Nu știu la voi cum este, dar la mine corpul vorbește. Într-o limbă doar de el știută. Spun doar de el știută pentru că mulți ani eu n-am înțeles-o și abia de un an am început să învăț, literă cu literă. Încă mă consider în clasa I dar măcar acum știu baza pe care să construiesc mai departe.

În toți anii am crezut că mă ceartă și mă pedepsește și că-mi dă să-mi fie greu când mi-e lumea mai dragă. Ce vorbă interesantă, când mi-e lumea mai dragă. Păi mi-e dragă mai tot timpul, deci oricând vine greul vine când mi-e lumea mai dragă. Și nu era un greu din cele în care ai un diagnostic clar (se vede la radiografie, gen) și un tratament și mai clar și o idee clară despre când urmează să se termine răul. Era un greu mai neidentificat care a făcut să se adune multă anxietate la mine în corp.

Asta pentru că atunci când corpul spunea nu și nu, eu spuneam da și da, la oboseală, la stres, la a face lucruri pe care nu vreau să le fac doar ca să mulțumesc pe cineva, la muncă multă fără să compensez cum trebuie cu odihnă. Odihna mea este (voiam să zic era, dar ce să mă mai ascund după deget) tot un fel de muncă, pentru că îmi este greu să „pierd timpul” când pot să citesc ceva să mai recuperez din toate câte nu știu.

Și uite așa au mai trecut trei zile libere în care am profitat de timp liber să mai învăț ceva (măcar am făcut asta în aer liber, lângă florile mele). Cu toate astea, au exista niște schimbări pe care le-am făcut, chiar dacă, cu ochiul liber, par inobservabile.

Am luat salteaua de Yoga (cea aproape ferfeniță de la domnișoarele pisici) cu gândul că voi face Yoga în natură. Și chiar am vrut să fac. Am făcut curățenie pe terasă, am întins, salteaua, am dat drumul la Youtube. Și apoi corpul meu zicea doar că vrea să stea întins și să bea un suc dulce. Așa că, după 10 de minute de cât m-am contrazis cu el, am stat, pe rând, în trei dintre pozițiile mele preferate din Yoga (cea a copilului, cea de meditație și poziția de final, care nu știu cum se cheamă, în care stai întins). Și apoi am băut și suc (cu puțin alcool în el) și a fost super ok.

Uneori dacă fac liniște cum trebuie (în general e mult zgomot de fundal la mine în cap, probabil că și la tine e la fel dacă nu ai ajuns deja la o stare de pace) pot să aud cum mă roagă corpul să stau să ascult păsările în loc de un podcast, să beau mai multă apă, să mă uit la cer în loc de paginile cărților sau ale ecranelor și cu siguranță că am ce învăța și de acolo, din natura aceasta minunată care are numai lecții scrise peste tot, pentru cine face loc în câmpul vizual să le vadă.

Ieri a fost o zi perfectă. Am fost atât soare cât am cerut. Iar vântul, pe care mă supăram într-o postare anterioară, a plecat în vacanța de Paște în alte țări. Am lăsat soarele să mă vadă, o zi întreagă (cu cremă de protecție, capul acoperit și multe pahare de apă băute). Și am simțit atâta bucurie că am tot numit-o „ziua mea, pe care am tot așteptat-o atât de mult.” Dacă am vorbit despre vânt și ploaie cu alte ocazii, ar trebui să vorbesc de mai multe ori despre soare și căldură și bucuria de a putea fi afară.

Am făcut un pact cu mine să nu deschide rețelele de socializare (cu excepția celor în care comunic direct cu oamenii apropiați, nu cele în care dau scroll la nesfârșit) decât de maxim 2 ori. O dată după-amiază și o dată seara. Ce a ieșit? Am deschis din instinct de câteva ori dar le-am închis instant. După-amiază am deschis doar Facebook 2-3 minute iar seara să zic vreo 10. Și a fost foarte bine. Repet experiența. Zilnic. De-acum înainte (doar că o să schimb cu dimineața și seara). Și așa voi practica mai mult statul cu mine atunci când am niște timp (gen stau la coadă la ceva sau aștept pe cineva care întârzie la un meeting sau situații din astea în care deschid automat Facebook că nu mă pot apuca de ceva mai complex).

Aproape am terminat o carte despre emoții pe care o consider fantastic de documentată – Emotional Equations. Cum ne ajută înțelegerea emoțiilor în viață în general, în relații personale, în business, în relație cu noi înșine și multe revelații valoroase. Mai am mult de studiat, că am citit-o cam dintr-un foc, dar v-o recomand, dacă citiți pe Kindle să știți că e și destul de ieftină pe Amazon. Las mai jos un citat, tradus de mine, am citit cartea în engleză așa că-l redau așa cum l-am simțit eu:

„Anxietatea este o emoție, nu o trăsătură de caracter defectă. Oamenii care simt cel mai mult nevoia de control asupra propriilor vieți sunt cel mai des și mai rău loviți de simptomele anxietății. Cei care trec prin simptome severe de anxietate au tendința să fie foarte capabili și cu o dorință mare de reușită, persoane puternice care au un mare control asupra vieților lor, și totuși nu sunt capabili să înțeleagă atunci când lucrurile merg prost. Pentru mine, anxietatea este un indiciu esențial că ceva din viața mea este dezechilibrat – fie că mintea mea este prea canalizată către viitor, dorința mea de control prea mare sau senzația că am prea puțin control prea intensă.”

Tu știi să recunoști simptomele anxietății? Faci o pauză să cauți să înțelegi de unde vine?

Ce mi-a mai zis mie corpul de-a lungul timpului (interpretările sunt proprii): senzația că nu pot să înghit – a fost severă – am mâncat săptămâni întregi doar supă (atunci când nu spun ce vreau să spun), dureri de cervicale (atunci când duc în spate o greutate invizibilă și prea mare și nu toată a mea), amețeală și pierderi de echilibru (ce alt indiciu mai clar de atât că e ceva dezechilibrat în viața mea?), probleme digestive (că nu mă alimentez corect sau deloc), dureri de cap (nevoia de somn, odihnă), puls crescut (un fel de supraîncărcare electrică, neputința de a mă relaxa), senzația ciudată că nu mai am aer și tre să ies (un potențial indiciu că nu mă aflu unde trebuie să mă aflu) și cred că lista poate continua, pe unele le-am mai uitat, pe unele cred că nici nu le-am conștientizat.

Am cumpărat ieri o carte care se cheamă Heal your Body (Vindecă-ți corpul), tot din Emotional Equations am aflat de ea, și mă gândeam acum, că a fost publicată inițial în 1976. În alte medii, oamenii știau multe lucruri despre corp și minte, iar eu acum 12 ani am fost la, probabil, zeci de doctori, și doar unul s-a prins (după niște luni de chin) că am nevoie să ies din starea permanentă de stres ca să mă pot vindeca. Ce am învățat de acolo? Mulți ani, doar să compensez mai bine și, pentru fiecare perioadă de stres, să fac mai mult sport, să mă hrănesc mai bine sau să merg într-o vacanță pentru ca apoi s-o iau de la capăt. Abia acum învăț cu adevărat esența a ceea ce am nevoie să știu. Ceea ce vă urez și vouă!