Skip to content

Drumul de la nimic la super tare

August 27, 2017

Am un coleg care, atunci când povesteşte despre ceva ce a făcut, termină fraza de cele mai multe ori cu super tare. Şi-l crezi. Dacă el spune că e super tare atunci aşa o fi, chiar dacă nu ai habar de programare sau despre ce vorbeşte. Astăzi una dintre prietenele mele a înotat 5000 m în 2 ore şi, când am felicitat-o, a spus mulţumesc dar, citez “eu nu mă iau aşa în serios”. Însă eu ştiu cât de mult a muncit pentru reuşita ei şi chiar mi se pare super tare. Şi, deşi sunt foarte la început în drumul pentru pe apă, ştiu că îmi doresc şi ştiu că reuşita ei mă motivează şi pe mine să ajung într-o zi la performanţa ei deşi tot susţin sus şi tare că învăţ să înot doar ca să mă pot bălăci la mare şi la piscină fără riscuri.

Pentru că şi eu de multe ori înclin mai degrabă balanţa înspre “nu am făcut mare lucru” decât înspre “super tare”, am stat şi m-am gândit, cum să facem să avem un echilibru între cele două, să privim obiectiv asupra realizărilor noastre şi, atunci când facem ceva ieşit din obişnuit, să fim primii care ne aplaudă şi, cu o bătaie imaginară pe umăr, să ne spunem bravo. O fi greu? Este un pic, la început, mai ales dacă ani de zile te-ai obişnuit să-ţi minimizezi reuşitele.

Acum nici să ajungem să ne aplaudăm că am reuşit să ne dăm jos din pat dimineaţa. Deşi în unele zile, în funcţie de ora trezirii şi de ce urmează să facem, merge chiar şi acolo. Însă e important pentru sănătatea noastră sufletească şi mentală să ne felicităm pentru ce-am făcut suficient de mult cât să apreciem onest roadele eforturilor noastre dar nu atât de mult încât să punem stop şi să nu facem şi mai mult altă dată. Cred că acele aplauze echilibrate şi bine meritate sunt primul pas spre entuziasmul care ne duce şi mai departe.

Două dintre valorile companiei la care lucrez sunt #celebratesuccess şi #beproud. Acum nu că aş vrea să corporatizez această postare însă de când intru în contact atât de des cu aceste hashtag-uri şi le promovez de fiecare dacă când am de ce să le promovez, uşor uşor încep să mi le însuşesc şi în viaţa de dincolo de corporaţie.

Aşa că, dragă cititorule, atunci când simţi că ai făcut ceva super tare dar ai tendinţa să-ţi pui singur frână la sentimentele de recunoaştere pentru propria persoană, mai bine şezi mental câteva minute pe podium cu medalia la gât şi abia mai apoi mergi spre următoarea provocare pe care ţi-ai setat-o.

Apropo, poza pe care am ales-o să îmi susţină postarea este făcută imediat după competiţia SkyRun unde a trebuit să urc, în alergare, 34 de etaje, la o săptămână fix după moartea tatălui meu. Am făcut ceva super tare? După mine aş spune că da! Şi faptul că am schiţat o idee de zâmbet la finalul competiţiei a fost un efort super tare.

Acum … alege şi tu să te feliciţi pentru ceva ce ai făcut măreţ dar ai desconsiderat la momentul respectiv! Şi, dacă ai vreme, povesteşte-mi şi mie într-un comentariu 🙂

Advertisements

Cu S-Karp în picioare

August 19, 2017

Mereu mi-au plăcut încălţările sport însă până acum câţiva ani nu le spuneam atfel decât generic “adidaşi” iar atunci când îmi cumpăram o pereche o alegeam pentru cum arată şi pentru cât de comodă pare. Abia când m-am mirat eu de câte perechi de “adidaşi” poate să aibă soţul meu am primit prima lecţie despre încălţări sport. Fiecare avea un scop diferit: unii pentru alergat, alţii pentru tenis de câmp, alţii pentru fotbal, alţii pentru sala de fitness, alţii pentru stradă şi lista poate continua. Atunci am început să privesc altfel cumpăratul de încălţări sport. Întâmplarea face că primii  mei adidaşi de alergat erau chiar Adidas aşa că pot să îi numesc aşa. O vreme au stat frumos în cutie pentru că nu alergam efectiv dar nici nu îmi venea să îi scot pe asfalt doar la plimbare. Apoi au avut ocazia să alerge cu mine zeci de kilometri până în ziua în care i-am “trădat”.

Şi ziua în care i-am trădat a fost ziua în care am pus prima dată piciorul într-o pereche de încălţări de alergat S-Karp. Acela a fost momentul în care, pentru mine, toate tipurile de încălţări sport s-au unit perfect într-una singură. I-am pus în picioare şi n-am mai vrut să îi dau jos nici atunci când nu era cazul să stau deloc încălţată. Aşa multă încredere am avut în ei încât am făcut ceea ce un alergător nu face de obicei şi anume să îi port prima dată la un semi-maraton. Şi nu doar că nu am avut nevoie să-i schimb cu perechea de “adidaşi” de rezervă însă m-au ajutat să am cea mai uşoară dintre toate alergările mele iar la finalul celor 21 de kilometri picioarele mele parcă mi-au mulţumit prin felul în care arătau şi se simţeau.

De trei luni de când îi am mi-au fost alături şi la alergat pe nisip, pământ, asfalt. Şi la sala de fitness şi la clase de cardio. Şi la tenis şi la plimbări de cursă lungă. Ca să nu mai spun cât de bine pedalez la bicicletă cu ei în picioare. Ba chiar mi-au ţinut de cald şi la serviciu atunci când aerul condiţionat din sălile de şedinţă mă transpuneau automat mental pe un vârf de munte. Atunci când au început să arate prea folosiţi i-am aruncat în maşina de spălat şi i-am scos de acolo mai noi decât erau în ziua în care i-am primit.

E adevărat că celelalte perechi de “adidaşi” pe care îi am încep să se simtă cam ignorate însă nu mă pot despărţi de ei şi pace. Presimt că va fi primul model de încălţări pe care mi-l mai iau încă o dată, identic, după ce îşi va da şi el obştescul sfârşit. Dar la cum arată, cred că acest moment va fi destul de departe în timp.

Comparativ cu calitatea, preţul este chiar ieftin. De obicei mă ia cu ameţeli când intru în magazinele de sport şi văd ce preţuri au încălţările marilor branduri. S-Karp este un brand românesc şi, înainte să daţi cu sutele de euro pe încălţări de la alte branduri ne-româneşti, vă invit doar să aruncaţi un ochi la ei pe site sau direct în magazinul din Centrul Vechi din Bucureşti. Dacă sunteţi prin Braşov, sunteţi chiar la ei acasă şi cu siguranţă că aveţi şi mult mai multe modele de încercat. Umătorii pe lista mea sunt bocancii de munte însă am pe wishlist şi vreo două modele dintre pantofii sport de stradă.

collage_photocatLa cât mai multe zâmbete de bucurie şi confort cu S-Karp în picioare!

SK (3)EDIT

Cât ne costă să mâncăm sănătos

August 5, 2017

Dacă stau să mă uit în urmă la postările pe care le scriam cu ani în urmă, îmi pot da seama concret cât de mult am evoluat din punct de vedere alimentar. Îmi aduc aminte acum vreo 5 ani am scris un articol oarecum pamflet despre porcăriile pe care le-am mâncat într-o zi şi cineva a sărit virtual la gâtul meu de parcă am mărturisit cine ştie ce crimă odioasă. Sunt de părere că fiecare e suficient de matur să aleagă ceea ce mănâncă mai ales că în zilele noastre, dacă ai acces la online, poţi să-ţi faci o idee despre ce e bun şi ce e rău din punct de vedere alimentar. Discutabil şi aici pentru că internetul e un dar şi un blestem în acelaşi timp şi, dacă nu sunt surse de încredere şi crezi tot ce citeşti, s-ar putea să-ţi facă mai mult rău decât bine. Asta e totuşi o altă discuţie.

Pornind de la o emisiune de pe TLC unde o tipă din America începuse să plângă în supermarket şi să spună că vrea să mănânce sănătos şi să şi slăbească însă nu îşi permite, am început o semi-dezbatere cu colega mea despre cât de întemeiat era plânsul tipei din supermarket. Mă voi rezuma la piaţa din România pentru că pe cea din America o ştiu doar din auzite, cât am stat eu acolo în vacanţă am putut să-mi fac doar o impresie iniţială.

Până la urmă e scump sau nu e scump să mănânci sănătos? Sunteţi liberi să mă contraziceţi însă eu cred că este. Asta nu înseamnă că nu mănânc sănătos ci înseamnă că îi pot înţelege pe oamenii cu venituri la limita subzistenţei de ce nu au nişte obiceiuri alimentare sănătoase. Las la o parte pe cei care îşi permit şi totuşi nu o fac, nu despre ei este vorba aici şi, repet, nu e treaba mea să judec alegerile culinare ale nimănui.

O să justific răspunsul meu prin nişte exemple concrete de alimente pe care le mănânc frecvent/din când în când şi care, adunate, te fac să laşi lejer sute de lei pe lună în supermarketuri. Sigur că în sezonul de vară sunt multe produse pe care le putem cumpăra din piaţă la preţuri foarte mici însă gama, oricât de variată ar fi, tot nu acoperă şi alte alimente care nu sunt de la noi dar care au proprietăţi nutritive aproape de neegalat. Plus că până la urmă te mai şi saturi de aceleaşi şi aceleaşi mâncăruri şi vrei să încerci ceva nou.

  • Cartof dulce. Un kilogram costă în Megaimage în jur de 7,5 lei. Un kilogram de cartof clasic costă 1,5 lei. Unde mai pui că cel dulce nici nu te satură la fel de repede ca cel clasic. Prin urmare ţi se face foame mai repede.
  • Peşte. O bucată de somon pentru 2 persoane ajunge şi la 40 de lei. 2 păstrăvi sunt în jur de 25 de lei. Dorada se învârte şi ea la preţ cam între somon şi păstrăv. Nici nu intru în discuţia cât costă o bucată de ton care nu e la conservă pentru că nici eu nu am reuşit să mă apropii de el. Dacă e să compar cu un pui care costă cam 25 de lei şi din care poţi să faci, de exemplu, cel puţin 3 mese ( de exemplu, o ciorbă, o porţie de şniţele şi o friptură), să-mi spuneţi voi ce alege o persoană care trebuie să hrănească o familie întreagă dintr-un venit minim pe economie. Să nu mai spun iar de sentimentul de saţietate după ce ai mâncat un pui înecat în ulei şi cu cartofi comparativ cu un file de păstrăv cu cartofi dulci.
  • Salate. Dintre salatele pe care eu le prefer cel mai mult, rucola şi valeriana sunt clar în top. Dar pentru asta trebuie să scot din portofel, cel puţin câte 5-6 lei (poate spre 7-9 iarna) pentru fiecare pungă din care mănâncă o singură dată, două persoane. Sunt oameni care de banii ăştia mănâncă şi felul 1 şi felul 2.
  • Avocado. Un avocado ready to eat, adică nu cel pe care-l laşi cu săptămânile să se coacă în dulap şi apoi vezi că s-a şi stricat, costă 7-8 lei. De regulă, ca să facem o singură porţie de guaccamole pe care o măncăm la un mic dejun, folosim 2 avocado (uneori 3, depinde de dimensiune).
  • Fistic, migdale, nuci şi toate câte mai sus din aceeaşi gamă. Fiecare pungă de oleaginoase crude, de oricare ar fi ele, costă undeva între 45-50 lei. Dacă le avem zilnic în alimentaţie (şi în combinaţii variate), faceţi voi un calcul cam cât trebuie să cheltuim pe lună pentru ele.
  • Quinoa. 40 lei am dat pe o pungă de quinoa de 500 g. Mănâncă 2 persoane cam de 3 ori din ea. E bună dar nu te satură ca o porţie generoasă de pilaf de orez alb pe care-l cumperi cu 5 lei kilogramul.
  • Pâine. O pâine albă obişnuită poate fi găsită chiar şi cu 1 leu. Pâinea pe care o cumpăr în mod normal (din care mănânc oricum doar maxim 2 felii într-o zi şi nu în fiecare zi) costă în jur de 4,5 lei. Deci o familie care mănâncă zilnic pâine pentru că este săţioasă şi trebuie să o consume ca să nu sufere de foame, va da 1 leu pe pâine în fiecare zi şi nu 4,5 lei. Are sens alegerea pe care o face, chiar dacă nu e o alegere pe care eu să o recomand. Dar o înţeleg.
  • Fructe. Vara este mai uşor să mănânci fructe ieftine şi sănătoase pentru că se găsesc pe toate drumurile. Iarna deja este o altă poveste. Dacă e să mă uit că o cutie mică de afine costă şi vara în jur de 9,9 lei la Megaimage….tot clasicul măr pare mai atractiv. Dar câte mere poţi să mănânci fără să ţi se aplece?
  • Zahăr brun, orez integral, paste integrale şi toate cele integrale, totul este evident mai scump decât surorile lor mai puţin bronzate.
  • Cafea. O cafea de la un aparat costă 1 leu. O cafea adevărată proaspăt prăjită costă, la o cafenea adevărată, începând de la 10 lei. Înmulţind asta cu 5 zile lucrătoare… faceţi voi calculul (excluzând aici varianta cafelei făcută în casă, compar preţurile cafelei gata făcute, cumpărate în grabă în drum spre serviciu).

Să mă apuc să adun cât ar costa să mâncăm din când în când o friptură bună de vită? Nici nu mai contează. La restaurant începe de le 50 de lei în sus. Acasă poate ar fi mai ieftină dar din nou, ştii exact ce ciubotă cumperi, chiar dacă scrie pe ea vită de argentina sau de ce altă naţionalitate ar mai fi?

Aş putea să stau cu orele să scriu exemplu după exemplu dar mă opresc aici pentru ce era de demonstrat am demonstrat. În opinia mea, evident. Sunt observaţii personale, extrase din alegerile mele alimentare pe care uneori mi le permit alteori nu. Dar faptul că uneori mi le permit, deja mă face să mă simt mai norocoasă decât mulţi alţii. Ştiu însă că nu pot efectiv să nu îi înţeleg pe oamenii care pun în coşul de cumpărături salamuri şi parizeruri ieftine împreună cu tone de pâine, ulei şi cartofi. Pentru că efectiv şi ei au nevoie să se sature atunci când mănâncă iar asta e tot ce îşi pot permite.

Ca să nu ziceţi că aţi pierdut timpul degeaba citind, mai jos o idee de mâncare rapid de făcut, sănătoasă şi absolut delicioasă pe care am gătit-o duminica trecută: păstrăv la cuptor cu cartofi dulci şi valeriană.

IMG_5710

 

 

 

Mituri despre mersul la sală

August 2, 2017

Scurt şi la obiect, câteva idei greşite (în opinia mea) despre mersul la sală.

  1. Nu merg la sală pentru că nu ştiu ce să fac. Nu trebuie să fii vreun geniu ca să înţelegi în câteva zile cam cum funcţionează fiecare aparat dintr-o sală de forţă şi cum să lucrezi corect la el. Plus că fiecare sală este dotată, de regulă, şi cu supraveghetori, antrenori care te pot îndruma din când în când dacă ceri ajutor. Dacă mergi la o sală decentă, antrenorul care vine să te corecteze va veni chiar să te corecteze pentru că ăsta e jobul lui şi nu să îţi ceară numărul de telefon.
  2. Dacă merg la sala de forţă, lucrez doar cu aparate. Aparatele au rostul lor pentru o parte de antrenament însă poţi face exerciţii cu multe alte accesorii sau pur şi simplu standard, la saltea. Şi dacă spui că asta poţi să faci şi acasă atunci e perfect adevărat. Însă faci? Sala îţi oferă un context şi o atmosferă în care chiar lucrezi, acasă ai şanse mari să te mai fure peisajul, mai ales dacă nu e motivaţia suficient de formată.
  3. Dacă lucrez cu greutăţi mari mă fac … mare. Stai liniştită, până la a te face mare de la sală e drum lung. Iar drumul ăsta lung îţi face corpul armonios pentru că tonifiază şi defineşte muşchii. Plus că un corp pronunţat musculos se face dacă şi alimentaţia este corespunzătoare. Dacă mănânci 3 frunze de salată pe zi n-are din ce să crească muşchiul oricât de mult l-ai lucrat la sală. Iar dacă mănânci în fiecare zi merdenele, cartofi prăjiţi, pâine şi alte cele, va creşte stratul de grăsime şi, chiar dacă pui o idee de muşchi pe tine, nu se va vedea nici dacă te chinui.
  4. Dacă nu merg o lună la sală apoi o iau de la 0. Sigur că nu recomand să faceţi pauze aşa de mari însă în funcţie de programul fiecăruia, se poate întâmpla. E mai greu apoi să te pui în mişcare însă există ceva care se cheamă memorie musculară şi vestea bună este că n-o iei chiar de la 0.
  5. Dacă nu mă descurc bine, mi-e ruşine că se uită lumea la mine. Lumea în general vine la sală să-şi vadă de propriile antrenamente şi nu prea are timp să se uite la tine. Iar dacă se uită şi într-adevăr nu faci ceva corect, poate că e bine că se uită pentru ca mai apoi să-ţi întindă o mână de ajutor.
  6. Merg la sală ca să slăbesc. Sala în sine te slăbeşte foarte puţin. Ba chiar poate să te şi îngraşe dacă ieşi de acolo înfometat şi te înfigi în prima patiserie de pe drum. Alimentaţia slăbeşte. Sala tonifiază, te menţine în formă şi te ajută să ai un corp sănătos şi armonios.
  7. Nu pot să merg la sală dimineaţa iar seara sunt deja prea obosită. Şi eu mă trezesc extrem de greu şi uneori îmi vine efectiv să plâng când sună ceasul. Dar după ce mă lamentez câteva minute, mă ridic din pat şi fac ce mi-am propus. Sentimentul de satisfacţie, priceless, mai bun decât orice minut de somn în plus.
  8. Dacă tot am făcut un efort să ajung azi la sală, dau tot ce pot că cine ştie când mai ajung. Dacă faci asta chiar că n-ai şanse să mai ajungi la sală prea curând. Pentru că n-o să poţi să mai mergi efectiv. Nu stresaţi organismul cu lucru prea intens din prima. Am făcut şi eu greşeala asta şi a doua zi (şi a treia şi a patra) aproape că îmi dădeau lacrimile la fiecare mişcare. Am avut o dată febră musculară şi o săptămână întreagă. Lucraţi cu măsură şi măriţi intensitatea progresiv.
  9. Nu dau check-in pe Facebook ca să nu creadă prietenii mei că mă laud. Aşa, şi? De ce nu? Sărbătoreşte-ţi progresul şi prietenii te vor încuraja şi poate-poate îi vei inspira şi pe ei să încerce şi voi avea data viitoare companie la sală. Mie îmi place maxim să merg la sală cu prietenele mele. E un altfel de mers la o cafea. Apucăm să stăm şi de vorbă în timp ce facem exerciţiile pe care ni le-am propus.

Ca să vă ajut pentru punctul 1, acum ceva timp am fotografiat-o pe una dintre prietenele mele la sală, făcând câteva exerciţii de bază cu care sper să vă inspir şi pe voi să vă faceţi curaj să le puneţi în practică. Articol în pregătire, stay tuned.

 

 

Sicilia prin ochii mei (I)

July 30, 2017

Duminică dimineaţă, trezită din somn la 11, când mulţi dintre prieteni au postat deja poze de la sală, alergări, bicicleală, plajă, cafea, mic dejun şi alte cele. Vocea unui copil strigă de cinci sute de ori “tati, hai în parc” şi tati ignoră stând de vorbă cu alţi oameni. Zgomot de zi lucrătoare, cineva e pus pe treabă în cartier. Scot capul pe geam şi-mi beau cafeaua deja de prânz. Miros românesc de şniţele de la un etaj inferior. Şi totuşi în această realitate în care n-am chef nici să mă întind după telecomandă să deschid televizorul şi dau scroll pe Facebook să văd cine s-a mai căsătorit azi noapte sau poze de la cine a mai fost pe la vreo nuntă, reuşesc să mă reconectez la o altă realitate pe care am trăit-o pentru scurt timp în vacanţa mea italo-siciliană şi să vă povestesc, dacă veţi avea vreme de citit între două băi în mare sau între două peisaje mirifice de munte, câte ceva din ce am privit, gustat, auzit, mirosit, experimentat pe bucata de pământ sicilian pe care am călcat. Poate aşa vă inspir şi pe voi pentru o vacanţă viitoare în caz că aţi rămas în pană de idei de locuri de văzut. Deşi mă îndoiesc, la cât de mică spunem că e lumea, de fapt ne dăm seama că este chiar prea mare de văzut şi de experimentat în doar o viaţă de om.

6 zile. Vreo 2000 km făcuţi cu maşina (mai mult sau mai puţin). Cazaţi în Troina din ospitalitatea unchilor mei dragi care au contribuit enorm la reuşita vacanţei noastre şi cărora nu-mi ajung mulţumirile să le mulţumesc. Am explorat într-o măsură mai mare sau mai mică: Catania, Etna, Paterno, Acireale, Palermo, Taormina, Etnaland şi evident comuna care ne-a cazat, Troina.

Am mâncat. Contrar obiceiului meu zilnic, am mâncat. Fructe de mare, pizza, paste, îngheţată, cremă dulce de fistic, mortadella, prosciutto, ruccola, arancini, pâine. Nimic de pui, doar o dată porc, gătit în casă de unchii mei. Fructe de mare gustos preparate, nu cred că erau mereu proaspete (adică necongelate) dar nu m-a deranjat, aveau un gust mai bun decât ce am mâncat eu în alte părţi. Risotto cu fructe de mare, paste cu fructe de mare şi, vedeta vacanţei pentru mine, mix de fructe de mare prăjite. Pizza este bună, nu cu mult diferită de ce mănânc oricum şi aici pentru că am renunţat de ceva timp să mai mănânc pizza noastră românească cu de toate. Deşi aici mă cam feresc de pâine (nu că nu mi-ar plăcea) acolo nu aveai nicio cale de scăpare pentru că pâinea era pe masă la orice masă şi îţi trebuia o voinţă de fier să nu întinzi mereu mâna să mănânci la aperitiv. Se mănâncă multă pâine în Sicilia şi în Italia în general înţeleg. Şi e tare bună, crocantă la exterior, uşor pufoasă la interior.

collage_photocat food

Am băut cafea din aproape toate restaurantele unde am poposit. Cele mai mici ceşcuţe de cafea văzute, câte un strop de cafea în fiecare ceaşcă, suficient cât să se evapore daca uitam să o beau în primele minute. Aşa că, deşi se presupune că era foarte tare, beam câte două, trei, patru într-o zi. Mă ajutau poate să rezist la câte şi mai câte drumuri aveam de făcut în fiecare zi.

collage_photocat coffee

În Catania atracţia principală a fost piaţa de peşte. În rest ne-am plimbat pur şi simplu pe străzi şi am observat viaţa de zi cu zi, mâncarea, oamenii (printre care şi ceva români).

collage_photocat fish

 

Plaje. Iubesc marea şi atunci am căutat orice ocazie să o văd şi să o simt din toate unghiurile. Nu neapărat să stau la plajă deşi am stat iar pielea mea poate să confirme asta. Plajele nu erau neapărat pe gustul meu, mult pietriş, puţin nisip, unele prea înguste şi aglomerate, altele destul de murdare. Însă eu m-am bucurat de ce îmi place mie cel mai mult şi anume să privesc marea şi să-i simt mirosul. Impresionante peisaje cu mări!

collage_photocat_mare

Etna. 3000 m altitudine. Deşi peisajele pe care le vedeam de sus îmi tăiau respiraţia, am simţit că acolo mi-am umplut cel mai mult plămânii de aer şi mi-am golit mintea de stres. O experienţă de urcat cu telecabina, cu un 4X4 şi apoi încă un pic pe jos care a meritat fiecare cent din cei 63 de euro cât a costat.

collage_photocat_etna

To be continued….

Bagajele noastre de toate zilele

June 27, 2017

Am ieşit aseară din casă la o plimbare prin jurul blocului pentru că în casă era insuportabil de cald. Pe măsură ce mergeam am observat o bătrână care căra multe bagaje. Şi prin multe, să ne înţelegem, muuuulte. Mai căra din ele, se întorcea după celelalte şi tot aşa. Cam vreo 12 la număr, dacă nu mai multe. Am urmărit-o puţin cu privirea şi, când am văzut că tot merge şi merge, am făcut ce era omeneşte şi anume să o întrebăm unde merge şi dacă are nevoie de ajutor. Nu părea să vrea să ne spună unde merge doar că mai are un pic şi se opreşte într-un loc cu lumină de unde va veni cineva să o ia. Am făcut împreună cu ea câteva drumuri până când ne-a spus că rămâne acolo şi aşteaptă să vină să o ia cineva. Înţelesesem că se chinuie aşa cu ele de departe şi chiar au mai ajutat-o şi alţi oameni pe drum. Înainte să plecăm ne-a întrebat dacă suntem încă la şcoală, voia sa ne ureze succes la învăţătură. Lucru care ne-a flatat evident pe amândoi care suntem trecuţi demult de pragul celor 30 de ani.

Azi de dimineaţă, în timp ce alergam după autobuz, am zărit-o cu coada ochiului pe bătrâna de aseară. Ceva mai încolo de locul unde o lăsasem, tot plină de bagaje, dormea pe ele. Nu cred că venise nimeni să o ia şi nici nu ştiu dacă cineva avea de gând să vină să o ia. Am continuat să alerg după autobuz deşi primul instinct a fost să mă opresc să văd care e povestea ei şi ce s-a întâmplat.

O zi plină la birou. Aproape că uitasem cu totul de ea când, în metrou, în drum spre casă, m-am gândit iar. Şi aşa a început să se scrie singură această postare despre bagajele noastre de toate zilele din care am tras şapte concluzii magice şi valoroase pentru mine care sper să fie măcar un pic valoroase şi pentru tine, cititorule de postare şi cugetare:

  1. Fiecare dintre noi duce în viaţa asta în spate bagaje. Uneori mai grele şi mai multe, alteori mai uşoare şi mai puţine. Sau orice combinaţie dintre cele patru.
  2. Vor fi momente în care oamenii din jurul nostru se vor oferi să ne care bagajele o bucată de drum iar noi îi vom lăsa. Să ne mai odihnim spatele.
  3. Indiferent câtă bucată de drum vom lăsa oamenii din jurul nostru să ne care bagajele, când se lasă seara, tot noi suntem cei care vom dormi pe ele (sleep on it cum ar spune americanul).
  4. Atunci când suntem de cealaltă parte a bagajului, putem să cărăm o perioadă bagajul altcuiva însă la un moment dat va trebui să ne oprim pentru că nu e nici pe de parte o dovadă de egoism conştientizarea că nu putem salva pe toată lumea în fiecare moment.
  5. Când simţim că nu mai putem să cărăm bagajele, luăm o pauză de cărat. Nici nu trebuie să vină cineva să ni le care şi nici noi nu trebuie să le cărăm.
  6. La un moment dat ne vom da seama dacă e cazul să cărăm toate bagajele după noi sau mai putem lăsa treptat, câte unele, pe drum.
  7. Când ne simţim prea uşori şi ni se pare că nu avem de cărat niciun bagaj, poate că de fapt suntem suficient de puternici să le acceptăm şi să le cărăm fără efort.

6

 

Dăruieşte timp!

June 10, 2017

Aşa cum v-am promis deja la ultima campanie de fundraising pe care am făcut-o, până în toamnă, la următorul semi-maraton, nu vă mai cer să donaţi bani. Doar că n-am menţionat că nu vă mai cer să donaţi nimic aşa că de data asta cer altceva de la voi, ceva mult mai preţios decât banii şi anume timp. În primul rând vă cer timp să citiţi până la capăt acest articol şi apoi să hotărâţi voi singuri dacă simţiţi nevoia să dăruiţi timp şi pentru experienţele despre care voi vorbi aici.

Joi am avut o zi plină la muncă, am stins lumina târziu în birou şi m-am lăsat atât de furată de toate câte s-au petrecut încât atunci când m-am întins în sfârşit în pat şi am început să mă uit absentă pe Facebook … m-a lovit. Joi, pe 8 iunie, am fost invitată să particip la un eveniment de mulţumire organizat de Hospice Casa Speranţei cu ocazia împlinirii a 25 de ani de existenţă. Confirmasem că merg, îmi doream din tot sufletul să merg şi totuşi m-a luat valul activităţilor pe care le-am mai avut în ziua respectivă şi am uitat. Iar eu nu uit lucruri, cel puţin nu lucruri atât de importante. Şi am plâns de nervi şi nu vedeam mai bine tastele să-i scriu Anei să-i spun cât de rău îmi pare…

Săptămâna trecută sora mea mi-a trimis un email cu o invitaţie la un eveniment pe care ea nu o putea onora pentru că avea deja ziua ocupată de alte activităţi. Am citit mailul superficial dar i-am răspuns totuşi că merg. Am omis să răspund să confirm faptul că merg şi atunci a luat Laura iniţiativa şi a răspuns pentru mine, scriind în mail faptul că sunt prietenă Hospice de ceva ani. În momentul acela am recitit mailul cu atenţie şi am văzut că evenimentul se ţinea la Adunaţii Copăceni unde ştiam foarte bine că Hospice face tabară, spital pentru copii şi centru de zi de tratament pentru copiii aflaţi în grija lor şi pentru familiile copiilor. Şi am ştiut încă o dată că trebuie să fiu acolo şi am fost.

Tot din graba zilelor nu am apucat să-i spun Anei că merg şi nici să o întreb dacă va fi şi ea acolo. A fost mai bine pentru că aşa am avut ocazia să-mi cer iertare şi ea, cu o îmbrăţişare, să-mi transmită că m-a iertat, că n-am venit la sărbătoarea lor. Dar nu-i nimic. Sunt recunoscătoare că am avut şansa, atât de repede, să fiu iar alături de ei.

Pentru că îmi place să am cât mai mulţi prieteni, pe lângă Hospice, m-am împrietenit şi cu Asociaţia Aura Ion şi cu lucrurile minunate care se întâmplă acolo la care iau şi o parte, atât cât pot. Am început o discuţie cu Ana legată de cât de frumos este atunci când ONG-urile lucrează împreună şi se susţin unele pe altele. Coincidenţă sau nu, îmi place să cred că nu are cum să fie întâmplător faptul că turul de centru Hospice de la Adunaţii Copăceni mi l-a făcut cu bucurie şi entuziasm o fată pe numele ei Aura.

Ce anume face Hospice la Adunaţii Copăceni puteţi citi în detaliu aici şi tot aici puteţi citi cum anume puteţi fiecare dintre voi ajuta. Ce-am făcut eu astăzi la Adunaţii Copăceni? Am participat la Telus Days of Giving, o iniţiativă de voluntariat globală a companiei Telus International. Evenimentul a început cu primirea voluntarilor (cam 350 la număr) şi activităţi de voluntariat (vopsit foişor, plantat copăcei, vopsit copăcei, montat paturi donate de Ikea şi cam orice mai era nevoie de făcut prin gospodăria lor), discursurile ţinute de vicepreşedintele marketing, vicepreşedintele de operaţiuni şi CEO Telus International Europe for Romania (veniţi în Romania special pentru acest eveniment) dar şi discursul CEO Adjunct şi Fundraising Director la Hospice Casa Speranţei. A urmat un moment artistic oferit de copiii aflaţi în grija Hospice. Un moment minunat în timpul căruia am avut noroc de ochelarii de soare să nu se vadă lacrimile care s-au mai putut abţine până acasă. Apoi s-a tăiat panglica pentru inaugurarea casei noi, casă reunovată în totalitate cu fonduri Telus. După prânz au urmat alte acţiuni de voluntariat şi apoi am plecat spre casă cu inima încărcată de emoţie şi cu promisiunea că voi reveni acolo cât mai curând.

După toate lucrurile pe care le-am auzit la eveniment, m-am trezit spunând cu glas tare că dacă într-un oarecare viitor îmi voi schimba jobul, voi căuta să lucrez într-o companie cu departament de Corporate Social Responsibility şi cu buget de social corporate responsibility. Când am ajuns acasă şi am citit comunicatul de presă primit alături de un goodie bag generos, am rămas cu gura căscată când am aflat cât de mulţi bani şi cât de mult ore de voluntariat a investit Telus în proiecte caritabile în România. Sunt sume cu 6 cifre (în euro) şi ore de ordinul milioanelor. Dacă unii pot, de ce alţii nu pot/vor? Rămân deocamdată cu întrebarea pentru că nu este subiectul articolului de astăzi.

Şi ajung uşor uşor şi la timp şi la ce facem noi cu timpul nostru mai scurt sau mai lung pe care-l avem pe lume? Cât din el avem de dat şi cât de păstrat? Vorba vine de păstrat pentru că poţi să pui bani la saltea însă inutil de spus că economisirea timpului este doar o iluzie. Timpul nu se economiseşte ci se foloseşte cu folos sau cu mai puţin folos, e alegerea noastră.

Dacă vreţi şi puteţi să faceţi bine, donaţi timp unei cauze aleasă de sufletul vostru, oricare ar fi ea. Eu m-am împrietenit cu Hospice şi cu Aura Ion. Voi cu cine alegeţi să vă împrieteniţi? Căutaţi la voi în suflet care este cauza căreia începând de astăzi (nu de luni) veţi începe să-i donaţi timp? Nu ştim cât timp avem pe pământ. N-a ştiut nici Aura Ion cât timp are dar ştiu sigur că atât cât a trăit a dăruit timp pentru ceilalţi. Nici pacienţii de la Hospice nu ştiu cât timp vor avea însă un lucru dureros de cert pentru ei este că e mai scurt decât ştim noi acum că este pentru noi. Aşa că vă invit, pentru că încă aveţi certitudinea timpului, să le dăruiţi şi lor din timpul vostru!

IMG_4226

Pentru că am povestit şi despre Aura, mai jos aflaţi şi cine a fost Aura şi de ce, în memoria ei, această asociaţie face toate lucrurile minunate pe care le face.

18839109_1607369339297541_2334236877546048922_n

Şi pentru că aţi donat timp să citiţi până la final, vă mulţumesc! Mulţumesc Laura pentru că ai dat mai departe invitaţia ta, mulţumesc Radu Rotaru de la Geometry Global Bucharest pentru că ne-ai facilitat această experienţă de astăzi şi că te-ai ţinut de capul meu să nu uit de ea, ca şi cum ai fi intuit fără să ştii că acum două zile am uitat de un eveniment important Hospice.