângă multe altele care îmi plac). Despre Seneca Anticafe, într-o altă postare, merită să povestesc mai pe larg, nu într-o desfășurare dezlânată de cuvinte.
Dacă tot v-am spus de Orașul Fetelor, vă las și cu un citat. Nu văd altul mai potrivit, ca încheiere. Apropo, poza din articol reprezintă vitrina unei librării mici, probabil de carte în limbă străină. Parcă uitându-se în stradă, fix la mine, mi-a atras atenția cartea pe care o aveam și eu în rucsac (doar că tradusă). A fost asa un semn simpatic și n-am putut trece fără poză.
„M-a dezamăgit toată lumea, a spus ea după o lungă tăcere.
– Cine, mai exact?
Credeam că avea să spună „naziștii”.
– Adulții, a spus ea. Toți. Cum au lăsat lumea să scape de sub control în halul ăsta?
– Nu știu, scumpa mea. Nu cred că e conștient vreunul de ce face.
– S-ar părea că nu, a decis ea, cu dispreț teatral, aruncând țigara fumată pe alee. Vezi, de asta de-abia aștept să cresc. Ca să nu mai fiu la mila unora care habar nu au ce fac. Mă gândesc că, cu cât mai repede am eu totul sub control, cu atât mai bine o să trăiesc.
– Planul sună excelent, Marjorie, am spus. Ce-i drept, eu n-am avut niciodată un plan în viață, așa că n-am de unde să știu. Dar din ce aud, te descurci bine.
– N-ai avut niciodată un plan? a spus Marjorie, privind în sus la mine cu groază. Cum reziști?”
Chiar așa, cum au lăsat adulții lumea să scape de sub control în halul ăsta?
Reality check
![IMG_20190628_132519_resized_20190628_033356506[2745]](https://mihaelaalexandrescu.files.wordpress.com/2019/06/img_20190628_132519_resized_20190628_0333565062745.jpg?w=600)
Așa arată o poză pe care am făcut-o astăzi, la o ceainărie din București, unde nu am băut ceai, după cum se vede. În apărarea mea, era după prânz (aproximativ, depinde ce înseamnă prânz pentru fiecare, pentru mine era). Poză de Instagram, care nu a ajuns pe Instagram. Carte, Aperol, grădină, soare, un vânticel și o idee de răcoare chiar. O după-amiază perfectă de vineri care ar face să suspine pe cel care dă scroll pe Instagram în pauza de masă de la muncă, prins între ședințe și call-uri și rapoarte de livrat.
Ce nu am reușit să cuprind în poză: sufocarea din metrou, aglomerația și agitația dintr-o zonă de clădiri de birouri, vizita la contabil și aflarea de informații suplimentare despre banii pe care îi voi datora/îi datorez deja la stat (pe unele le știam deja dar mi-am mai alterat zenul când le-am auzit din nou), gândurile și incertitudinile din capul meu și dificultatea de a mă concentra, o sumă mult prea mare pe care am plătit-o pentru prânz (asumată de altfel), faptul că am cheltuit niște bani (nebugetați pentru ziua de astăzi) pe o carte deși aveam deja una pregătită în geantă gata de lectură (ok, asta nu e așa de rău, mă bucur că am luat-o), cele două mijloace de transport de suprafață pe care le-am schimbat până acasă (și certurile dintre vatman și călători, nu știu de ce, eram destul de departe de conflict). Și alte câteva lucruri. Dar de ce să mai lungim lista?
Tot felul de mărunțișuri, unele fleacuri, altele chestiuni importante, pe care filtrul telefonului le-a eliminat de îndată ce am așezat frumos paharul de Aperol lângă carte și am făcut o poză care arată cât de mișto este vinerea mea după-amiază. Și este, din câteva puncte de vedere, însă departe de a pune hashtag #perfectFriday, cum de altfel ar putea să pară.
Decât să pun poza de mai sus pe Instagram, mai bine pun poză cu cea mai recentă traducere a mea (pe care nu o am încă fizic, am făcut doar un print screen pe site-ul editurii). #proud
![Screenshot_20190628_131247_com.facebook.katana[2744]](https://mihaelaalexandrescu.files.wordpress.com/2019/06/screenshot_20190628_131247_com.facebook.katana2744-1.jpg?w=512&h=1024)
Ce vreau să spun este, de fapt, că încerc și eu să nu mai compar zilele mele cu zilele altora doar din poze de pe rețelele de socializare (nu îmi iese tot timpul). Că nici măcar Huawei P30 nu prinde-o poză chiar tot, ba din contră, mai scoate din detalii irelevante dar foarte reale de altfel (a nu se înțelege că am acest telefon, doar că știu că face poze bune).
Toate ca toate, pare a fi totuși o zi reușită. Între timp am mai făcut abstracție de zgomotul din jur și din capul meu și am avansat cu cartea (cumpărată astăzi) și, imediat ce public această postare, mă întorc cuminte la o bucățică din New York-ul anilor 40, relatată cu pricepere de Elizabeth Gilbert.
Mici focuri pretutindeni
Mici focuri pretutindeni (de Celeste Ng) este o carte apărută la Editura Litera, în colecția Buzz Books, cărți despre care vorbește toată lumea. Țin să menționez asta pentru că, după ce am citit-o, am vorbit eu despre ea la toată lumea, până să mă așez să scriu și pe blog. Și cred că m-a și văzut toată lumea citind-o pentru că nu m-am oprit până n-am dat-o gata (în mașină, ca pasager, unde nu citesc de obicei, la benzinărie, la spălătoria de mașini, la țară, acasă, oriunde eram, numai să o termin și să văd ce se întâmplă).
Am primit-o în dar de la Clubul de Lectură Litera, unde n-am mai reușit să ajung, în mare parte pentru că nu reușisem să termin cartea. De fapt, citisem trei pagini și o lăsasem pe mai târziu. Nu mă prinsese de la început. Nu știu să explic de ce. Pentru că după ce am reluat-o, nu am mai putut să o las din mână.
Povestea începe cu o casă care arde sub ochii familiei. Nu știm de ce arde încă. De foc, e sigur. Dar cine a pus focul sau cum s-a pornit el de la sine…încă nu știm. Apoi se dă timpul în urmă și facem cunoștință cu familia și cu casa care încă nu e sub flăcări și cu două alte personaje, mamă și fiică, care tocmai s-au mutat în chirie, la o altă casă a acelei familii. Până acum, simplu. Însă viața personajelor se dovedește a fi oricum numai simplă nu, motiv pentru care am stat cu sufletul la gură să aflu povestea de dinainte de poveste.
Dincolo de misterul în care sunt învăluite aceste două chiriașe, fiică și mamă, cartea tratează multe alte subiecte despre familie, bunăstare, sărăcie, stabilitate și instabilitate, artă, viață în dezordine, viață în ordine, obișnuit și neobișnuit. Sunt momente în care cititorul este pus în fața aceleași povești trăite de doi oameni diferiți iar șansele să empatizezi cu amândouă și să nu știi cu cine să ții (dacă se poate spune așa) sau ce părere să ai într-o anumită situație sunt foarte mari. M-am trezit chiar povestind altor oameni situațiile (rupte puțin de context, în caz că ar fi apucat totuși să citească și cartea) și întrebându-i….tu ce ai face? tu ce părere ai? Inclusiv personajele din carte au opinii foarte diferite, unii dintre ei ajungând să și le mai schimbe dintr-un motiv sau altul.
Dacă sunt cărți pe care le citesc pe nemestecate și le dau uitării imediat ce am citit și ultima pagină (cam ca la unele filme de care te bucuri pe moment dar care nu îți aduc mare plus valoare și nu ai mare lucru de povestit din ele), aceasta clar nu a fost una dintre ele. Încă mai dezbat povestea, încă mă mai gândesc la ea și chiar mi se face puțin dor. Aș vedea clar un film/serial făcut după această poveste.
A trecut Paștele și mica vacanță de 1 mai, însă nici vă trebuie vacanță să dați gata această carte. Poate cu lanterna, după ce se culcă toată lumea dacă nu e alt timp pe zi 😀 Numărul de pagini permite o lectură de maxim 2 – 3 zile.
“Uneori e nevoie să pârjolești totul, până la pământul gol, și s-o iei de la capăt. După foc, solul e mai fertil, și noi plante pot să crească iar. Oamenii sunt la fel. O iau de la capăt. Găsesc ei o cale.”
Aplicații de fundal
Mi se întâmplă uneori să nu fac mare lucru într-o zi dar să mă simt lipsită de energie ca și cum aș fi tras la jug. Alteori pot să dorm 9 ore dar să mă trezesc mai obosită decât atunci când m-am culcat. Ceea ce mă duce instant cu gândul că nu am fost suficient de prezentă în relaxare sau în somn și, deși programasem corpul să nu se ocupe cu ceva anume, mintea își făcea de cap și străbătea pământul în lung și în lat.
Și apoi m-am gândit la mesajele pe care le primesc uneori pe telefon în care sunt alertată că o anume aplicație consumă multă baterie în fundal, alături de butonul de ”force stop”, adică să o opresc imediat. Apoi la câte și mai câte updates se fac în diverse aplicații, updates care mănâncă baterie pe pâine. Astfel, chiar dacă nu folosim telefonul cu orele, bateria se scurge mai rapid decât ne-am aștepta, tocmai pentru că nu am selectat cu mare atenție ce să meargă și ce să nu meargă în fundal.
Cam așa se întâmplă și cu noi uneori când vrem să ne odihnim. Ne așezăm în canapea/pat/fotoliu și vrem să dezostenim ce-am ostenit până în acel moment. Dacă s-ar putea instant. Că doar mai avem și alte lucruri de făcut în afară de odihnă. Alteori ne simțim și vinovați că ne luăm timp în care să nu facem nimic deși știm că și nimicul ăla are rostul lui de reumplere de baterie sau de pahar care s-a golit.
Revenind la aplicațiile de fundal. Mi s-a întâmplat chiar în dimineața aceasta când am început să citesc o carte nouă cu scop și de învățare și de relaxare. Nu o singură dată m-am trezit că am recitit un paragraf de 3 ori ca și cum l-aș fi citit prima oară, semn că nu eram deloc prezentă în cartea mea. Mintea umblă de multe ori pe alte planuri, caută soluții la alte probleme, face liste de cumpărături, meniuri pe săptămâna în curs, rămâne agățată cu privire într-un colț în care pare să fie ceva praf, își aduce aminte de lucruri pe care nu le-a rezolvat, de telefone pe care nu le-a dat, de oameni cu care nu a mai vorbit demult. Odihna/Relaxarea scoate la iveală o mulțime de idei (care sunt bune în general) dar și nevoia imperioasă de a le pune imediat în practică. Uneori ne forțăm să ne odihnim, lucru care nu face decât să ne obosească mai tare.
Așa mi-a venit ideea să fac o listă cu toate acele lucruri care îmi scad bateria în fundal, atunci când nu fac (aparent) nimic, cu scopul de a mai închide din aplicații și a le reporni atunci când chiar este nevoie de ele. Și, cu gândul la vacanță (alt lucru care poate consuma baterie pe fundal – unde să mergem, cu ce buget, când, ce facem acolo), cu puțin efort la început, ne putem pune pe modul avion, lăsând relaxarea să își facă treaba, pentru ca mai apoi să fim odihniți și gata de a pune în aplicare ceea ce ne propunem.
Tu ce aplicații ai nevoie să închizi pentru o odihnă eficientă și o reîmprospătare reală în loc de una superficială?
Sursă foto
Zile bune
Sunt zile numai bune de citit. Altele de stat cu ochii în soare (când e, când nu e, ni-l imaginăm) și visat. Sunt zile bune de mers la teatru. Și în alte zile bune, la un spectacol de standup comedy sau la un film. Alte zile bune de stat în pătură și recuperat două episoade din Anatomia lui Grey sau oricare alt serial pansament de suflet pentru fiecare.
Sunt zile bune de muncit, de ieșit, de plimbat, de călătorit, de vizitat oameni dragi sau obiective turistice sau ambele deodată. Zile bune de jucat cu pisici sau ce animale de companie are fiecare. Zile bune de făcut curat și de aranjat lucruri în dulapuri. Sunt zile bune de aruncat sau donat și eliberat loc pentru alte lucruri sau pentru aer, pur și simplu.
Sunt zile bune de stat de vorbă cu orele cu oameni, la telefon sau în persoană. Zile de recuperat povești care ni s-au întâmplat, și de o parte și de alta. Zile bune de gândit și de sfătuit. Și alte zile bune de meditat sau de aranjat gânduri rebele care circulă fără ordine în minte.
Sunt zile bune de inspirat și de expirat aer, parfum de flori și natura în culori.
Sunt zile bune de rezolvat lucruri, zile bune cu obligații și angajamente. Zile bune pline și zile bune mai domoale. Zile bune cu de toate, altele cu simplitate.
Sunt zile bune în care zâmbim și zile bune în care ne cuprinde melancolia și preferăm să așezăm zâmbetul seara pe raft, să-l îmbrăcăm în vis și să ne trezim a doua zi deja cu el pe față.
Și oricât de nebune ar părea unele zile, tot sunt bune. Prin simplul fapt că sunt. Și că suntem și noi în ele.
Comunicare și responsabilitate
Am deschis pagina de blog cu intenția să scriu un articol relaxant, fie despre o carte citită recent fie despre o călătorie la Atena din februarie, despre care tot am promis că voi scrie. Dar cumva, conversația pe care am avut-o la telefon acum câteva minute cu un consultant de la o bancă (irelevant care, una, de altfel, dragă mie), mi-a deturnat zenul și mi-am downloadat și alte amintiri recente pe care deja le arhivasem.
Am deschis recent un cont simplu care încă stă sub aprobare și am sunat să întreb estimativ cât ar dura. După multe replici înainte și înapoi ”nu știu să vă spun” – ”dar măcar estimativ, vă rog”, am reușit să smulg o estimare doar după ce i-am zis: aș vrea să știu dacă durează, o lună, două, un an, doi, să știu dacă îmi permit să aștept sau merg la altă bancă. Abia în acel moment am obținut estimarea de o săptămână, ușor amuzată, ușor iritată de răspunsul meu.
Despre un operator de telefonie mobilă cu care am petrecut zeci de minute în telefon (ore!) pentru o situație pe care în loc să o rezolve au făcut-o și mai dificil de rezolvat, nici nu mai spun.
La notar mi-au greșit procura de 3 ori și apoi să aflu că au făcut procură unei prietene lăsând câteva și din datele mele personale….că….de ce am căsca ochii și am avea responsabilitate pentru ce emitem. Asta după ce nici atitudinea domnișoarei nu a fost cea mai potrivită, cu un aer de superioritate atotștiitoare care nu a coborât nasul de sus nici măcar când i-am dat discret peste el și am atenționat-o că face greșeli, pe timpul meu și nu ascultă ce-i spun (motiv pentru care face și mai multe greșeli).
La ANAF primesc informații incomplete, vagi și după multe întrebări și insistențe. „Se completează pe calculator”, nu cred că e un răspuns destul de cuprinzător. Nici pentru mine și nici pentru altcineva. Și vă jur, am auzit o persoană de la ghișeul ANAF spunând cuiva, ”intrați pe calculator și completați declarația.” Atât! Uneori persoane care poate nici nu are calculator sau acces la internet. Cum ar fi să le răspund și eu când trebuie să-mi plătesc taxele: ”intrați pe calculator și luați-i de acolo” sau ”completați foaia asta” fără să le spun ce să scrie în ea, unde să o depună sau, și mai important, ce trebuie să conțină.
La un magazin de haine de unde voiam să cumpăr un voucher mi-au răspuns în doi peri și cu un chef de viață de parcă s-ar fi aflat pe marginea prăpastiei. Parcă mă ruga, cu atitudinea aia, să nu cumpăr. Dar uite că trecem peste și cumpărăm. Pentru că nu mai avem timp sau energie să mergem în altă parte.
Și da, sunt obișnuită cu comunicarea incompletă și nepotrivită și cu lipsa de asumare și responsabilitate. Dar întrebarea este….de ce trebuie să ne tot adaptăm noi la asta, în timp ce vin din spate generații întregi care fac fix cum s-a făcut până acum, fără să schimbe nimic sau foarte puțin.
Nu generalizez, poate am eu ghinion și îi întâlnesc. Și încerc, din spirit civic, să dau feedback, poate-poate următorul care intră după mine e tratat măcar cu 1% mai bine. Poate că ăsta e secretul, să ne luăm noi rolul de educator pe oriunde mergem, să propovăduim bunul simț, comunicarea și responsabilitatea de asumat cu adevărat de către fiecare om care și-a asumat un rol, este plătit pentru el și are datoria asumată și moral și contractual. În discuția despre bun simț nici nu mai intru. Poate în altă postare.
Motive de trăit
Am văzut cartea ”Câteva motive să iubești viața” a lui Matt Haig la ultimul târg de carte, cred că în toamnă. Cum, de regulă, înainte să cumpăr o carte dau rapid un mesaj către sora mea care s-ar putea să o aibă deja, nu am luat-o atunci. Și nici mai târziu, pentru că Laura o avea și mi-a împrumutat-o. Am avut altele la rând așa că m-am apucat de ea destul de târziu de la momentul în care am pus-o pe listă.
Am numit postarea ”Motive de trăit” și nu ”Câteva motive să iubești viața”, nu pentru că nu aș fi de acord cu titlul traducătorului/redactorului. Traducător și eu de meserie, știu cum este să vrei să redai cât mai bine un titlu care să nu fie tradus cuvânt cu cuvânt ci să exprime esența cărții. Pentru mine însă, e o mare diferență între motive de trăit (reasons to stay alive) și motive de iubit viața. Ce-i drept, cartea le exprimă cumva pe amândouă. Dar până la a ajunge să iubești viața, trebuit să înveți cum să trăiești din nou, mai ales după depresie, anxietate, atacuri repetate de panică, îngrijorare excesivă și tot ce mai povestește autorul din propria experiență. Lucruri pe care și eu le-am experimentat și, neștiind la vremea aceea ce sunt, am tratat numai simptomele fizice, fără pic de rezultat. Nici prea mare baftă de medici intuitivi nu am avut în perioada aceea (acum vreo opt-nouă ani). Dar despre asta, poate, într-o altă postare. Cert este că această carte a atins în mine niște corzi extrem de sensibile, nu pentru că nu aș putea vorbi despre asta ci pentru că nu aș mai vrea să mai trăiesc astfel de momente.
Mi-ar fi prins bine s-o am atunci, cu siguranță m-ar fi scutit de ceva suferință. Însă timpul a trecut și, recunosc, mi-a făcut bine să o citesc și acum. Cartea descrie cu autenticitate (sau așa am simțit eu, un limbaj foarte autentic) începutul, parcursul și renașterea autorului din depresie, stări severe de anxietate și panică. Poate fi citită ca pură literatură sau poate fi un real ajutor pentru oamenii care au avut astfel de afecțiuni sau, chiar dacă nu au avut, măcar îi pune în temă pentru un eventual viitor în care le-ar putea avea. Stilul este simplu, ușor de citit și de înțeles, conține descrieri foarte senzoriale ale anumitor stări și cred că are puterea, cu doar câteva rânduri, să dea oamenilor încredere că se poate trăi și da, se poate iubi viața, și după episoade severe de depresie.
Dincolo de asta, experiențele scrise de Matt Haig ne pot atrage atenția asupra acelor lucruri simple din viețile noastre pe care le trecem cu vederea, le luăm ”for granted” (ca și cum ni s-ar cuveni de drept), dar de care, un om cu anxietate sau depresie, nu mai are putere să se bucure: o plimbare pe afară, o petrecere, o înghețată, un eveniment de socializare, cumpărături, aer, soare, compania celor dragi, o carte bună și așa mai departe. Cărțile și călătoriile sunt cele care l-au ajutat pe Matt și, poate cel mai mult dintre toate, prezența cuiva drag, mereu alături, care nu judecă, este răbdător și sprijin absolut necondiționat deși o persoană cu depresie nu este tocmai ușor de suportat prin preajmă.
Cartea nu e scumpă, de altfel în poza din postare am afișat, fără să vreau, inclusiv prețul, însă e valoroasă din punct de vedere conținut și merită citită, mai ales că nu va ocupa foarte mult timp, fiind subțire și cu multe pagini cu destul de puțin text. De Matt Haig eu am mai citit și Cum să oprești timpul, nu am scris despre ea însă e tot o lectură simplă și plăcută, ca un film de duminică.
Am pus semn la câteva pasaje și, așa cum v-am obișnuit, vă redau o mostră de carte care să vă decideți dacă această carte este și pentru voi dar să păstrez și eu în ”caietul de citate”, fragmente de recitit peste ani:
Ani mai târziu am citit cărți despre atenția conștientă și meditație și am realizat că secretul fericirii – sau către lucrul cel mai dorit, starea de calm – nu constă mereu în a avea gânduri fericite. Nu. Asta e imposibil. Nicio minte inteligentă de pe pământ nu ar putea petrece o viață întreagă, bucurându-se doar de gânduri liniștite. Secretul e să-ți accepți gândurile, pe toate, chiar și pe cele mai rele. Acceptă gândurile, însă nu te transforma în gândurile tale. Înțelege, de pildă, că a avea un gând trist, chiar și o succesiune de gânduri triste, nu e același lucru cu a fi o persoană tristă. Poți merge printr-o furtună și poți simți vântul, însă știi că tu nu ești vântul.
Mi-a plăcut mult capitolul dinspre final cu cele patruzeci de sfaturi despre care autorul crede că sunt de mare ajutor dar pe care chiar el recunoaște că nu le urmează întotdeauna. Aleg doar zece, pentru celelalte treizeci va trebui să citiți cartea:
Fii blând cu tine însuți. Muncește mai puțin. Dormi mai mult.
Nu poți schimba absolut nimic din trecut. Asta ține de cunoștințele primare de fizică.
Kurt Vonnegut avea dreptate: Lectura și scrisul sunt cele mai bogate forme de meditație descoperite până în prezent.
Ascultă mai mult decât vorbești.
Nu te uita la televizor la întâmplare. Nu te duce la evenimente sociale la întâmplare. Fii mereu conștient de ceea ce faci și de motivul pentru care o faci.
Nu-ți face griji cu privire la lucrurile care, cel mai probabil, nu se vor întâmpla.
Ora trei dimineața nu e niciodată ora potrivită pentru a încerca să-ți pui viața la punct.
Nu ai nevoie ca lumea să te înțeleagă. Este perfect în regulă. Unii oameni nu vor înțelege niciodată cu adevărat lucrurile pe care nu le-au experimentat. Alții, dimpotrivă. Fii recunoscător.
Nu-ți face griji cu privire la timpul pierdut la disperare. Timpul pe care îl vei avea de trăit după pur și simplu și-a dublat valoarea.
Daca e soare afară și poți fi afară, stai afară.
Un alt pasaj din carte care m-a pus pe gânduri a fost cel în care autorul spune cum se îngrijora de atât de multe lucruri însă fix lucrul care trebuia să-l îngrijoreze el mai tare, și anume faptul că se îngrijora așa mult, fix acel lucru nu îi punea semne de întrebare. Mi-a atins și aici o coardă sensibilă, pot să-mi dau doctoratul în griji (da, vorbește omul care a crezut că pisica face atac cerebral în momentul în care ea dormea foarte profund, visa și avea niște reacții de tremurat în visul ei).
Dacă simțiți momente dese de atacuri de panică, anxietate sau recunoașteți că vi s-ar instala depresia în minte, cereți ajutor, așa cum ați cere și dacă ați avea o problemă medicală fizică gen o gripă sau o infecție de orice fel. Fiecare afecțiune, fie fizică fie psihică, trebuie tratată ca atare. Cereți ajutor specializat, înconjurați-vă de oamenii dragi și, poate cel mai important dintre toate, nu vă simțiți rușinați sau jenați sub nicio formă. Nu sunt medic și de departe vreun om de știință, însă pot spune din experiența mea că drumul spre vindecare este mult (mult!) mai lung dacă aveți accese de vinovăție pentru stările pe care le simțiți. În plus, chiar și atunci când crezi că nu mai trece niciodată, trebuie să știi că trece. Când….depinde de foarte multe lucruri și e diferit de la om la om. Însă trece. Asta-mi aduce aminte de un mesaj citit pe un perete la metrou cu ”Totul va fi bine” și…scrijelit mai jos…întrebarea ”Când?”. Fiecare are când-ul lui.
O săptămână plină de stări de calm vă urez! Cu lecturi plăcute, oameni dragi și parfum de zambile, măcar spre finalul ei, când vine primăvara și, cu ea, una dintre perioadele mele preferate din an.
