Skip to content

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău

January 21, 2018

Mi-am dorit să citesc această carte în primul rând pentru că am fost atât de ataşată de povestea lui Ove şi am simţit că autorul are un stil care se lipeşte foarte uşor de sufletul meu. La început am cam tras de mine să urmăresc firul poveştii pentru că era destul fantasy inserat în realitate iar eu, prin cărţi, prefer să evadez din realitate într-o altă realitate şi nu în fantasy. Apoi când mi-am dat seama ce metaforă puternică pentru o realitate şi mai puternică este această poveste, nu am mai dorit să o las din mână.

Acest roman m-a însoţit câteva zile de acasă spre birou şi invers deşi nu este tocmai uşor de cărat şi de citit prin mijloace aglomerate de transport în comun din cauza grosimii (are scrisul mare şi paginile groase deci nu vă speriaţi că s-ar citi greu).

Azi de dimineaţă un prieten mi-a scris pe Goodreads că aşteaptă cu nerăbdare recenzia. Şi asta o dată pentru că i-am dat cinci stele (din cinci) şi apoi pentru că se pare că acest roman a primit şi recenzii negative comparativ cu Ove. Nu aş vedea neapărat de ce am compara o carte cu alta, fie ea şi scrisă de acelaşi autor. Sunt poveşti diferite şi, mai ales, simţite diferit de fiecare cititor în funcţie de trăirile proprii şi de perioada din viaţă pe care o traversează fiecare.

Bunica mi-a zis să-ţi spun că-i pare rău a fost, pentru mine, genul de carte care m-a făcut să mi se facă dor de poveste, imediat ce eram nevoită să o las jos şi să îmi desfăşor activităţile zilnice obligatorii.

[de aici încolo postarea poate conţine urme de spoiler sau comentarii pe care unii cititori le-ar putea considera spoilere deşi vă promit că nu povestesc efectiv cartea]

Cele mai puternice două concepte pe care le-am extras din poveste şi care cred că m-au ţinut aşa legată de paginile acestei cărţi au fost iertarea şi acceptarea. Dar pot cu uşurinţă să enumăr şi alte concepte şi valori care reies din ea cum ar fi: a înţelege şi a vedea dincolo de aparenţe, a avea curaj, a căuta răspunsuri, a fi tu însuţi şi a te accepta dacă eşti puţin altfel, a nu judeca, a-ţi fi dor, foarte dor şi a accepta dorul care parte din toată viaţa ce va urma.

Nu, nu toţi monştrii arată ca nişte monştri. Căci unii îşi poartă monştrii înăuntrul lor.

Este primul citat pe care mi l-am notat mental (adică am ţinut minte numărul paginii la care era) şi care m-a făcut să mă opresc şi să reflectez la conceptul de aparenţă versus realitate. Dincolo de zâmbet şi veselie, sunt oameni care-şi poartă monştrii fioroşi înăuntru şi nu le dau voie să iasă la suprafaţă decât în momente de sigurătate. Şi am mai învăţat, avansând în poveste, că sunt monştri îmblânzibili, atâta timp cât ai şi oameni potriviţi în jur care să aibă curaj să nu se teamă de ei şi să-i înţeleagă şi să-i accepte. Sigur că la urma urmei fiecare îţi îmblânzeşte singur monştrii însă nu strică deloc să fie alături cineva care să, repet, înţeleagă şi să accepte.

Dar nimeni nu foloseşte cuvântul “moartă”. Toţi spun că s-a dus sau că “am pierdut-o”. De parcă bunica-i o şosetă care s-a pierdut în uscătorul de rufe. Unii plâng, iar Elsa simte că n-au niciun drept. Că doar nu era bunica lor! Şi nici dreptul s-o facă pe Elsa să simtă că bunica avea şi alte ţări şi împărăţii în care pe ea n-au dus-o niciodată.

La partea cu “n-au niciun drept” am simţit aşa o apăsare în suflet pentru că, pasajul m-a transpus direct în capela unde stăteam, acum doi ani, la priveghiul tatălui meu şi, pe măsură ce se perindau oameni şi oameni care ne transmiteau condoleanţe şi plângeau, eu nu simţeam decât impulsul de a-i da pe toţi afară şi să urlu la ei că n-au niciun drept să plângă atâta că doar nu era tatăl lor. Şi mai interesant este că s-a nimerit să termin de citit această carte fix în ziua în care comemoram 2 ani de la moartea tatălui meu şi în câteva zile urma să comemorăm 1 an de la moartea bunicii mele. Şi atunci, îmi dau seama că nu toţi cititorii vor simţi această carte cum am simţit-o eu şi, pe bună dreptate, n-o să vă judec dacă-i daţi mai puţin de cele 5 stele pe care cred eu că le merită pe Goodreads.

În poveste bunica este un supererou. Dar nu aflăm asta din prima. Şi nici Elsa, eroina poveştii, nu înţelege asta din prima. Tocmai pentru că, unii oameni, în supereroismul lor salvează lumea dar tind să eşueze în a salva lumea de lângă ei. Şi atunci îi pare rău. Nu pentru binele făcut. Dar tot îi pare rău. Însă când lumea de lângă ei înţelege că prin sacrificiul lor comun, lumea cealaltă a fost salvată, e mai uşor de acceptat, înţeles şi de iertat.

Până să ajungi să le cunoşti “monştrii dinăuntrul lor”, unele personaje din carte ţi-ar putea fi destul de antipatice. Lasă-le să-ţi fie antipatice. E cu atât mai puternică lecţia în care afli de ce n-ar trebui să-ţi fie şi de ce ai judecat ceva despre care n-ai ştiut tot. Şi asta e una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am luat din carte. Şi rămâne. Şi, dacă vrei şi tu, te schimbă şi-ţi schimbă modul de a interacţiona cu lumea din jur. De cele mai multe ori nu vrem să judecăm sau să avem o părere despre ceva. Dar, oameni cum suntem, judecăţile şi părerile ne caută pe noi şi uneori nu suntem suficient de puternici să nu le lăsăm să ne umbrească vederea.

Aş vrea tare mult să pun la final de postare ultima propoziţie din carte. Dar ştiu eu sigur că mulţi o s-o citiţi şi n-ar fi corect.

Dar pot totuşi să închei cu câteva îndemnuri:

  • Citiţi cartea
  • Recomandaţi cartea şi altora cărora le-ar face bine
  • Judecaţi mai puţin, căutaţi să înţelegeţi mai mult
  • Iertaţi mai mult (mai ales pe voi şi apoi pe cei din jur)
  • Mai mult curaj, mai puţină frică.

Dacă v-a plăcut cartea şi v-a învăţat ceva preţios pentru voi, vă invit să-mi povestiţi într-un comentariu.

 

Advertisements

Din când în când, filmul bate viaţa

January 7, 2018

În primul rând daţi-mi voie să împărtăşesc cu voi de unde îmi iau inspiraţia zilnic în materie de filme şi seriale. Moviecore este blogul care mă ţine la curent cu tot ce-i nou şi bun şi vă recomand şi vouă să-l urmăriţi. Aşa am descoperit că apare Molly’s Game şi în ziua în care a apărut, am şi fost să-l văd. Tot Moviecore m-a convins să mă apuc şi de Smilf, un serial care sigur este pe gustul meu deşi încă n-am văzut niciun episod. Urmează, după ce scriu postarea asta. Mai ales că mai sunt două săptămâni până reapare Grey’s Anatomy, trebuie să am cu ce să îmi alimentez pofta de binging.

Dar să vă spun ce mi-a plăcut la Molly’s Game: personajul principal şi implicit actriţa care l-a jucat, faptul că e inspirat dintr-o poveste reală, vibe-ul pozitiv pe care ţi-l dă o poveste de viaţă complicată şi inspiraţia că poţi să câştigi chiar şi atunci când toate cărţile îţi prezic o pierdere colosală, replica mea preferată: “Ce te face să te simţi mai bine când pierzi? R: Să câştigi!” Un film lung care m-a ţinut cu sufletul la gură şi la care nu m-am plictisit absolut deloc. Cred chiar că o să-l mai văd o dată. Mi-a mai plăcut şi faptul că numele întreg al lui Molly, Molly Bloom, mi-a adus aminte de personajul feminin din cartea care a stat la baza lucrării mele de licenţă, acum aproape 11 ani, Ulise, James Joyce. Mi s-a reaprins cheful să recitesc această carte cu mintea mea de acum şi nestresată de faptul că de lucrarea aceea depinde diploma mea de absolvire a facultăţii de limbi străine.

Aseară am văzut Un bărbat pe nume Ove, un film nominalizat la Oscar în 2017 şi făcut după o carte care a fost printre preferatele mele din cele citite în 2017. Recomand să citiţi cartea mai întâi. Se citeşte uşor, e groasă dar are scris mare iar povestea curge foarte uşor, nu veţi vrea să o mai lăsaţi din mână. Merge şi ca remediu atunci când vreţi să mai reduceţi din timpul petrecut pe Facebook sau Instagram. Despre carte a scris Laura aici şi tot ea mi-a mai tăiat puţin din elan când a spus că filmul este slab comparativ cu cartea. Am fost amândouă de acord însă că actorii au fost extrem de bine aleşi. Mi s-a părut incredibil cum au reuşit să redea imaginile şi povestea exact cum mi le imaginasem şi eu când citisem. E un film şi cu plâns şi cu râs dar mai degrabă cu plâns, numai bun pentru descărcări de emoţii nedescărcate la timp.

Acum câteva zile am revăzut Parfum de femeie, un film prea bun să-l vezi doar o dată în viaţă tocmai pentru că are câte o lecţie să-ţi dea în orice moment al vieţii te-ai afla: cum să ai curaj şi să fii propriul colonel atunci când te afli într-un moment de judecată din viaţa ta, cum să ai curaj să vrei să-ţi zbori creierii dar să NU o faci, să trăieşti viaţa pe care o ai chiar dacă nu e viaţa pe care ţi-ai dorit-o, să te bucuri de dans, de parfum şi, de ce nu, de câte un Jack Daniel’s din când în când. E acelaşi film însă credeţi-mă, în funcţie de starea pe care o aveţi, pare alt film de fiecare dată. Un film nemuritor şi cu resurse infinite de învăţăminte.

E frumoasă viaţa şi poate că bate filmul însă uneori e chiar mişto să pui viaţa pe pauză şi să faci binging de poveşti până îţi odihneşti mintea, înveţi o perspectivă nouă şi te pregăteşti să trăieşti un pic altfel decât ai trăit înainte de a fi văzut o poveste cu tâlc.

Şi timpul avea răbdare dar noi nu aveam

January 2, 2018

Gândesc acest articol de câteva zile însă nu am avut răbdare să mă aşez să-l scriu pentru că nu se lega cu totul iar eu când mă aşez să scriu un articol, de regulă, îl am deja cât de cât închegat în minte.

Nu întâmplător am mărturisit încă din prima frază că n-am avut răbdare pentru că fix despre asta aş vrea să vorbesc. Despre lipsa noastră de răbdare. Mi-a trecut prin minte dacă are sens să-l public online sau să-l ţin doar pentru mine. Şi asta pentru că m-am gândit dacă veţi avea răbdare să citiţi.

În momentele noastre de maximă motivaţie ne punem în minte tot felul de obiective pe care vrem să le îndeplinim. De luni, de noul an, de mâine, de peste două zile, de acum. Şi apoi vedem că nu reuşim să le facem să se întâmple…repede. Şi apoi dăm vina pe noi, că suntem slabi, că nu suntem în stare. Dăm vina pe soartă că nu s-a putut. Mai dăm vina şi pe alţii. Pe vreme. Pe timp. Pe câte şi mai câte.

Doar că lucrurile mari au nevoie de răbdare. Nu slăbim peste noapte. Nu ne tonifiem dintr-o oră de sport. Nu devine obişnuinţă să mâncăm sănătos doar pentru că am mâncat salată cu avocado la micul dejun. Nu învăţăm ceva nou dintr-o singură lecţie. Uneori nu înţelegem o carte dintr-o primă citire. Nu promovăm într-o lună cât alţii în şapte ani. Oricât am vrea ca noi să putem mai repede, să ne iasă din prima, nu se întâmplă aşa. Trebuie să avem răbdare. Să perseverăm, să mai încercăm şi când nu ne-a ieşit.

Câtă lipsă de răbdare experimentăm zi de zi. De la cele mai mici până la cele mai mari. Batem din picior discret când e coadă la Mega Image şi ne gândim că poate mergea mai repede la cealaltă casă. Am pierdut metroul în ultima clipă şi 3 minute ni se pare prea mult timp de aşteptat. Ne e foame la restaurant, ni se pare o veşnicie până vine mâncarea. Acasă gatim ceva care să se facă repede. Oare fast food-urile au apărut din lipsă de timp sau din lipsă de răbdare să mai aşteptăm după o mâncare bine făcută?

Ne ardem la limbă că nu avem răbdare să se mai răcească ceaiul sau cafeaua. Stricăm oja de pe unghii că nu am avut răbdare să-i dăm timp să se usuce. Vrem să facem şapte lucruri deodată pentru că nu avem răbdare să ducem măcar unul până la capăt.

Nu avem răbdare să probăm haine, să potrivim accesorii. Vrem să ieşit instant ca din revistă. Dăm iar vina pe timp.

Nu bem suficientă apă pentru că nu avem răbdare să mergem de o mie de ori la toaletă după aceea. Dăm refresh la nesfârşit pentru că nu avem răbdare să se încarce o poză pe internet. Totul ni se pare că merge cu încetinitorul pentru că nu avem rădare să dăm timp lucrurilor să se întâmple în modul lor natural. Şi atunci totul este într-o mare grabă.

Nu avem răbdare să ne vindecăm…

Nu avem răbdare să lăsăm maşina de spălat să spele singură, punem la programul cel mai scurt. Nu avem răbdare să ascultăm o melodie până la capăt deşi s-ar putea că ne-ar plăcea şi nouă dacă am asculta-o.

Nu avem răbdare să ascultăm sau să citim ce scrie lumea. E mai uşor să ne uităm o fracţiune de secundă la o poză decât să citim sau să vizionăm ceva care ar putea să ne fie de ajutor. Articolele sunt prea lungi, cărţile prea groase. Drumurile prea aglomerate, traficul prea trafic.

Nu avem răbdare să dormim, să ne odihnim.

Nu avem răbdare să învăţăm. Să ascultăm. Să gândim răspunsurile înainte de a le da.

Din câte ştiu eu nu s-a inventat încă pastila cunoaşterii şi a experienţei. Tot răbdare ne trebuie. Pentru că timp este dar nu avem răbdare să-l folosim cum trebuie. Şi atunci el trece. Fără folos.

Nu avem răbdare să stăm prea mult într-un loc. Am fost, am văzut, am bifat. Am pozat. A venit vremea să ne numărăm like-urile pe Instagram şi Facebook. Avem cam puţine, ne întristăm. Lumea n-a avut răbdare să se uite.

Am trimis un mesaj. N-am primit răspuns instant şi nu avem răbdare să aşteptăm. Mai trimitem unul. De data asta prin altă metodă. Nu a răspuns cineva la telefon. Ne îngrijorăm, a păţit ceva, are ceva cu noi, nu avem răbdare….

Poate că ne-am propus nişte lucruri pentru anul nou în care tocmai am intrat. Parcă începem să ne necăjim. E deja 2 ianuarie. Nu am realizat încă nicio rezoluţie. Oare e cazul să le schimbăm? Punem altele? Au trecut 2 zile din an şi nu am reuşit încă nimic consistent. Nu suntem în stare. Nu avem voinţă, nu avem putere. Suntem slabi. Sau poate că aşa e făcut să fie. Dăm la gunoi obiectiv după obiectiv şi dăm vina pe noi şi uneori pe timp.

Lucruri făcute de mântuială ca să fie multe, să numărăm victoriile mediocre la final de zi sau la final de an.

Şi timpul avea atâta răbdare. Noi nu… încă….

Şi nici artificiile nu aveau răbdare să ardă atât de mult cât să facem o poză perfectă de Anul Nou.

 

 

 

Povestea DoR-ului meu

December 28, 2017

23 Decembrie. Dădeam scroll pe Instagram. Văd o poză postată de Decât o Revistă în a cărei descriere aflam ce primim dacă ne abonăm la DoR. La final de postare, scria “un abonament la noi e şi un cadou de sărbători foarte potrivit”. Aşa că le-am ascultat sfatul şi am făcut un cadou de sărbători unei persoane care, doar din când în când, îmi este dragă. Adică mie. Am pus mâna pe card şi am dat comanda. Astăzi am primit-o la birou şi m-am bucurat ca un copil la poalele bradului de Crăciun când am văzut că aveam în revistă inclusiv un bilet personalizat, scris de mână. Deşi treabă era de făcut, am profitat şi am mai aruncat câte un ochi în DoR şi în timpul programului şi apoi m-am pierdut între paginile revistei la metrou, în drum spre casă.

Despre ce este DoR, m-a întrebat cineva la birou şi am răspuns scurt şi fără să stau pe gânduri, despre oameni. Şi aşa mi-am dat singură ideea să vă povestesc şi eu de ce este DoR-ul aşa de preţios pentru mine şi ar trebui să fie pentru cât mai mulţi oameni. Pentru că este despre oameni. Atât despre cei care scriu poveştile cât şi despre cei care sunt personaje reale din aceste poveşti reale, scrise cu grijă. Şi pentru că o colegă dragă mie de birou  (tot cea care mi-a mulţumit că le dau ocazia să fie mai buni) mi-a mai mulţumit o dată pentru că citez “ne ajuţi să nu mai fim ignoranţi”, am zis că voi profita de orice ocazie să povestesc orice mă minunează pe mine şi care s-ar putea să vă minuneze şi pe voi.

Am ascultat povestea DoR acum vreo trei săptămâni în podcast-ul Pe bune de care vă povesteam aici. Citesc de mai multă vreme articole DoR pe internet însă doar ocazional am cumpărat revista printată. Şi trebuie să recunosc că mi-a fost ruşine că citesc ceva scris şi muncit de cineva dar nu plătesc pentru asta. Ăsta a fost motivul principal pentru care am comandat abonamentul pe un an, să am poveşti să-mi ajungă. Pentru că dacă noi luăm poveştile aşa de-a gata în loc să le cumpărăm, s-ar putea poveştile la un moment dat să înceteze să mai apară. Şi ar fi păcat. Mare păcat. Aşa că vă încurajez şi pe voi să cumpăraţi aceste poveşti care sunt, pentru mine, hrană curată pentru suflet.

Şi mă întorc la acel scris de cineva. Aceste cineva-uri care scriu, nu apar la televizor, nu sunt nume care să-ţi sune cunoscut la prima auzire. Şi poate nici la a doua. Însă eu le citesc cu mare grijă numele de mai multe ori pentru că sunt nume ale unor oameni care merită reţinuţi şi recunoscuţi pentru munca lor. Nu apar în concerte şi nu le cere nimeni autografe (deşi eu mi-aş dori să am la fiecare articol şi o semnătură scrisă de mâna autorului) şi nici nu îi recunoaşte lumea pe stradă. Însă eu ştiu sigur că de acum înainte le voi recunoaşte numele pe oriunde le voi mai vedea. Aşa cum s-a întâmplat să recunosc în acest număr din DoR, numele Ioanei Moldovan, fotojurnalistul care a vorbit la TEDx şi datorită căreia am astăzi mai mult curaj. Sau cum am recunoscut numele Andreei Vrabie, gazda podcastului Pe Bune. Sau numele Danielei Groza, fotograf, a cărei poveste am ascultat-o tot în podcastul Pe Bune. Sunt oameni pe care am început să-i admir şi, recunosc, să-i urmăresc şi pe Facebook (a se citi să le dau follow, nu friend request, nu am îndrăznit până acolo) pentru că ştiu că am multe de învăţat de la ei şi că şi datorită lor voi creşte într-un om ceva mai bun decât sunt astăzi.

Am reuşit să las DoR-ul din mână doar cât să scriu aceasta postare pe care nu aş vrea s-o mai lungesc. Mai bine puneţi mâna şi citiţi revista scrisă de oameni cu un dar de scris de care sper şi eu să mă molipsesc.

 

 

 

Pe bune

December 10, 2017

Foarte greu, mă trezeam foarte târziu şi…foarte greu…şi parcă voiam să mai dorm să nu mă mai trezesc niciodată, ştii…să vrei să dormi mereu…de ce? de ce? Şi nu mă trezeam greu pentru că mi-era somn, asta a fost o chestie pe care eu am înţeles-o foarte foarte foarte târziu. Nu mă trezeam greu pentru că eram obosită, lucru pe care-l ziceam de o mie cinci sute de ori ci pentru că nu voiam să încep ce aveam de început…ştii? Şfârşeala aia de fac ceva şi nu se întâmplă nimic, fac ceva şi nu se întâmplă… [Laura Leonte, copywriter devenit antreprenor după un episod de burnout]

Am descoperit podcast-ul Pe Bune al cărui link îl vedeţi mai jos, la finalul articolului, după ce am ascultat Satul Mădălinei. Aşa cum spune descrierea de pe site, Pe Bune este un podcast produs de revista DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie. Fiecare episod prezintă povestea de viață a unui om creativ, cu toate problemele, momentele de îndoială, fricile și bucuriile pe care le trăiești atunci când faci ceva în care crezi.

Deocamdată am ascultat 3 poveşti. Cea a Laurei Leonte a fost prima. Mărturisirile ei din teaser m-au făcut să merg mai departe şi să le ascult şi pe celelalte 2 şi, uşor uşor le voi asculta pe toate, ca şi cum aş citi o carte deschisă din vieţile unor oameni care, când n-au mai putut, au descoperit că POT altceva. Ştiu că am şi că avem multe de învăţat de la toţi aceşti oameni care au reuşit într-un fel sau altul să facă ceva în care ei cred.

Fiecare episod are aproximativ 50 de minute. Un drum dus şi un drum întors de la birou îmi vor asigura lejer ascultatul a două episoade pe zi din Pe bune. Merge şi în loc de povestea de seară atunci când te dor ochii sau nu ai stare să citeşti. Ascultare plăcută!

Satul Mădălinei

December 10, 2017

Nu ştiu câţi dintre voi aţi auzit despre Satul Mădălinei sau, dacă aţi auzit despre el, dacă aţi avut răbdare să ascultaţi acest podcast în întregime. Eu l-am mai văzut sharuit pe Facebook din septembrie de când a apărut însă, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, doar când ai starea necesară, dai click şi apoi nu te mai poţi desprinde până nu asculţi cu totul. Cam ca atunci când ai o carte despre care ştii că-ţi va plăcea foarte mult dar totuşi o laşi să se pună praful de pe noptieră peste ea până când se produce click-ul, intri în stare şi apoi nu-ţi vine să te mai culci până nu o termini.

Satul Mădălinei este o poveste audio produsă de DOR, în şase episoade despre dragoste, sărăcie şi costurile altruismului. Aşa cum este descris pe site, totul începe de la o întâlnire şi o întrebare: o expertă în protecția copilului cunoaște o fată de 18 ani, care cerșește la metrou cu un nou-născut în brațe, și se întreabă: oare poate un sat virtual de oameni binevoitori să ajute o mamă tânără să iasă din sărăcie? Mirela Oprea decide s-o ajute pe Mădălina Solomon să-și schimbe realitatea în care trăiește; mobilizează un grup de zeci de donatori să-i construiască o casă și o viață nouă. Vor reuși?

Vă las pe voi să ascultaţi şi să descoperiţi răspunsul la întrebarea de mai sus dar şi alte răspunsuri la întrebări pe care poate vi le-aţi pus sau pe care poate veţi începe să vi le puneţi de acum încolo. Întrebări pe care mi le-am pus şi eu şi care se învârt cam în jurul a: Care este soluţia pentru sărăcia din ţară? Cât de mare este procentul de oameni din ţară care trăiesc la limita subzistenţei şi ce putem noi să facem pentru ei? Cât de mult ajută contribuţia noastră individuală la un singur caz versus cât ar ajuta dacă am pune mână de la mână să schimbăm un sistem defect care nu are nici voinţa şi nici capacitatea să ajute acolo unde este nevoie de ajutor? Cum ar supravieţui aceşti oameni dacă nu ar exista organizaţiile non guvernamentale şi oameni care să se implice în ele? Care este rolul statului în incluziunea persoanelor defavorizate? Şi întrebările pot continua la nesfârşit.

„Trăim într-o perioadă în care inegalitatea din societate e foarte profundă”, spune Ana Maria Ciobanu. „Satul Mădălinei ar trebui să dărâme niște stereotipuri pe care le avem despre săracii care nu vor să muncească, despre statul care încurajează nemunca, despre câți bani cheltuim pentru săraci. Mi-ar plăcea ca cei care ascultă povestea să înțeleagă că sărăcia în care trăiesc niște sute de mii de oameni din țara asta e extrem de profundă și perpetuată din generație în generație. Și asta nu e normal într-un stat cu o Constituție care promite să aibă grijă de toți cetățenii ei, indiferent cât de confuzi, de tineri sau de minori sunt când devin părinți.”

Simt să scriu despre asta acum, în preajma sărbătorilor, când oamenii sunt mult mai implicaţi în cauze sociale decât în restul anului dar, aşa cum am mai scris şi cu alte ocazii, săracii nu mănâncă doar de Crăciun şi de Paşte. Ce se întâmplă cu aceşti oameni în perioadele în care nu vine nici Moş Crăciun şi nici iepuraşul de Paşte? Cine îi ajută să iasă din sărăcie, nu cu ajutor temporar ci cu educaţie şi continuitate şi sprijin. Vă spun eu că tot oamenii, tot asociaţiile non guvernamentale. Doar că poate auzim mai puţin despre ele.

Cum eu însămi am o prietenă care ajută constant în “satul ei” dar nu apare pe niciun site şi nu e nicăieri publică această contribuţie continuă la schimbarea de vieţi pe care o are ea. Dar asta nu înseamnă că ea nu există şi îmi dă speranţă că, deşi văd aproape imposibilă schimbarea totală a unui sistem, sunt oameni care salvează pe alţi oameni de la o viaţă trăită în sărăcie.

Mai am un coleg despre care am aflat de curând că are grijă de familii extrem de sărace, continuu, nu doar din când în când. De ce nu ştim mai multe despre aceşti oameni? Pentru că sunt de o bunătate şi de o modestie încât nu se gândesc să facă în vreun fel publice contribuţiile lor. Le fac eu acum, fără să spun exact cine sunt ei, pentru că sper că asta o să inspire şi pe alţi oameni să facă o schimbare de percepţie asupra lumii în care trăim şi să contribuie.

De multe ori vrem, avem putere să contribuim dar nu ştim de unde să începem. Dacă vrei să începi, întreabă-mă, şi eu te pot îndruma. Dacă vrei să începi de la a asculta Satul Mădălinei, atunci m-aş bucura, sigur vei găsi acolo multe dintre răspunsurile la întrebările pe care poate nici nu ţi le-ai pus încă.

Sau poţi să începi de la secţiunea “Suplimentar” de pe site-ul dedicat Satului Mădălinei din DOR. Vei găsi acolo studii, statistici, proiecte, cauze concrete. E un bun punct de început în a te informa şi a alege apoi unde vezi mai potrivită contribuţia ta.

Şi mă întorc iar la sistem. Ameliorăm nişte simptome, ajutăm parţial, cât ne lasă timpul şi contul bancar. Şi este minunat că putem să facem asta. Dar sistemul rămâne în continuare suferind de o boală incurabilă pe care nici cei mai dedicaţi filantropi nu au reuşit încă să o vindece.

E o după-amiază de duminică. Afară e frig, tocmai s-a oprit ploaia şi a dat aşa un soare cu dinţi. Dacă stai în pătură cu un ceai în braţe, dai scroll pe Facebook din plictiseală sau te uiti câte două-trei secunde pe toate canalele tv, lasă-le deoparte, închide ochii şi începe această călătorie sufletească în Satul Mădălinei.

„E o provocare că am construit povestea într-o formă cu care nu suntem obișnuiți”, spune Ana, care e și naratorul acestei povești. „Dar față de o poveste scrisă, e mult mai puternic să o auzi pe Mădălina. Să fie vocea ei, să auzi momentele alea pe care le povestește, în care e umilită de autorități. E mult mai obiectiv. E ca și cum îți spun: ia bucata asta și judecă tu.”

Cum să fii fericit în România

November 30, 2017

Apărut la Editura Humanitas anul acesta, lansat la Târgul de Carte Gaudeamus, Cum să fii fericit în România este un volum de poveşti în care 17 scriitori români contemporani ilustrează, fiecare în stilul propriu, răspunsul la întrebarea care poate s-a regăsit pe buzele tuturor cel puţin la un moment dat în viaţă: Avem şi motive de fericire (orice ar însemna asta) în România?

Drept cadou de Ziua Naţională a României, să vă dau să gustaţi un pic din fericirea şi din savoarea României expuse în această carte, prin câteva pasaje, poate poate vi se face suficientă poftă cât să o citiţi şi să o păstraţi în bibliotecă, pentru o eventuală lectură ulterioară.

“Să fac mişcare, să merg – pentru mine fericirea constă în oboseala fizică în imposibilitatea de a gândi, în abolirea conştiinţei. De îndată ce încetez să mă mişc, urâtul mă copleşeşte din nou şi totul redevine insuportabil.”

“Fericirea şi nefericirea fiind un rău aproape la fel de mare, singurul mod de a le evita este să fii detaşat de toate.”

“Nimeni nu strigă în gura mare că-i sănătos şi că e liber: şi totuşi asta ar trebui să facă toţi cei care posedă această dublă şansă. Nimic nu este mai caracteristic soartei ce ne-a fost hărăzită decât imposibilitatea de a fi conştienţi de fericirea noastră”. [Emil Cioran]

“În prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirii, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta […] Cu cât îţi merge mai rău, cu cât greutăţile sunt mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc inextricabil, cu cât pericolul te sfrutează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.” [Nicolae Steinhardt]

“Roşia autohtonă (chiar şi roşia galbenă, care nu e aşa fiindcă e încă verde, e galbenă de la neamul ei), combinată cu telemeaua devine hrana zeilor, cele două se potenţează reciproc într-un duet inegalabil. Conaţionalii din diaspora, odată reveniţi prin locurile natale, mănâncă brânză cu roşii dimineaţa, la prânz, la cină şi noaptea la trei, cu ochii-n lacrimi şi papile fericite.”

“Lăsând la o parte aserţiunea răuvoitoare cum că cea mai mare greşeală din dieta românilor este că se mănâncă unii pe alţii, neluând în seamă nici dihonia molipsitoare stârnită de talk-show-urile TV, în care disputele politice cuprind 90% din spaţiul de emisie, românii continuă să aibă mulţi prieteni folositori. Încă de la Caragiale, lanţul slăbiciunilor funcţionează perfect, fiecare dintre noi are câte un prieten care e prieten cu un cardiolog, un depanator de aer condiţionat sau un specialist IT: Ştii pe cineva la fisc, ai pe cineva la Arhivele Statului, dar la Spitalul Militar? Ai un parchetar? Circuitul electric al recomandărilor prietenoase merge non-stop, fără scurtcircuit.” [Anamaria Smigelschi]

“Era un tip de bucurie pe care numai austeritatea economică a unei dictaturi o putea explica şi care, în scurt timp, urma să dispară. Esticul resimţea achiziţia măslinelor ca pe o bucurie, în vreme ce vesticul care cumpără măsline nu simte nimic. Cu alte cuvinte, ceea ce pentru unul e o circumstanţă banală, subînţeleasă, pentru celălalt era un eveniment, o şansă electrizantă, o sărbătoare. Pentru estic, “subînţelesul” vesticului era o utopie. De aceea, când, din întâmplare sau prin excepţie, sau prin arbitrara magnanimitate a puterii, aveai căldură, sau lumină, sau paşaport, ori măsline, când îţi apărea o carte sau nu aşteptai autobuzul decât o jumătate de oră, aveai toate motivele să te bucuri. Improbabilul devenea posibil. Minimalul căpăta proporţii solemne”. [Andrei Pleşu]

“Cel care se bucură cu adevărat e asemenea unuia căruia i-a ars casa şi care, lovit de necaz în adâncul inimii, începe să construiască totuşi o casă nouă. Şi, pentru fiecare cărămidă nou aşezată, inima lui se umple de bucurie. [Martin Buber]

“România este o ţară cât se poate de mişto şi, dacă aud pe cineva care-mi zice “păcat că-i populată!, urlu. Sau chestii gen: “Suntem hoţi – am rămas corupţi de pe vremea fanarioţilor”. Mă scuzaţi, oameni buni, dar nu sunteţi chiar în halul ăsta de nasoli. De acord, mai dai şi peste câte-o jigodie, dar România nu-i The Evil Empire. […] OK, vă bântuie încă mahmureala tranziţiei şi a epocii comuniste şi a reîntoarcerii la daci, dar, recunoaşteţi, oameni buni – în afara locului de muncă sunteţi drăguţi. Frumoşi. Talentaţi. Iubitori de muzică. Prietenoşi. Peisajul este spectaculos, iar mâncarea – de milioane. Atunci de ce să nu fiţi fericiţi în România? Ar putea fi mai rău. V-aţi putea trezi în Statele Unite discutând despre bombe termonucleare.” Jean A. Harris

“Cum să fii fericit în România? Simplu: întorcându-i spatele lui cum să fii nefericit în România!” [Ariana Rosser Macarie]

“Au trecut 27 de ani de când vocile străzii au izbutit să scoată ţara din derivă, iar glasurile care se-aud acum din nou, în altă piaţă, îmi întăresc speranţa că România nu se mai poate scufunda.” [Monica Pillat]

“Fii activ şi treaz! Acesta este cel mai însemnat temei al fericirii şi, deopotrivă, al înţelegerii. Este acel nucleu al seninătăţii, care s-a salvat prin mine nu ştiu cum, în ciuda frustrării, inteligenţei, orgoliului, erudiţiei, claustrării şi neizbăvirii, şi despre care am descoperit a fi în egală măsură temei al fiinţei mele şi a istoriei neîncetat contestate, semn improbabil şi neaşteptat al prezenţei lui Dumnezeu în lume.” [Horia-Roman Patapievici]

Acestea fiind spuse, de alţi oameni dar simţite şi de mine, vă las cu un La mulţi ani de Ziua Naţională a României şi, sper eu, cu întrebarea la care să răspundeţi, nu mie, ci vouă, în ce culori e pictată fericirea voastră?