Skip to content

Timp de citit

August 15, 2018

Zilele astea am stat destul de mult în online. Am citit articole, opinii, statusuri, m-am uitat la interviuri, video-uri, bloguri. Multă informaţie şi din ce în ce mai greu de distins ce e real şi ce e manipulare prin dezinformare. Se sharuieşte mult şi la gramadă şi devine din ce în ce mai obositor să îţi creezi o imagine obiectivă asupra unor situaţii şi evenimente. Şi asta pentru că fiecare vede cu alţi ochi şi cu altă minte şi cu o experienţă diferită în spate.

Pe lângă asta, am avansat destul de mult în lectura unei cărţi care m-a prins de la început, Iubeşte şi fii iubit a Domnicăi Petrovai. Asta după ce am abandonat (pus pe aşteptare) alte câteva cărţi (unele lectură obligatorie până la o anumită dată, altele începute de drag dar lăsate în paragină după câteva capitol).

Între timp tot apar diverse reviste, articole, studii de caz din domeniul meu de activitate pe care vreau să le aprofundez, să citesc mai mult despre un anumit subiect, să învăţ, să cresc, să îi ajut pe alţii din toate aceste învăţăminte. Nu sunt lecturi uşoare, necesită timp de citit şi de recitit şi de analizat şi de văzut care este aplicabilitatea şi cum în contextul în care mă aflu.

Mă simt, aşadar, sufocată de enormitatea de informaţie pe care vreau să o acumulez într-un timp limitat, dorindu-mi în acelaşi timp să citesc şi literatură simplă, ficţiune, să am momente de respiro în care să trăiesc pentru câteva ore în poveştile altcuiva.

Continui să cumpăr cărţi, să acumulez articole în bookmark, să dau save la postări/articole/video de pe Facebook la care vreau să revin ulterior. Pare că nu mai e timp deloc şi atunci sunt momente de blocaj în care nu ştiu ce să aleg, cu ce să încep, care e mai important pentru mine în acest moment. Ma trezesc că mă simt vinovată dacă aleg într-o seară să văd un film de 120 de minute timp în care aş fi putut să mai acumulez o informaţie, două, fără să conştientizez pe moment că şi filmul acela, dacă l-am ales, are un rost şi o însemnătate pentru mine. Că mă relaxează, că mă învaţă ceva, că e doar somnifer…depinde de la caz la caz.

Dacă aleg să mă concentrez pe o carte, mi se întâmplă uneori să îmi arunc privirea în sufragerie şi să văd teancul (din imagine) şi să mă sufoce iar gândul la câte dintre ele au câte un semn de carte după zece pagini sau cincizeci.

Şi când deschid o pagină albă de blog ca să aştern nişte gânduri, de multe ori mă întreb…din lista lungă de lecturi pe care o are fiecare, cine mai dă click şi pe postarea mea să citească ceva care poate să îi aducă sau poate să nu-i aducă vreun folos.

Mi se întâmplă uneori şi când e vorba de taskuri (la muncă sau altele din viaţa personală). Să fie atât de multe pe care vreau să le fac încât să nu le aranjez în ordinea potrivită pentru că le-aş face pe toate deodată şi apoi unele dintre ele să nu iasă. Dezamăgirea că nu am putut, că nu mi-a ieşit este mare şi mă ţine, uneori, şi mai pe loc în realizarea obiectivelor concrete.

Ce m-a ajutat însă să mă organizez mai bine în perioada asta a fost conştientizarea. Şi apoi selecţia lucrurilor la care mă pot angaja şi pe care să le şi termin în timpul agreat. Conştientizarea a venit dintr-o conversaţie avută cu cineva de la birou despre care cred că are o capacitatea nativă sau exersată de selecţie a subiectelor de care se poate ocupa, de concentrare, organizare. E de luat în considerare de câte lucruri ne apucăm fiecare şi câte terminăm. Mereu va apărea ceva mai lucios.

Aşa că am început să notez, să planific, să văd cât pot face şi în cât timp, sa renunţ la anumite subiecte (nu fără suferinţă). Am aplicat asta şi când e vorba de lecturi. De câte cărţi mă pot apuca şi câte pot să termin. Şi am ales doar una singură din tot teancul şi nu mă voi atinge de alta (decât s-o şterg de praf eventual) până când aceast nu va fi terminată. Şi tot aşa…

Atâtea întâlniri la cafea pot avea într-o lună, atâtea feluri de mâncare pot găti, atâtea taskuri pot îndeplini, atâtea filme pot vedea, la atâtea evenimente pot participa, atâtea weekenduri pot pleca pe undeva şi lista poate continua. Renunţarea la lucruri pe care ne dorim să le facem (sau amânarea) nu vine fără suferinţă, fără frustrarea că nu suntem în stare, că poate am putea mai mult dacă ne-am concentra mai bine, că poate…..

Însă dacă exersezăm această selecţie de cât putem face într-o anumită perioadă de timp, acceptăm că atât se poate, setăm nişte timpi realişti pentru obiective şi îi anunţăm şi pe ceilalţi impactaţi de ele, dacă suntem sinceri cu capacitaţile noastre şi cu resursele de care dispunem, am fi mai eficienţi, mai concentraţi, mai liniştiţi, am termina, cu siguranţă mai multe lucruri începute decât le terminăm acum când e haos şi aglomeraţie şi teancuri cărţi şi taskuri şi bookmarks nedeschise de luni de zile.

Un gând cu care plec la drum şi care poate vă dă şi vouă de gândit, într-o zi de miercuri ca o zi de duminică.

 

 

Advertisements

Noapte în Piața Victoriei

August 12, 2018

Când am timp, în weekenduri, îmi place să iau o carte și o cafea și să mă uite Dumnezeu printr-un parc sau cafenea printre poveștile care mi se dezvăluie în fața ochilor, minții și a sufletului.

Ieri am luat cartea și cafeaua și m-am așezat în Piața Victoriei, în față la guvern. Mi s-a părut cel mai potrivit loc în care să mă aflu la momentul respectiv. Protestul meu, protestul nostru, în tăcere. Am petrecut în Piață vreo 5 ore după care am mers acasă să mă schimb și am revenit când s-a lăsat întunericul și când piața s-a umplut de cei mai frumoși și mai minunați oameni pe care cu siguranță că-i mai vedem și în restul zilelor, la birou, la metrou, în parcuri, cafenele și poate la munte sau la mare. Dar să-i vezi atât de mulți, împreună, pentru același scop, mă emoționează și plâng singură și fără să dea ei cu gaze. În caz că s-au gândit că nu avem de ce plânge, avem destul, nu e nevoie să ne ajute ei să stimuleze glandele lacrimale.

După ce am ascultat piesa de la Vama, În țara în care m-am născut, pe repeat vreo 2 zile de când am descoperit-o, ieri noapte, stând pe jos în Piața Victoriei, mi-am imaginat cum ar fi să-l aud cântând-o chiar acolo, împreună cu o sută de mii de oameni cântând cu el. Și mi s-a făcut pielea de găină numai de la imaginea asta creată de mine. De ce nu s-ar întâmpla și în realitate, în seara asta sau în orice altă seară. Pentru că e clar că protestul nostru va fi unul continuu, că nu plecăm, că rezistăm, că suntem mulți, că suntem puternici.

Ce-ar fi dacă în loc de pancartele cu muie (care oricum vorbesc pe limba lor și nu pare să îi deranjeze câtuși de puțin) am începe să ne punem protestul în versuri și pe muzică? Pașnic, cu zâmbete, cu lacrimi de emoție, grupuri grupuri de oameni talentați care știu să exprime în versuri și pe note ce ne doare. Știm cu toții că cele mai mari dureri au scos cele mai frumoase melodii posibile. Și promitem că o să îngânăm și noi, cei mai puțin talentați cu voci, atât cât putem.

Astăzi de dimineață am ascultat pe repeat o piesa superbă care m-a transpus iar în piață, Noapte la mare, noapte la munte. Ce frumos ar fi să o văd pe Anastasia așezată în Piața Victoriei sau în orice altă piață din România, cântând piesa asta!

Cum ar fi să vină Dan Teodorescu cu chitara și să ne încânte cu melodiile de pe albumul Politica (scos acum cam 15 ani, perfect actual din păcate…) dar și cu melodiile de dragoste absolut minunate cu care ne bucură de ani de zile.

Hai o noapte în Piață să nu hulim, să luăm o pauză de la strigat muie cuiva care e obișnuit să ia și a devenit imun la ea ca la antibiotice ci să ne cântăm dragostea de țară și dragostea unii față de ceilalți.

 

Drag de mare

July 16, 2018

Nu știu alții cum sunt dar eu dacă ajung și câteva ore la mare mă încarc cu bucurie și energie să-mi ajută pentru o săptămână. Sunt weekenduri în care în afară de treburi, casnice, muncă și eventual o plimbare prin parcul din cartier, nu simt că fac mare lucru. Și trec orele cât ai pocni din degete și parcă nu simt că e cu folos pentru refacerea energiei după zilele pline din timpul săptămânii.

Weekendul acesta a fost cu totul altfel. Am ajuns vineri seara la Constanța și, deși mi-aș fi dorit să sar din mașină direct pe nisip, am fost convinsă să am răbdare până dimineața. N-am mai fost în Mamaia de vreo 6 ani (pentru că am descoperit Vama) însă, deși diferită de locurile în care merg de obicei, pot să spun că mi-a plăcut, chiar dacă bucata de plajă pe care am stat era un podium pentru branduri scumpe de costume de baie dar și reclame vizibile la chirurgi plasticieni. Apa era caldă, plaja curată, cocktailurile reci, soarele numai bun de fierbinte (nu că ar fi meritul plajei). Ba chiar am experimentat și prima mea ploaie pe plajă, un sentiment plăcut și răcoros pe care nu l-aș fi părăsit dacă nu ar fi fost pofta de mâncare atât de pronunțată.

Am mâncat în Constanța la Dana la ceaun cel mai bun crap prăjit cu mămăliguță din viața mea deși vă recomand, dacă mergeți, să încercați dintre specialitățile casei (eu aveam prea mare poftă de pește însă am gustat câte puțin și din celelalte farfurii). Asta după ce ne-am înfruptat din jumări și țuică. Un vin bun și niște clătite cu brânză și stafide și ne-am rostogolit până pe faleză, să facem loc și pentru cină.

618b86ad-fa9d-4da9-948a-fbbd20b89b9e

Un pui de somn, o ușoară mahmureală pe care am dres-o cu cea mai bună quesadilla pe care am mâncat-o până acum (Burgheria, pe Tomis 107), o plimbare pe malul mării în miez de noapte și un mojito și apoi un pui mai mare de somn până a doua zi când urma să testăm altă plajă, de data aceasta cu mult mai multă normalitate și mai discretă, IpaNera. Cocktailuri atent preparate, plajă, mâncare genial de bună, atmosferă plăcută, decouri simple, naturale și pictate cu suflet, masaj, o oază de bucurie, dacă nu mă credeți,  poposiți măcar câteva minute și nu veți vrea să plecați prea curând. Am regretat puțin că în urmă cu o zi ne-am oprit spontan la plaja de lângă, unde am așteptat o oră numai să ne bage cineva în seamă pentru o comandă, unde totul era mai scump dar mai puțin calitativ. De acum știm și aș vrea să știți și voi.

Iar dacă încă nu v-am convins eu, poate vă convinge  cocktailul. Dacă ați fost pe acolo sau vă propuneți să mergeți, mi-ar plăcea să-mi povestiți experiența voastră, eu sigur acolo voi poposi de fiecare dacă când voi ajunge în Constanța & Mamaia.

Am ajuns duminică seara târziu și, în ciuda puținelor ore dormite, am avut azi multă energie să fac ce mi-am propus. Aerul de mare îmi priește!

Să aveți zile pline de mângâieri de soare și briză de mare!

La căpătâiul țării mele

June 12, 2018

După o zi luni pe drumuri, o noapte nedormită și o zi de marți în care am muncit pe rupte, este un efort supraomenesc să-mi mai țin ochii deschiși. Tot ce aș vrea să fac este să dorm. Să dorm să mai uit de mitinguri roșii în tricouri albe prin mormane de mizerie, de propagande, de discursuri mincinoase, de oameni răi și profitori și manipulatori care stau la cârma țării nu să o conducă ci ca să-i mai pună, zi după zi, încă un bolovan și încă unul până la scufundarea completă din care va mai răsări, poate, un … steag tricou alb care se va duce la fund și el, în cele din urmă, împreună cu toată mizeria pe care a generat-o.

Dar nu mai pot să dorm, am o stare de priveghi care nu mă lasă să pun geană pe geană. Nu după ce am văzut filmări întregi de la mitingurile de sâmbătă cu toți amârâții pământului veniți să aducă ofrande mâinilor care îi fură și care ne fură. Atâta știu ei, atâta pot ei, ce ușor sunt ei de manipulat cu o excursie la București, o sticlă de apă și miros de mici cu bere. Cu câte măști de zâmbete false îi întâmpină cei care nu fac decât să mascheze scârba față de cei pe care i-au păcălit atât de ușor. Cum murdăresc ei portul și cântul și poezia românească. Altă dată mă înfuriam. Ori comentam până rămâneam fără glas, ori stăteam efectiv cu gura căscată de nevenire a crede că e real.

De data asta mi-a venit să vomit. O greață profundă fizică m-a cuprins. Apoi am plâns. Cu lacrimi. Să văd oameni mânați ca vitele, spălați pe creier de foamea care i-a adus unde sunt. Am plâns și pentru ei. Dar mai tare am plâns pentru noi. Câți sunt, Doamne… a tunat și i-a adunat. Ce mulți sunt, Doamne! Și cât de înfometați și de asmuțiți….și cât de naivi și de creduli cu tot ce aud și cu tot ce văd în realitatea distorsionată care le-a fost creată și la care se închină ca la cel mai de preț altar?

Poate cel mai bun articol pe care l-am citit în ultima vreme este ”Dincolo de adevăr”, de Andreea Vrabie, îl regăsiți în cel mai recent număr DoR. Și este despre cum a luat amploare fenomenul de fake news și care sunt soluțiile pe care le avem la îndemână ca să nu ne înecăm cu totul într-o lume inundată de știri care nu sunt nici știri, nici false și nici adevărate. Dar și mai mult de atât…cum să nu-i înecăm și pe alții prin like, love, share, comment de conținut fals și prost.

Mă gândeam acum. Când dai share la o informație falsă (cu bună știință sau neștiință) este aproape la fel ca atunci când împarți mâncare stricată. Doar că să vă explic de ce prima este mai gravă. Dacă îți dă cineva mâncare stricată, vomiți două zile, bei un Smecta și-ți trece. Însă informația, odată ce a infestat creierul și întreg organismul uman….se transformă în credință. Ia acum să văd….cum mai vomită omul credința aia falsă pe care și-a creat-o din share-ul tău… De unde știe ce e acrit dacă nu miroase? De unde știe că-l mănâncă pe dinăuntru dacă nu-l doare fizic?

Dezinformarea digitală include știri de actualitate, precum și articole pseudoștiințifice, teorii ale conspirației, mesaje transmise pe WhatsApp sau conținut video care informează greșit intenționat.

Pe ei cine să-i mai învețe ce e aia adevăr și ce e aia manipulare dacă în tot satul și comuna toți au aceeași credință despre cine le dă pensie și ajutor social și cine le ia banii și slujbele și le trimit copii la muncă în afară? Cum să iasă ei din bula și din comunitatea lor dacă ei sunt bombardați permanent numai cu ”știrile” care contează pentru ei.

La începutul internetului, toată lumea credea că accesul la mai multă informație, ne va face, automat, mai bine documentați. Însă atunci când ești depășit de volumul de informație, cum se întâmplă în zilele noastre, ai nevoie de ajutor în filtrarea ei.

Cine le mai face lor filtru de informație dacă sunt deja atât de încipați și îndobitociți? Nu au avut parte de o educație de bază…cum să mai aibă abilitatea să învețe să distingă binele de rău din presă, de pe Facebook, de la televizor, de la radio cârciuma din sat?

Este educația media, ca metodă de dezvoltare a gândirii critice o soluție pe termen lung? Este! Dar pentru ei este prea târziu. Și din păcate… pentru că este așa de târziu pentru ei și ei sunt atât de mulți… devine târziu și pentru noi atunci când protestăm pe lumina stinsă iar ei protestează cu scena deschisă.

Pentru a schimba o convingere, totul trebuie să pornească din noi, să fim motivați și dispuși să depunem efortul necesar. Schimbarea nu se poate face cu forța; de aceea războiul comentariilor din social media nu duce, în general, nicăieri.

Nici războiul comentariilor din social media nu duce nicăieri dar nici nici comentariile aruncate pe stradă către acești oameni nu-i va învăța nimic. Se vor face una cu gunoaiele. Te vor scuipa în față, îți vor da un brânci să te duci cu camera ta de filmat cu tot și cu întrebările tale. De ce-au venit acolo? Să se plimbe… că n-aveau ce să facă acasă, să-l apere pe sărmanul Liviu din ghearele pușcăriei, să facă ei ”dreptate” acolo unde justiția reală este cu mult mult peste puterile lor de înțelegere.

Eu sunt o naivă. Încă. Încă mai cred că pot să fac educație în săli de cinema cu adolescente care vorbesc în gura mare la telefon în timpul filmelor. Încă mai cred că pot să învăț oamenii să vorbească frumos, să nu țipe, să nu arunce tone de coji de semințe pe scara blocului, să nu mai asculte muzica la maxim la casetofonul din portbagaj la 2 noaptea în parcare. Încă mai cred că pot să îndrum oamenii să citească mai mult, să se documenteze și abia apoi să aibă o opinie. Cu un ochi râd cu unul plâng. Revin la ideea că ei sunt prea mulți și noi prea puțini.

În încercarea de a înțelege fake news, am trecut de la a fi convinsă că este doar o panică recentă și că vorbim despre un fenomen care a existat dintotdeauna, la anxietatea provocată de toate modalitățile prin care o informație poate fi manipulată și amplificată online, la cinism, pentru că atunci când nu mai poți avea încredere în nimic din ceea ce citești nu-ți mai vine să crezi nimic și renunți la a te mai implica în viața societății.

Doamne ferește ca toți naivii care cred că încă mai pot educa și schimba lumea să devină cinicii care nu mai cred nimic și nu se mai implică în nimic. Doamne ferește ca naivii de azi să devină resemnații de mâine.

În România de azi, suntem divizați de zeci de tabere mai mult preocupate să fie în opoziție, decât să găsească căi de comunicare. Uneori, în cadrul aceleași familii. Și nu fake news ne-a adus în situația asta, ci doar au profitat de o breșă și au adâncit și mai mult distanța dintre noi.

Ce-am mai plâns azi. Ba de bucurie pentru reușita Simonei empatizând cu sentimentul ei de copil muncitor care a primit merit și recunoaștere pentru ce-a muncit, ba am plâns de tristețe uitându-mă la mizeria care ne sufocă țara.

…am plâns cum plângi la căpătâiul cuiva drag atunci când simți că se duce și că infecția e prea mare, coma este prea profundă. Și în loc să te mai înfurii… plângi cu jale. Nu cu resemnare. Cel puțin nu încă. Dar cu jale. Ne moare țara și oamenii din ea au cam obosit și nu mai știu ce să facă… să aducă salvarea sau să aprindă lumânarea?

 

*citatele cu care este presărat articolul au fost preluate din ”Dincolo de adevăr”, de Andreea Vrabie, articol pe care îl regăsiți în cel mai recent număr DoR.

Alpha M.

May 19, 2018

Să tot fie vreo doi ani de când vreau să scriu despre Aaron și nu m-am mobilizat, în schimb, de câte ori am ocazia, povestesc despre ce face el și cum ajută bărbați din întreaga lume să se simtă bine în pielea lor și să capete încredere în ei înșiși.

Așa că postarea de astăzi este for the gentlemen în principal dar și într-o măsură for the ladies.

Aaron Marino este life style blogger și consultant de imagine și face asta cu pasiune de vreo zece ani. Începând de la cum să te îmbraci (începând de la lenjerie intimă, șosete, cămăși, costume, outfits sport, încălțăminte, vestimentație casual și câte și mai câte), cum să te tunzi, să te epilezi, să îți alegi ochelarii de soare, ce să mănânci și cum să faci sport, cum să te tunzi și să-ți îngrijești părul, fața, corpul, parfumuri care ți se potrivesc, ceasuri, atitudine și bună creștere de gentleman în nenumărate situații, Aaron acoperiă o gamă completă de subiecte care, în opinia mea, ar trebui să fie de interes pentru orice bărbat.

La început doar îl ascultam în timp ce făceam alte chestii prin casă, atunci când the gentleman din viața mea îi urmărea clipurile pe Youtube, însă apoi am început să mă și uit activ, de cele mai multe ori complet de acord cu el și poate de câteva ori în dubii cu privire la opțiunile pe care le oferea. Și e ok să mai fii în dubii pentru că nu tot ce prezintă el se potrivește oricui, important este să selectezi, să find your own style dintr-o multitudine de opțiuni pe care le ai la dispoziție.

Obiectivul lui este simplu: vrea să creeze o comunicate de bărbați fericiți, sănătoși și încrezători. Așa cum spune pe pagina lui, multă vreme bărbații care se preocupau de imaginea lor erau adeseori ridiculizați și catalogați însă mă bucur că prejudecățile au luat locul a ceea ce este de fapt o normalitate.

Alpha M. nu se preocupă numai de ”ambalaj” ci și de sănătate, atitudine, gândire, bună creștere, respect, muncă, încredere și multe altele pe care vă las să le descoperiți pe canalul lui de Youtube, Alpha M Consulting.

Clipurile mele preferate sunt cele din categoria Quick Style Fix, a Men’s Makeover unde ajută bărbați de orice vârstă să-și descopere stilul personal dar și cele de quick morning or evening routines. Sinceră să fiu mă ajută și pe mine să mă organizez mai bine cu rutina de îngrijire de dimineață sau de seară.

Să fiu sinceră îmi plac tare și clipurile în care pune punctul pe i în ce privește lucruri pe care dacă le-ar face bărbații, ar fi absolute and complete turn offs for women 😀 Un exemplu concludent cu care sunt perfect de acord, aici. Dar are mare dreptate și cu reversul, top 10 biggest turn ons for women pe care îl puteți urmări aici.

Acestea fiind spuse, chiar îmi cer scuze că mi-a luat doi ani să scriu articolul ăsta însă sunt convinsă că vă veți bucura de el de acum înainte! Enjoy!

 

 

 

Mr. Nobody

May 6, 2018

Deși sfârșitul de săptămână a ajuns și el aproape de sfârșit, las și eu aici o recomandare de film, s-o salvați în draft pentru când aveți două ore și jumătate de pierdut de câștigat. Mr. Nobody este un film apărut în 2009 dar cumva drumurile nu ni s-au intersectat deloc până aseară când, absolut întâmplător, când căutam un film cu însemnătate, am dat peste Nimeni.

Nemo Nobody, interpretat, în varianta adultă, de Jared Leto (solistul de la Thirty Seconds to Mars), este povestea unui băiețel care este pus în fața unei alegeri care, vedem în desfășurarea întregului film, i-ar schimba radical cursul vieții sub o formă sau alta. Aflat pe peronul unei gări, el trebuie să aleagă dacă să rămână cu tatăl lui sau să meargă cu mama sa, dupa ce aceștia au decis să se separe.

Nu vă spun mai multe pentru că orice aș spune ar fi spoiler într-o formă sau alta însă pot să vă povestesc despre revelația pe care am avut-o cu privire la cât de talentat mi se pare acest actor, Jared Leto, pe care poate unii dintre voi îl știu doar în postura de solist sau alții doar în postura de actor. Pentru că el are niște schimbări radicale de look în fiecare film în care a jucat, nu am realizat că a fost chiar unul dintre personajele principale din Dallas Buyers Club, un film care mi-a plăcut foarte mult și pe care, dacă nu ați apucat încă, vă recomand să-l vedeți.

Vă vine să credeți că a jucat și în Chapter 27, unde, cu vreo 40 de kilograme în plus pe care le-a luat special pentru acest film, este absolut de nerecunoscut? Deși clar nu e sănătos cum și-a transformat corpul special pentru roluri (să devină piele și os pentru Dallas Buyers Club sau supraponderal pentru Chapter 27), Jared pare genul de actor care merge până în pânzele albe pentru a fi cât mai credibil în pielea personajelor pe care alege să le interpreteze.

Am deviat un pic de la subiect însă ideea principală cu care aș vrea să rămâneți este că trebuie să adăugați acest film pe lista voastră de to view 🙂 Și dacă nu v-am convins, vă las cu câteva replici din film care, sper eu, să vă facă și mai curioși.

Nemo:I’m not afraid to die, I’m afraid I haven’t lived enough. It should be written on every school chalkboard, ‘Life is a playground or nothing.’

 

Nemo: Each of these lives is the right one! Every path is the right path. Everything could have been anything else and it would have just as much meaning.

Nemo age 9: If you mix the mashed potatoes and sauce, you can’t separate them later. It’s forever. The smoke comes out of Daddy’s cigarette, but it never goes back in. We cannot go back. That’s why it’s hard to choose. You have to make the right choice. As long as you don’t choose, everything remains possible.

Cafea cu stele

April 29, 2018

Mai bine de jumătate de sâmbătă noapte petrecută la nuntă. Mă trezesc duminică de dimineață la ora 9 (pentru că vreau să lucrez un pic astăzi) și, primul lucru pe care-l deschid este ochii Facebook-ul. Când s-au adaptat și ochii la lumină, văd o înșiruire de poze cu cafele care mai de care mai cochete și băute în locații care mai de care mai maritime sau montane. Deși tânjesc după cafea băută în aer liber și curat și soare și zile lipsite de griji, undeva departe, astăzi mă bucur de o cafea pe terasă la Starbucks, băută scurt, în timp ce mai devorez o poveste, sau două, din Caractere atipice.

Pentru că de vreo lună de zile am și card Starbucks (care s-a golit tot in ritmul în care se golesc și ceștile de cafea), am zis să nu ies din casă fără să mi-l încarc, ca să mai adun niște stele. Ce-o să fac cu atâtea stele …. logica spune că o să beau și mai multe cafele. Inițial am zis că asta-mi mai lipsește în portofel, încă un plastic pe lângă toate celelalte de la farmacii, magazine de cosmetice și altele asemenea. Partea bună însă este că poți să plătești cu el și în lipsa lui. Adică dacă intri în contul tău și găsești acolo numărul cardului. Da, da, știu, asta ne mai lipsea, încă un cont și încă o parolă.

Prima dată când am băut o cafea la Starbucks, nu locuiam în București iar în orașul meu natal încă nu se deschisese. A fost o încântare să beau o cafea cu de toate însă am realizat rapid, de la prima gură, că nu-mi place cafeaua cu de toate ci doar cu cafea, apă și lapte. Apoi am dus-o pe prietena mea acolo și…. nu i-a plăcut deloc pentru că nu suportă cafelele cu lapte iar, no offence, Americano de la Starbucks, opinie pur personală, este o cafea cu gust de carton și cam atât.

Beau cafea de la Starbucks uneori în weekend, nu mereu, și-mi place. Nu vreau să pornesc o discuție despre câte alte cafele mai bune sunt în alte părți pentru că, atunci când ies în oraș, știu cam pe unde mă pot bucura de gust bun de cafea. Am acest Starbucks la o aruncătură de băț de casă și, deși recent i s-a alăturat prietena Gloria chiar vizavi, tot nu mă tentează să schimb obiceiul.

Acest post nu este reclamă, este experiența mea de Starbucks drinker cu ștate vechi, nu sunt plătită în cești de cafea să scriu deși, recunosc, cardul l-am primit la lansare și nu era complet gol, în calitatea mea de blogger (sau, ca să fiu sinceră, în calitatea mea de soră de blogger cunoscut). De când s-a isprăvit ce-am primit pe el, am reîncărcat singură, lucru pe care o să-l fac și de acum înainte.

Să aveți zile cu soare și dimineți cu cafele cu stele oriunde vă aflați în această perioadă de minivacanță (cine o are să-i priască, cine nu, să nu tânjească)!