Săptămâna care tocmai se încheie a fost foarte mult despre corp. Nu am intenționat să fie așa dar, dacă așa s-au legat lucrurile, le-am lăsat să fie. Eu am frecvent conversații cu corpul meu, chiar dacă nu mereu reușim să fim în armonie sau să ne punem de acord cu privire la ce vrea unul sau celălalt să facă sau să simtă.

Mă gândeam că am scris recent un articol despre ce-mi vorbește corpul. Apoi am realizat că nu e chiar așa recent, a trecut totuși o perioadă de 1 an și 8 luni de atunci. Pentru că încă e un subiect așa de prezent, poate de asta am simțit că l-am scris mai de curând. Când am recitit articolul (pe care-l găsești aici), m-a trecut un fior de vină și de rușine că am învățat atât de multe lucruri despre corp și totuși nu am ajuns încă unde vreau să ajung la nivel de stare de bine. Mi-am lăsat spațiu să simt fiorul, după care m-am scuturat de el cu gândul că poate nu este despre a ajunge undeva. Este mai mult despre a trăi în armonie cu tot ce vine spre mine sau/și din mine și a putea accesa din ce în ce mai multe instrumente (și comunități) care să mă susțină în momentele dificile (fie de sănătate fizică sau emoțională sau orice alți factori de stres vor apărea – că sunt mulți, de la mic la mare) și care să-mi permită să accesez și izvorul acela de bucurie și stare de bine simplă, acele momente de pace în care, fie că faci ceva ce-ți place, fie că nu faci nimic, ești bine cu tine și stările tale.

Luni m-am trezit foarte bine, dar apoi spre prânz am avut o senzație de amețeală care m-a pus în gardă și am devenit brusc hipervigilentă la orice se petrecea în corp. Întâmplător sau nu, am intrat pe social media și mi-a apărut interviul lui Eli cu Andreea Teodor – Ce simți în corp când trebuie să vorbești. Chiar dacă nu aveam vreun trac de vorbit în public, știam că discuția va fi despre mult mai mult, așa că l-am ascultat și, combinat cu câteva repetări de respirație conștientă, am reușit să-mi liniștesc corpul și să-l readuc în starea de dinainte. Tot luni, mai pe după-amiază, am văzut postarea Alexandrei de la Up Studio, care anunța o clasă de AirYoga, pentru sâmbătă și, pentru că deja Alexandra mă invitase să încerc o clasă, am simțit că acela era semnul pe care-l așteptam să mă și programez. Cred că ce a vibrat la mine în corp a fost „este un început nou și pentru mine, iar dacă vrei să-mi fii alături, m-aș bucura să practicăm împreună” așa că i-am scris Alexandrei și pus în calendar a fost.

Marți am fost la terapie și, fără să fi adus eu vorba despre lucrul cu corpul, terapeutul m-a întrebat dacă m-am gândit să lucrez mai mult cu corpul (nu mai știu sigur dacă asta m-a întrebat cuvânt cu cuvânt însă a fost ceva din sfera asta). Abia atunci i-am povestit despre ziua de luni și m-a surprins cât de aliniată a fost sesiunea de terapie cu starea interioară cu care am început săptămâna, fără ca eu să aduc vorba despre asta. Știam deja că merg la un terapeut care mă vede și mă aude dincolo de ceea ce rostesc (corpul vorbește și el în același timp, dar cred că trebuie să fii cu adevărat priceput în asculta conștient ca să deslușești toate mai micile sau marile mișcări ale corpului clientului și să auzi și ce spune prin cuvinte), dar cu toate astea tot mai sunt surprinsă de cât de fluid funcționează acest proces dincolo de controlul nostru conștient.

Tot marți, spre seară, am mers mai mult pe jos și mi-am adus aminte despre surorile Emily și Amelia Nagoski, despre a căror carte, Burnout (Cum să spargi cercul vicios al stresului), am scris aici. Așa că am ascultat o conferință de vreo 20 și un pic de minute în care mi-am reamintit principiile din carte (cele care erau foarte conectate cu lucrul cu corpul). Ele amândouă au un dar de a vorbi simplu și pe înțelesul tuturor, plus că umorul cu care povestesc te fac să fii și mai atent și mai conștient de ceea ce asculți. Plus că rămâne cu tine mai mult timp informația.

Marți, miercuri și joi am circulat cu metroul și, uneori, în funcție de cum se simte corpul meu, pot avea stări de disconfort de la mai mici la mai mari. Am învățat că dacă nu mai aștept să apară stările ca să fac ceva să le blochez (nu că ar fi funcționat vreodată ceva care să le blocheze dacă nu intru mai întâi într-o stare de acceptare și răbdare) ci respir conștient și profund pe tot parcursul drumului (fără să mă uit în telefon, dau doar drumul la câteva melodii care-mi plac), stările nu mai apar. Știați că atunci când citim ceva pe telefon și schimbăm imaginile continuu, sunt momente în care corpul nu mai respiră corect? Asta, combinat cu mișcarea mijlocului de transport plus lipsa de aer proaspăt și aglomerația, poate să pună corpul în gardă. Nu mereu, poate doar când suntem mai obosiți sau corpul nu și-a luat nici alte resurse necesare pentru starea lui de bine (somn, alimentație corectă, hidratare, odihnă, relaxare, etc.).

Vineri am terminat de citit Manualul de exerciții din terapia dialectic comportamentală și am continuat pe același subiect, mi-am conectat senzațiile corpului cu emoțiile din corp și mi-am privit orice oboseală sau neputință cu mai multă înțelegere și recunoștință pentru cum m-a purtat corpul printr-o săptămână aglomerată dar foarte plăcută și satisfăcătoare.

A venit și ziua de sâmbătă când aveam clasa de AirYoga de la UP Studio și, pentru că clasa începea la 11.30, am zis că am suficient timp să mă relaxez și să mă conectez la o nouă zi. Doar că planul din cap nu se potrivește uneori cu emoția din corp și, deși teoretic nu aveam motive, am fost într-o stare continuă de nervi, momentul acela când ți se pare că totul și toată lumea se mișcă prea lent și că vei fi în întârziere și parcă așteptarea mea nu se potrivește cu așteptarea celorlalți și tot așa. Sigur știți. Punctul culminant a fost acela în care, savurând cafeaua în liniște cu o carte și o pisică în brațe, pisica a decis brusc să sară ca arsă de la mine din brațe, să-mi dea peste mână și să vărs toată cafeaua pe mine și pe canapea (fără ca pisica să fie atinsă de vreun strop de cafea, care nici măcar nu era fierbinte). Eu beau cafeaua dintr-o cană care are 40 ml și băusem deja cam jumătate. Poate să-mi explice cineva și mie cum se poate ca 20 ml de cafea să facă ditamai pata în cuvertura alb-crem? Trecând peste faptul că nu planificasem să stau să frec cu Vanish o cuvertură în dimineața aceea și apoi să o pun la spălat, după momentul acesta parcă totul a părut să meargă prost (mici lucruri, nu vă imaginați calamități) și am plecat, cu întârziere, la clasa de yoga. Am ieșit afară, am chemat un uber, am dat un mesaj soțului în care mi-am cerut scuze că am plecat așa nervoasă și mi-am propus să mă bucur de ce urmează. Adevărul este că m-a ajutat un pic și drumul, din câteva motive pe care le explic imediat: 1. am vrut să-mi pun centura în mașină și nu am reușit, așa că șoferul de Uber a oprit puțin și s-a întins să mă ajute (asta în condițiile în care altă dată, un alt șofer, mi-a zis că la el în mașină n-a văzut români care să-și pună centura în spate, doar străinii fac asta, părea că fac ceva o ciudățenie), 2. șoferul de Uber a condus calm și așezat și m-am simțit cât se poate de în siguranță, 3. undeva pe la jumătatea drumului m-a întrebat dacă îmi poate da o carte de vizită și mi-a spus că iubita lui este psiholog și-a deschis un cabinet de psihoterapie. M-am întrebat pentru o secundă dacă părea că am nevoie (glumesc, sigur că toți avem nevoie) dar apoi am realizat că o ajuta și el cum putea să popularizeze începutul ei, ceea ce mi s-a părut foarte frumos. Mi-a plăcut și numele, PsihArmonic Insight, așa că las și eu aici linkul. Nu o luați ca pe o recomandare, nu e ceva ce eu să fi testat, deci nu știu cum lucrează terapeutul, nici ce experiență are, dar poate folosește cuiva cândva, poate vă inspiră ceva de acolo.

Azi e duminică și simt că s-a așezat frumos în corp practica de ieri de la AirYoga, ceva ce nu credeam că pot să fac decât cu disconfort și cu mare greutate (eu în general nu mă simt bine în hamac, leagăn dacă chiar se leagănă, am o senzație de instabilitate pe care o tolerez mai greu). Dar corpul meu m-a surprins din nou și a primit practica foarte bine, fără amețeală sau alte stări în corp în afară de strigătele mușchilor care nu au mai fost lucrați de ceva vreme în felul acela.

La UP Yoga and liberating arts studio am găsit foarte multă pace, e o experiență plăcută cu totul, se simte că este un loc creat cu dragoste și pasiune. Fiecare detaliu din spațiu (și sunt sigură că încă nu le-am observat pe toate) îmi trezește o stare de calm și relaxare (mirosul, florile, tablourile, temperatura, vestiarul, crema de mâine de la baie, ceaiul de la finalul practicii și așa mai departe). Felicitări, Alexandra & Mircea, pentru ce ați creat acolo, sper să aducă momente de pace și bine în corp cât mai multor oameni (voi pune mai multe fotografii de la studio pe pagina mea de Facebook, căreia îi puteți da like urmând acest link, ca să fiți mereu la curent cu ce postez).

Am terminat cafeaua din ceașcă și postarea de apropie de final, mă pregătesc de prima masă a zilei și, înainte de a încheia, dacă te întrebi de ce îți povestesc toate lucrurile astea, îți voi răspunde cu o metaforă pe care am preluat-o de la Andreea Teodor, care spune că ea se simte mai degrabă ca un vehicul care face informația să circule și că dacă ea nu ar mai spune lucrurile pe care le spune, sunt poate câteva mii de oameni care nu le-ar mai afla. Eu cred că Andreea este mai mult decât un vehicul și, dacă îi dați follow, veți înțelege de ce, însă eu tocmai așa mă simt. Eu nu creez această informație, eu o fac să circule și, de fiecare dată, o las să treacă mai întâi prin corpul meu înainte să-ți recomand sau să-ți arăt un mod de a face lucrurile sau de a vedea lucrurile. Unul dintre următorii pași pentru mine este să mă înscriu în comunitatea Somaway, o COMUNITATE de oameni pasionați de dezvoltarea lor și creștere personală, care au ales calea somatică – adică cea de lucru cu propriul corp, pentru a-și îmbunătății aspecte ale vieții lor. Simptome sau sindroame, reducerea nivelului de stres, crearea unui sentiment de siguranță și liniște interioară, somn mai bun, o stare de calm și prezență în corp și în viață. Nu știu dacă azi sau mâine sau peste câteva săptămâni, mai las să văd cum se simte în corp ordinea pașilor și ce îmi zice instinctul să fac mai întâi.

Și, pentru că știu că ați rezistat până la final, vă mulțumesc vouă celor care citiți și mă încurajați să mai scriu (deși trec des prin momente de îndoială, de ce să mai scriu și eu despre lucruri despre care știe deja multă lume – se pare că este o convingere limitativă asta, uneori informația ajunge la lume și prin intermediul meu și ajunge să fie folositoare și atunci de ce să limităm canalele prin care poate să curgă?). Și mai ales vă mulțumesc, dar și voi să vă mulțumiți, că vă preocupă starea voastră de bine și salut efortul vostru în călătoria către și mai bine!