Gând de final de vacanță
Stau în fața casei care ne-a găzduit în ultimele câteva zile. Mă uit la mare. E așa de aproape că pot oricând să mă ridic să o mai las să-mi răsfețe degetele picioarelor. Nu am mai stat niciodată cazați în vacanță atât de aproape de mare. Iubesc marea și să am ocazia să văd răsăritul direct din pat a fost un privilegiu pe care nu-l voi uita prea curând. Deși i-am făcut atât de multe poze mereu de teamă să nu uit vreo nuanță.
Mai devreme gazda noastră mi-a zis pe nume iar una dintre persoanele de la restaurantul unde am mâncat cel mai des m-a strigat de asemenea pe nume să-mi facă cu mâna. Nu-mi amintesc să le fi zis cum mă cheamă dar și-au dat ei de seama de la recomandările binemeritate pe care le-am lăsat în online pentru ei.
Sunt puțin turiști față de ce este în mod normal. Nu știu cum este normalitatea aici în plin sezon pentru că nu am mai fost însă cred că e ceva mai bine decât noi doi singuri în casa frumoasă cu multe camere spațioase de la malul mării. Înțeleg că mâine mai vin turiști români și locul se mai animă. M-aș bucura. Mulți care veneau de ani de zile aici au anulat pe bandă rulantă, lesne de înțeles de ce. Costuri ridicate ale testelor, imposibilitatea de a le face la timp fiind clinicile suprasolicitate și alte motive legate tot de contextul actual.
Am încercat pe cât posibil zilele astea să stau departe de știrile din țară. Nu am avut cum, m-am uitat în permanență să văd cum evoluează lucrurile. Chiar dacă noi am fost aici într-o bulă, în siguranță, cu distanțarea de rigoare, toți cei dragi ai noștri sunt acasă, unde vom reveni și noi curând.
Nu am vacation blues clasic (adică tristețea de după vacanță) ca atunci când te întorci la exact ce ai lăsat când ai plecat (poate doar ceva mai multă muncă de recuperat). Ba chiar îmi e dor de acasă, mai ales pufoasa Jinx care ne așteaptă cu nerăbdare (sper eu).
Vacation blues a fost înlocuit de teama de a reveni în țară, unde carantina, izolarea și spitalizarea nu mai sunt obligatorii dacă ești pozitiv și unde îmi va fi și mai multă teamă să stau printre oameni. Iar să stau printre oameni pentru mine este o bucurie. Doar că începe să nu mai fie. Și îmi este teamă și de ce schimbări poate să aducă asta în comportamentul meu dar și de acest virus încă atât de necunoscut pentru toată lumea.
Și știu că îngrijorarea excesivă este dăunătoare și eu știu foarte bine cât de tare pot somatiza, însă oricâte poze cu mare și plaje și fructe de mare și zâmbete în soare am făcut, am purtat cu mine câte puțin din această teamă în fiecare bucurie. Și nu doar teamă ci și vinovăție că sunt aici în bula asta liniștită când acasă lucrurile arată așa de rău.
Cu toate astea, a fost o fericire pentru mine acest concediu (și cel din țară și cel de la mare în Grecia) și sunt recunoscătoare că am avut ocazia să-l facem pentru că chiar aveam nevoie de reîncărcarea asta mentală și sufletească înainte de a trage iar aer în piept și de a ne întoarce în nesiguranță și risc.
Am făcut zeci de poze însă cel mai mult voi ține minte cum m-am simțit de fiecare dată când am privit marea. Și asta știu sigur că mă va ajuta chiar și atunci când îmi va fi mai greu.
Sănătate multă tuturor. Și nu uitați cel mai important lucru înainte să ieșiti din casă, masca. Păstrați distanța ca să putem să fim din nou apropiați fără riscuri. Haideți să avem și mai multă grijă unii de alții!
La mare în Grecia (1. Drumul)
Pentru că eu nu am mai fost niciodată în Grecia la mare (exceptând împrejurimile Atenei pe care le-am vizitat într-o primăvară), m-am gândit că poate mai am cititori ca mine, care nu au reușit să ajungă încă.
De ce n-am ajuns până acum deși insulele grecești sunt așa de populare printre români? Uneori din lipsă de organizare. Alteori din cauze financiare (deși realizez acum că nu e atât de scump cum mi-am imaginat eu). Alteori pentru că aveam alte vacanțe programate – din cele cu vizitat mult și mai puțin cu stat. Cele cu stat se petreceau de regulă foarte scurt în România la mare, câte un weekend, câte 3 zile, câte 4 maxim.
Aș vrea să fac aici o mențiune și să vă spun că îmi place foarte mult la noi la mare (în Vamă în special dar și în Constanța, Olimp și chiar Eforie Sud descoperit într-o vară) și nu am plecat în Grecia ca să scap de litoralul românesc unde tot o să merg ci pentru o experiență diferită și pentru că am ales ca vacanța de anul acesta greu să fie mai degrabă cu stat decât cu plimbat și vizitat, lesne de înțeles de ce.
Lucrurile sunt diferite acum în perioada Covid decât erau înainte și e nevoie să fii foarte informat înainte să pornești la drum ca să fii sigur că respecți legislația (care uneori se schimbă frecvent) și că îți iei toate măsurile de precauție pentru o vacanță liniștită.
Test – Atunci când am plecat noi nu era nevoie să mergi la graniță cu test Covid negativ însă acum este obligatoriu. Deci dacă planifici o călătorie pe cale terestră în Grecia e nevoie să te prezinți la vamă cu rezultatul respectiv care să nu fie mai vechi de 72h (de la prelevare). Ceea ce cam dă bătăi de cap turiștilor pentru că: e scump și dacă ai familie mare ai și gaură în buget, clinicile sunt supraaglomerate și abia mai fac față și riscul să nu primești rezultatul la timp este mare.
Legat de când am ajuns noi (înainte de 15.07 și deci această nouă regulă), testările se făceau aleatoriu. Statistic vorbind pare că au testat foarte mult dintre turiștii care aveau codul QR care începea cu 1. Realitatea este că da, 1 a fost testat mai des, cel puțin din ce citesc la alți turiști. Realitatea mea este că da, eu am avut cod cu 1 și am fost testată și soțul meu a avut cu 2 și nu a fost testat. Pentru că noi completaserăm 2 formulare (unul cu 48 de ore înainte cum era regula inițial și al doilea cu 24 de ore înainte), aveam câte două coduri. Eu am avut unul și cu 1 și cu 2 însă așa s-a întâmplat să-l deschid fix pe acela cu 1 și să-l arăt.
Testarea a fost rapidă, îți recoltează doar din gât (e neplăcut o fracțiune de secundă, nimic mai mult) și apoi ești liber să pleci. Pentru mine asta a fost partea cea mai stresantă. Gândul că oricând poate să mă sune și frica cea mai mare nu era că aș fi fost pozitivă (caz în care aș fi vrut de urgență să aflu să nu îmbolnăvesc restul oamenilor și să pot beneficia de tratament adecvat), teama cea mai mare a fost că o să iasă pozitiv și n-o să fie procesat corect. Mi s-au părut destul de simpliste testele lor față de ce auzisem anterior și mi-a fost teamă să nu fie greșite. Bine, la fel poate fi și invers, să iasă negativ și de fapt să nu fie. Dar să nu dăm în paranoia deja.
Am stat stresată în primele 24 de ore, mai puțin stresată în următoarele 24 și din ce în ce mai relaxată după aceea. Mi-au zis că dacă nu mă sună în vreo două zile e ok. Ar fi fost de ajutor, o acțiune de altfel ușor de făcut la grămadă, să dea un mail cu bcc la toți cei negativi imediat ce s-au procesat testele, ca să nu mai stai cu stres și cu telefonul după tine oriunde mergi.
Formular – Cu 24 de ore înainte de când planifici să intri în Grecia e nevoie să completezi formularul acesta. Acolo dai datele tale, unde urmează să stai și în ce alte țări ai mai călătorit, plus o persoană de contact de urgență. O anunț pe această cale pe Laura că este emergency contact-ul nostru. În urma completării formularului primești un email care îți confirmă completarea lui (la yahoo a mers în spam, la gmail a intrat corect în inbox). În ziua plecării, puțin după ora 00:00 vei primi un email cu un pdf atașat care conține un cod QR, ceea ce înseamnă că ești gata de plecare din punct de vedere documente. Bine, și cu actele personale dar asta e de la sine înțeles.
Deocamdată este o singură vamă deschisă, după cum știți deja de pe la știri și oricum e singura opțiune în formular când e nevoie să bifezi pe unde plănuiești să intri în țară.
Din București am făcut cam 8 ore până la vama cu Grecia (cu diverse opriri pentru toaletă). Nu uitați cea mai mare parte dintre aceste 8 ore le parcurgeți în Bulgaria, ceea ce înseamnă că aveți nevoie de vignetă, pe care o puteți achiziționa online de aici și costă cam 37 de lei pentru o săptămână. În Grecia nu e nevoie de vignetă, plătești o taxă de drum la intrare (nu mai știu cât a fost, doi euro dacă nu mă înșel) și apoi în funcție de câte drumuri faci și unde e posibil să mai plătești și alte taxe de drum. Noi nu am plătit decât pe aceasta pentru că destinația noastră era insula și atât.
În total până în Thassos drumul a fost cam de 12 ore (am stat foarte puțin la ambele vămi, nu a fost coada, îmbulzeală sau dezorganizare, a mers totul lin). Am auzit la alte persoane că fac și mai puțin însă acesta a fost ritmul nostru de mers respectând vitezele legale. În Bulgaria sunt camere video peste tot pe drumuri, ceea ce mă face să cred că au cheltuit mai mult pe camere video decât pe repararea drumurilor care au fost destul de denivelate. Asta până am ajuns la autostradă. Dacă până atunci drumurile din România păreau lux comparativ cu cele din Bulgaria, când am ajuns la autostradă am schimbat opinia.
Ca să ajungi pe insulă e nevoie să iei feribotul. Cu tot cu mașină, desigur. A fost o călătorie foarte plăcută să vezi mare cât cuprinzi cu ochii. Pentru categoria noastră de mașină (mică, sub 4 m 25 cm) și două persoane, feribotul a costat 26 euro.
Ce a urmat apoi….insulă extrem de frumoasă, o cazare superbă cu vedere la mare, niște răsărituri senzaționale pe care le vedeam fără să trebuiască să mă ridic din pat, o mâncare delicioasă, personal prietenos care vorbește română în mare parte, distanțare cât cuprinde (insula este populată de turiști, cum suntem și noi de altfel, însă nu la capacitatea ei maximă, ceea ce îți permite să stai în colțul tău pe oricare plajă te-ai duce), muzică live grecească, este un loc în care îmi pare rău că am amânat atâția ani să vin însă în care mă bucur că am ajuns chiar și acum în acest an pandemic. Poate că e mai bine așa, fiind mai liberă. Îmi place că sunt înconjurată de români, mă simt mai acasă, într-un scenariu de vis. Și mie îmi place acasă și oamenii de acasă îmi sunt cei mai dragi oriunde aș călători.
Despre ce am văzut, ce am mâncat și cum a mai fost în general experiența, într-o postare viitoare, deocamdată, doar despre drum.
Ce m-a ajutat să fiu informată în timp real cu privire la tot ce schimbă, ce se întâmplă, cum e la vamă, cum e drumul, etc. am urmărit Forum Grecia (România), ceea ce vă recomand și vouă, sunt recunoscătoare pentru tot ce am descoperit util acolo. Sigur, e plin și el de întrebări sau comentarii nepotrivite (deși administratorii fac eforturi să îl mențină curat) însă proporția de informație corectă este considerabil mai mare.
Drumeții
Săptămâna trecută am avut bucuria să petrecem câteva zile în familie, la munte, o zonă absolut superbă – Lacu Roșu – Cheile Bicazului – Piatra Neamț și împrejurimi. Planul făcut de mult timp era ca, în săptămâna nunții finilor noștri (care din motive lesne de înțeles nu a mai avut loc anul acesta) să petrecem timp în familie în zonă. Ceea ce am și făcut, chiar dacă nunta nu s-a mai petrecut acum și s-a amânat. Drumeția noastră însă, a fost o plimbare de neuitat și ne-a mai alinat din nostalgia că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din pandemie.
Noi nu știm cu drumeții în sensul clasic. Adică mergem și noi pe drumuri dar nu pe munți și zone nedescoperite. Dar nu e niciodată târziu să descoperi bucuria de a călca pe terenuri mai puțin accesate. Și asta datorită Laurei, sora mea care, împreună cu familia ei, au parcurs ceva locuri și știa cam cu ce se mănâncă o drumeție. Când ne-a întrebat care este planul nostru i-am răspuns: ne ținem după voi 😀 Și ne-am ținut. Pe un traseu pe care-l găsiți pe aici. Nu cel mai greu dar nici cel mai ușor.
Sigur, ca să faci un traseu la munte ți-ar trebui și niște echipament corespunzător gen haine și încălțări potrivite. Ceea ce unii dintre noi aveau, doar că nu toți. Poate vreo haină de ploaie în caz că se hotărăște cerul să ude pământul, ceea ce s-a și întâmplat de altfel.
Am plecat pe soare și fără să știm ce traseu de așteaptă. Am admirat văi și munți și am cules frăguțe. Și am văzut și vaci și căpițe și ceață și vârfuri de munte și brazi. Și câte și mai câte minunății a dat acest pământ și omul a îngrijit cum a știut.
La un moment dat când ploaia s-a întețit de nici brazii nu mai făceau față să ne adăpostească, am fost primiți într-o căsuță de munte de un domn binevoitor. Ne-a făcut focul, ne-am uscat șosete la sobă, ne-am încălzit și am prins curaj să continuăm, în ciuda sfaturilor gazdei noastre de a ne întoarce. Cu mintea de acum știm că ar fi fost înțelept să ne întoarcem. Însă atunci s-ar fi oprit postarea mea aici și aș fi spus: și de acolo ne-am întors și asta a fost.
Uitasem să vă spun că am trecut Bicăjelul în picioarele goale deși unii dintre noi, nu spun care, dar se vede în poză, au încercat să fenteze și să treacă încălțat. Nu a mers până la capăt că nici bușteanul nu era până pe malul celălalt. Noroc cu drumețenii mai cu experiență care aveau inclusiv prosop în rucsac.
La un moment dat ploua așa de tare că nu mai aveai cum să te mai ferești sau să te adăpostești. Trebuia să mergi înainte, în ciudat terenului abrupt și alunecos, a ploii tot mai mari, a necunoscutului (habar nu aveam unde ajungem, în cât timp și cât de periculos se va dovedi traseul), cu apa băltind în încălțări, cu hainele lipite de corp și cu frica în sân de răceală. Cam ca viața în general și cu precădere perioada aceasta în care ne aflăm.
Aviz amatorilor de ciuperci. Dacă vă vine pofta să luați de pe drum, mai bine nu. Oricât credeți că vă pricepeți la ele, e posibil să se mai strecoare și cele otrăvitoare printre cele bune. Suntem toți în viață, din fericire și fără vreo intoxicație. Dar asta pentru că am ascultat de cei mai pricepuți care au zis că nu sunt bune. A fost distractiv totuși să le coacem pe plita gazdei noastre spontane.
Mergeți mai la sigur cu frăguțe, care se găsesc ascunse prin pădure și care sunt absolut delicioase. Am apucat să culegem câteva până să înceapă potopul.
Am trecut iar pe apă. De data asta pe pod. Ceea ce nu a fost tocmai ușor. Mai ales la urcare și coborâre pe el. Dar nici în timpul. Însă văzând că au trecut copiii și mama am zis că nu se poate să nu trec și eu întreagă. Și am reușit, că doar apuc să vă povestesc despre asta.
Am văzut niște priveliști absolut minunate, scoteam telefonul pe ditamai ploaia că doar n-o să trec prin asta fără să am dovezi 😀
Parcă cel mai greu a fost când am coborât în Cheile Bicazului și am știut în sfârșit cât mai avem până la cabană, vreo 5 km adică. Deja era frig rău, uzi până la piele, nu mai era adrenalina aceea care te ajuta să mergi mai departe, nici concentrarea maximă la fiecare pas ca să nu te duci de-a dura, nici protecția pădurii (parcă totuși era mai cald în pădure decât pe chei).
Dar am avut noroc de finul nostru descurcăreț care a alergat înainte să aducă mașina și ne-a cules pe toți de pe drum. Legenda spune că a alergat ca vântul și ca gândul. Realitatea spune că a făcut și puțin autostop și a ajuns mai repede ca să nu ne învinețim cu totul de frig.
Nu a răcit nimeni, am scăpat fără accidentări, cu vreo patru sute de poze și mult mai multe amintiri. Ce n-o să uit niciodată este sentimentul de bucurie când împarți cu oameni dragi o astfel de experiență. Aș spune că eroii zilei au fost copiii, mama, finii, cumnatul care a cărat tot drumul în spate unul dintre copii dar de fapt cu toții am fost eroi împreună.
Mai facem trasee dar acum știm ce să luăm cu noi și cum să ne pregătim și logistic și sufletește. Neapărat oameni dragi să luați cu voi că asta face frumusețea drumului dincolo de toate peisajele minunate.
Viața secretă a scriitorilor
Pornesc aceste gânduri de la o cartea citită recent, Viața secretă a scriitorilor, de Guillaume Musso. O găsiți aici, costă cam cât o masă la restaurant și o devorați cam în aproximativ același timp. Sau cel puțin așa a fost pentru mine. Pentru că mi-a plăcut, nu neapărat pentru că îmi era foame de lectură. Sau mă rog, și asta.
Au fost câteva indicii primite de la alți cititori că nu e cine știe ce și nici nu m-am așteptat să aflu toate viețile secrete ale tuturor scriitorilor în 250 de pagini de carte. La urma urmei, așa cum spune și personajul din poveste, „singura relație acceptabilă cu un scriitor este aceea de a-l citi.”
M-am așteptat, în schimb, să citesc un Guillaume Musso bun, așa cum am mai citit și altele. Iar această așteptare nu mi-a fost înșelată. Și personaje simpatice, și mister nu tocmai previzibil (în fine, pentru mine), câte puțin umor, o scriitură bună per total.
Nathan Fawles, autor a trei romane de succes, decide și anunță că nu va mai scrie nimic și se retrage pe o insulă retrasă din Marea Mediterană. Raphael Bataille, un tânăr scriitor aspirant al cărui manuscris fusese respins de edituri, decide să plece și el pe insulă, sub pretextul că se angajează la o librărie, ca să fie mai aproape de Nathan, doar doar i-o afla secretul (de ce nu mai scrie) și i-o putea pune sub nas propriul manuscris pentru feedback. De ce nu mai scrie Nathan și ce reușește Raphael să facă pe acolo și care este de fapt misterul de descoperit, citiți mai departe în carte.
Că deși am început așa, nu era tocmai acesta scopul final al acestei postări. Mai puțin cartea și mai degrabă scrisul. Acest obicei care se dezvoltă în timp (dacă scrii efectiv și dacă citești mult și din ce-au scris alții) și al cărui progres este de multe ori alterat de convingeri limitative de tipul: eu nu le-am avut niciodată cu scrisul, nu îmi iese, nu știu despre ce să scriu, sigur n-o să mă țin și nu mai vreau să adaug vreun eșec la o listă deja lungă, scrisul nu este pentru toată lumea, nu mă pricep să îmi transmit ideile și așa mai departe.
Cu toate acestea întâlnesc din ce în ce mai mulți oameni care își doresc să scrie. În jurnal, pe rețele de socializare diverse, pe bloguri (ale lor sau colaboratori pe alte bloguri) și așa mai departe. Unii dintre ei o fac cu oarecare recurență, în jurnal mai ales (adică nu apucăm să vedem și noi), acolo unde scrisul este un instrument puternic de autocunoaștere și de recunoaștere a unor tipare de comportament sau a unor obiceiuri care nu ne fac bine și pe care am ezitat să le schimbăm (ori pentru că nu am știut de ele ori pentru că nu am văzut beneficiul de a le schimba, ori alte motive).
„Un scriitor nu este niciodată în vacanță. Pentru un scriitor, viața constă în a scrie, fie în a se gândi să scrie.” (Eugène Ionesco)
Pot spune că, deși sunt perioade în care nu apare nimic nou scris pe această pagină, mă gândesc cel puțin o dată pe zi să scriu sau la ce aș putea să scriu. Astfel se creează niște postări dintre care unele apar, altele nu mai apucă să vadă lumina paginii. Fie pentru că nu le mai consider relevante, fie pentru că, odată ce m-am așezat la masă, nu reușesc să mai leg două cuvinte să transmit ce voiam să transmit.
Alteori mi se pare pur și simplu greu să argumentez, să caut citatele, pozele și tot ce voiam să mai includ. Și pentru asta apreciez și admir profund postările Laurei, sora mea, pe care o puteți citi aici. Sunt extrem de detaliate, obții o tonă de informații utile, vezi fotografii atent selectate. Sunt niște postări muncite.
Dacă ești tentat să afli viața secretă a scriitorilor, devino și tu unul. Publicat, nepublicat într-o carte, scriitor ești ori de câte ori scrii și faci din asta un obicei. Dar hai mai bine publicat (pe un blog sau undeva să putem citi și noi), pentru că se pare că:
Nu există neliniște mai mare decât aceea de a purta în tine o poveste pe care n-ai spus-o încă. (Zora Neale Hurston)
Nu fac parte din clica scriitorilor mediocri care pretind că nu scriu decât pentru ei înșiși. Tot ceea ce un autor scrie pentru el însuși sunt listele de cumpărături, pe care le poate arunca odată ce și-a terminat cumpărăturile. Restul sunt mesaje adresate altuia. (Umberto Eco)
Pentru a supraviețui, trebuie să spunem povești. (Umberto Eco, Insula din ziua de ieri)
Acestea fiind spuse, voi ce mai scrieți, unde vă citim? 🙂
Anxietăți literare
Lecturile reprezintă ceva care mă bucură peste măsură. Cu toate astea, în ultima perioadă, mi-a provocat și niște stări anxioase, din diverse motive.
Ieri am primit comanda de la Elefant și se pare că, în loc să comand cartea care trebuia, am luat o variantă în minuatură care nu înseamnă nimic. Nu este nici măcar un rezumat. Este o telegramă, nici nu pot să o numesc fițuică, o fițuică de regulă îți oferă niște informație. Pe cât de necăjită am fost, pe atât de bucuroasă că apoi am primit cartea, din altă parte. Voi încerca să returnez miniatura însă și dacă nu voi reuși, va sta drept amuzament multă vreme de acum încolo. Bricheta apare în poză doar pentru comparație, ca să știți cam care era dimensiunea reală.
Acum câteva zile am început să citesc o carte pe care nu prea o înțeleg, deocamdată. Și mă gândeam dacă nu cumva e prea deșteaptă cartea pentru mine. Perseverez totuși, am citit recenzii bune despre ea și poate că o s-o scot la capăt.
Am citit că a murit Carlos Ruiz Zafón. Multe persoane din lista mea de Facebook și-au exprimat regretul. Pe lângă tristețea pentru moartea unui om, oricare ar fi el, fie că scriitor sau altceva, m-a apucat și anxietatea că nu am citit nimic de acest scriitor atât de apreciat.
Cu postările despre cărțile lunii m-am oprit la februarie și aici m-a cuprins puțină anxietate. M-am uitat acum în Goodreads să văd cum stau cu cărțile lunilor martie, aprilie, mai. Nici extraordinar, nici tragic. O să reiau postările despre cărți, uneori copiind recenziile din Goodreads, și pentru asta le scriu uneori mai detaliate, ca să pot să preiau și pentru blog.
Pentru că teancul de cărți pe care-l țineam pe măsuța de cafea îmi provoca alte anxietăți și nu mă puteam concentra la ce citeam, l-am ascuns în bibliotecă și am lăsat pe măsuță doar două cărți, cea de beletristică pe care o citesc acum și cea care nu e beletristică, în felul acesta chiar dacă le citesc în paralel, nu le amestesc poveștile.
Dincolo de anxietăți, am citit niște cărți bune și frumoase în ultimele luni. Cea mai profundă, Dreams from My Father, Barack Obama. Cea mai parfumată și mai de suflet, Primăvara în Toscana, Santa Montefiore. Cea mai … diferită, Mulțumesc pentru acest moment, Valérie Trierweiler.
Va urma, în postări următoare, câte ceva despre acestea și despre altele deja citite sau care se află în teancul acela care-mi provoacă un pic de stres.
Până data viitoare, să citim fără stres, cu bucurie și de plăcere. Gata, am dat drumul în lume anxietăților literare 😀
Lecturi bune – Goodreads
Sunt câțiva ani de când îmi trec cărțile citite în aplicația Goodreads (în ultimii ani cu mai multă regularitate, în trecut mai uitam de ea). Am avut senzația că toată lumea știe de ea și vorbeam de aplicație de ca de Facebook sau alta cunoscută. Dar am descoperit, de fapt, că nu e chiar așa. Sau dacă oamenilor le-a trecut informația pe la ureche, nu am stat să și înceapă să o folosească.
Am căutat să văd dacă am mai scris despre asta că nu mai știam și se pare că nu. Ce am mai căutat a fost originea acestei aplicații, cine a inventat-o și cine o deține, lucruri pe care, deși o foloseam, nu le știam până azi. Pe scurt, aplicația a fost dezvoltată de Otis Chandler și Elizabeth Khuri, există din 2006 și a fost cumpărată de Amazon în 2013, unde este și acum. Misiunea aplicației a fost să ajute cititorii să găsească mai rapid în online opțiuni de cărți pe care să le iubească și să le împărtășească și cu alți cititori și, bineînțeles, să contribuie la propagarea cititului în lume. Aplicația are multe funcționalități utile. Dintre cele pe care le folosesc eu sunt:
- Provocarea anuală – notez la începutul fiecărui an câte cărți îmi propun să citesc. Este o provocare între mine și mine. Adică încerc, în fiecare an, să depășesc targetul din anul anterior din punct de vedere calitate a lecturilor și apoi ca număr.
- Ce citesc – adaug acolo ce citesc în prezent și uneori mai updatez și progresul.
- Ce vreau să citesc – Adaug cu ușurință în cont ce îmi propun să citesc. Așa se adună o listă lungă de lecturi la care revin, le mai triez, mai comand din ele, mai împrumut. Alteori uit cu totul de lista aia și tot pun alte și alte cărți.
- Recenzii și rating-uri – Atât eu scriu mici recenzii despre carte, în general dacă e ceva ce am învățat sau cum m-a făcut să mă simt, pur și simplu. Mă uit, de asemenea, la recenziile făcut de alți utilizatori și la câte steluțe au dat la anumite cărți, așa, să-mi fac o idee.
- Prieteni – Am adunat, în timp, o rețea de prieteni la care văd recomandări și recenzii și cărora și eu le pot recomanda anumite cărți, fie prin newsfeed fie printr-o recomandare privată directă.
- Top-uri de cărți – nu prea mă uit la cele două dar știu că sunt acolo și sunt de ajutor așa să-ți faci o idee ce se mai întâmplă în lume.
- Recomandări – ca la multe alte aplicații, în funcție de ce cărți adaugi, primești niște recomandări automat de alte cărți, șansele să descoperi cărți pe care ai vrea să le citești fiind mult mai mari în online decât în offline.
- Altele – sigur există și altele pe care încă nu le-am descoperit sau care nu îmi trebuie.
Aplicația este gratuită pentru utilizatori, o puteți accesa și de pe desktop și de pe mobil și merge foarte bine. E amuzant că atunci când se încarcă greu primești un mesaj în care ți se spune că poți să mai mergi să mai citești o pagină dintr-o carte până când își revine 😀
O recomand cu drag, pentru mine nu este doar încă o aplicație de mobil. Este ceva ce folosesc constant, intru cel puțin o dată la două zile câte un pic să văd ce a mai apărut, ce mai citesc prietenii. În unele zile, ca cea de astăzi, intru și stau mai mult, mai fac ordine pe raftul de cărți pe care vreau să le citesc și mă mai uit după alte funcționalități care m-ar putea ajuta.
Sunt curioasă dacă folosești aplicația, ce îți place cel mai mult la ea? Și dacă n-o folosești, ai lua în calcul să începi de acum?
Ce mâncăm în izolare
Din lista: ce citim, la ce ne uităm, ce muncim, la ce seminarii online participăm, una dintre cele mai populare zilele astea este ce mâncăm în izolare/distanțare socială. O întrebare de altfel pe care o detest în orice perioadă, fie izolare fie nu. Dacă vreodată mă găsiți pe stradă cu tensiunea scăzută, nu-mi dați zahăr cu apă, întrebați-mă „diseară ce mai mâncăm” și vedeți cum urcă la loc.
Și nu mă înțelegeți greșit, eu am fost copilul acela care a stat mereu prin bucătărie, care se trezea sâmbăta dimineața ca să meargă la piață cu mama, care ajuta la gătit, observa tot ce se întâmplă. Lucru care mi-a adus abilități pe care le folosesc și astăzi, lăsând modestia la o parte, de cele mai multe ori gătesc foarte bine.
De multe ori îmi face plăcere să pregătesc ceva de mâncare. De alte ori (tot multe) aș prefera să fac altceva și mă gândesc când s-o inventa pastila aia denumită prânz sau cină (la mic dejun sunt ok, mai ales că sar peste el de cele mai multe ori), să o iei cu puțină apă și gata. (și să fie ok din punct de vedere sănătate). Mai ales că nu sunt o gurmandă, îmi place și mie să mănânc dar nu cât să stau 10 ore să fac un fel de mâncare cu 70 de ingrediente diferite ca mai apoi să-l mănânc în 5 minute și eventual să mai și arunc puțin din el după și apoi să mai spăl și o tonă jumate de vase. Nu!
Vai și când mai aud în unele clipuri/rețete video exprimarea e simplu! E simplu să faci eclere ca la coferărie. No shit! Nu e simplu. Simplu e să pui salam pe pâine. Și dacă se poate și pâinea feliată și salamul gata feliat de la magazin. Asta e simplu.
Așa, hai că iar fac o introducere din aia cât zece postări și nu mai trec la subiect. Subiectul este că, după ce am trecut prin fazele: 1. gătit prăjitură, pâine, gogoși, toate chestiile alea pe care nu le găteam în mod normal, 2. mâncat între mese tot felul de alte gustări pe care în mod normal pe timp de ne-izolare nici nu le aveam în casă (Oreo, chipsuri, pufuleți, sticksuri etc.) 3. nu mai vreau să gătesc nimic, să fac nicio listă de cumpărături, nimic (asta ține doar până când îți cere iar stomacul mâncare), am ajuns la concluzia că ne trebuie o organizare mai bună.
Așa că, după ce am făcut lista de cumpărături pentru aproximativ două săptămâni și după ce am făcut cumpărăturile respective, am conceput un meniu zilnic de pe 7 aprilie până pe 21 aprilie, astfel încât noi vom ști ce mâncăm în fiecare zi: prânz și seară, dimineața nu mâncăm.
Acest meniu este potrivit pentru noi, făcut după gustul și preferințele noastre alimentare și am luat în calcul următoarele:
- Una dintre mese să fie o combinație de mic-dejun cu brunch sau o ciorbă de ieri (ca să nu implice foarte mult gătit sau timp petrecut în bucătărie). Adică: ouă în toate felurile, brânză, legume, mezeluri (mai puțin), hummus, salată orientală, roșii, avocado, combinații între ele. Nu e în toate zilele așa. Dacă e o zi de weekend, cum este astăzi, am două mese de gătit și un desert însă din ele mai acopăr o masă și o gustare și pentru mâine.
- În afară de ciorbe nu lăsăm nicio mâncare pentru a doua zi, deci în fiecare zi este ceva nou. Ciorba este un fel de mâncare în sine, nu aperitiv pentru prânz.
- Pentru a reduce la 0 aruncatul de alimente, am avut grijă, atunci când am făcut meniul, să combin ingrediente pe care le desfac pentru o mâncare, astfel încât să le pot folosi în aceeași zi sau a doua zi la altă mâncare. Gen azi dacă desfac smântâna să fac ciorbă rădăuțeană, fac și mămăligă cu brânză și smântână pe seară ca să nu las smântâna să expire în frigider. Dacă am luat lipii pentru hummus, pun și de-o shaorma pe seară. Ați înțeles ideea.
- Pentru gustare avem până acum trecut doar: măr, banană, chec (pe care urmează să-l fac astăzi), clătite, pâine cu dulceață. M-a întrebat sora mea dacă trebuie să existe și o gustarea neapărat. Gustarea ține loc de ronțăiala aia de parcă ai mânca ceva și nu știi ce și mă ține în distanțare socială de toate porcăriile (de care sunt de altfel deja distanțată pentru că nu le mai am). Când e distanța mare între mese mai bag un măr și trece. Vorba vine, uneori am senzația că mărul este el în sine un mic carnivor care îmi devorează și mai mult stomacul. Dar ieri am mâncat două mere și s-au devorat unele pe altele că mi-au ținut și de foame.
- Să punem pe listă mâncăruri preferate, pentru a evita să ni se facă poftă de altceva. Și dacă ni se face, schimbăm zilele între ele, având grijă la ce ziceam mai sus legat de ingrediente.
- Să fie cât de cât flexibil în sensul că, dacă intervine ceva și nu mai pot să gătesc mâncarea mai complexă la ora aia (nu știu, am call-uri la muncă, spre exemplu), le schimb între ele.
Din nou, funcționează pentru noi. Avem cam aceleași preferințe culinare, nu avem copii, astfel încât am reușit să ne organizăm în felul ăsta. Este mai bine pentru că, având o organizare, nu mai stau să mă gândesc zilnic azi ce-oi mai face. Plus că folosesc foarte inteligent ingredientele și am grijă să nu expire, să nu le uit prin frigider și să le găsesc apoi să mă întreb….dar pe asta de ce-oi fi luat-o? Deschid google sheets, mă uit, dezgheț dacă e ceva de dezghețat, mă gândesc cam la ce ore trebuie să le fac să fie gata proaspete, în funcție de ce mai am de făcut în ziua respectivă și gata.
Dacă la gustări și una dintre mese v-am enumerat câteva, să vă spun și din cealaltă masă câteva feluri, poate vă inspiră: ciorbă de oase afumate, ciorbă rădăuțeană, tăiței cu pui (gen chinezesc), paste: carbonara, cu somon (avem o dată pe săptămână paste), pizza de casă, shaorma de casă (știu că pare ca junk food dar nu este, sunt gătite destul de curat, cu ingrediente cât de cât sănătoase fără sosuri grețoase și alte maioneze – ce se vede mai jos în poză este sos de iaurt nu maioneză), mazăre cu pui, ceafă de porc la cuptor cu piure, aripi de pui cu fasole verde, mici cu cartofi prăjiți (au fost o dată pe meniu pentru că am avut super poftă), pipote cu piure de cartofi, pârjoale, salată orientală, pește (am făcut păstrăv prăjit, da, cam multă prăjeală la unele mese însă nu fac această postare să mă judecați, luați ce vă place vouă).
Poate unele idei vi se par prea consistente sau calorice. Gândiți-vă că aia e singura masă complexă de peste zi și că am mai mâncat ou fiert și roșii cu puțină brânză și măr la gustare. Deci nu mai pare așa de calorică dacă e pusă în context.
Asta facem noi săptămânile astea două. Pentru următoarele va trebui să mă gândesc la alte feluri (voi mai rula și din astea, desigur). Dar mă gândesc o singură dată, ăsta este marele avantaj iar pe mine mă relaxează maxim faptul că știu. Este o perioadă cu atât de multe nesiguranțe și întrebări și frământări încât asta vreau să fie ultima mea grijă.
Desigur, sunt recunoscătoare pentru faptul că am din ce cumpăra pentru a mânca și că am unde sta și că eu și cu ai mei suntem sănătoși.
Fun fact: n-am cumpărat drojdie 10 ani de zile dar acum brusc am simțit nevoia să am, să fac gogoși și pâine și lipii. Mi-a trecut, după ce am umplut casa de făină și am frământat de mi-am rupt degetele vreo câteva zile, nici nu mai vreau să văd făină în fața ochilor sau să mai spăl castroane de urme de aluat.
Și apropo de cumpărături, luăm strict ce este nevoie pentru acest două săptămâni, cel mult mai completăm cu pâine în unele zile (acum că mi s-a luat grav de făină și frământat). Nu avem stocuri de alimente, dacă vine foametea probabil că o să scot borcanul ăla cu dulceață de gutui pe care-l tot ocolim în dulap și-l împărțim la doi și aia e.
Dacă vă întrebați și ce mănâncă Jinx (pisicuța noastră), la ea este cel mai simplu: bobițele ei și cu câte un răsfăț de ton la conservă. Mai cerșește și câte o bucățică din ceva ce mâncăm noi la masă, doar pentru ca mai apoi să se strâmbe și să plece, e destul de pretențioasă oricum la mâncare (n-ai s-o vezi mâncând crenvuști și salam de exemplu, ceea ce este minunat).
Și după o postare lungă cât o zi de post, mi-ar plăcea să aud în comentarii dacă e vreo idee pe care v-ar plăcea să o preluați sau dacă ați vrea voi să-mi mai dați o idee. Dar vă rog eu, cu ingrediente care se pot găsi la tot pasul și pentru tot buzunarul.
Mulțumesc, Laura, pentru că mi-ai sugerat să scriu această postare, după ce scrisesem o postarea luuuungă într-unul din grupurile mele de FB preferate inspiraționale zilele astea, Ce gătim în carantină 🙂
Lucru de acasă și alte metafore
Aceasta nu este încă o postare despre lucru de acasă (disclaimer ca să aveți răbdare totuși să citiți). Deși așa am numit-o și așa. E metafora mai degrabă.
În viața mea profesională de până acum am lucrat în mare parte de la un birou. Am lucrat ȘI de acasă în unele perioade, atunci când aveam proiecte de tradus sau când munca pe care o aveam de făcut era atât de multă încât necesita un timp suplimentar extins pe care nu avea sens să-l fac de la birou, dintr-o clădire goală. Am scris cu litere mari ȘI de acasă pentru că lucram și de la birou și apoi deschideam laptopul și acasă când ajungeam.
Pentru că predomina munca de la birou, nu am depus vreun efort să fac vreun colț special de lucru de acasă. Am încercat, am mai avut un scaun de birou (care s-a stricat între timp și a trebuit aruncat), am cumpărat la un moment dat o măsuță (cea de pe care scriu acum) dar care este rotundă, mică, neîncăpătoare și ani de zile am aruncat-o într-un colț de sufragerie și i-am dat sarcini deloc pe măsura costului investit în ea (gen țin pe ea mărgele și machiaje).
Astăzi este a 11-a zi (lucrătoare) de lucru de acasă permanent și încă din prima zi m-am tot străduit să-mi găsesc colțul acela numai bun de lucru de acasă, mai ales că apartamentul e acum ca un spațiu de co-working în care fiecare are call-urile și telefoanele lui de dat și de primit, nu se poate mereu de stat în aceeași cameră. Așa am crezut.
Am început în dormitor (unde nu am decât pat și șifonier). Nu aveam semnal bun la internet, nu aveam de ce să mă sprijin calumea, nu dădea bine pe video oricum să se vadă așternuturile în care dorm (da, puteam să pun cuvertură dar nu sunt obișnuită), nu făcea bine nici la somn pentru că mă reconectam înainte de culcare cu toate subiectele și tot așa (nu e ca și cum dacă nu lucrez în dormitor nu mă reconectez la toate subiectele dar în fine, altă discuție).
M-am mutat în sufragerie pe o canapea mică. Ba cu laptopul în brațe, ba cu el pe măsuța de cafea. Incomod, dureri de spate, loc insuficient, lumina din spate bate în cameră și nu se vede și tot așa.
M-am dus în bucătărie. Un pic mai ok, masa de acolo e mare. Dezavantajele sunt că dacă eu stau în call-uri ore întregi pe video limitez spațiul să mai poată găti cineva (fiindcă aragazul era în spatele meu, dacă mă dau mai încolo se vede chiuveta, aragazul are și el un buton lipsă, se vede aiurea), uneori aglomerarea de pâine, sticle de apă, gustărele, firimituri de pe masă mă aducea într-o stare totală de ne-lucru.
În bucătărie am stat cel mai mult până acum și părea că e ok. Doar că scaunul e din ăla ieftin de la Ikea de lemn (sau ce-o fi). I-am pus eu o pătură peste dar tot incomod este. Pe deasupra și scârțâie ca naiba la fiecare mișcare.
Ok, am stat destul cu un disconfort care păruse confortabil la un moment dat. Nu durea suficient de tare. Asta până când, după încă vreo trei ore de stat pe el, iar a început să mă doară (cam tot corpul dar mai mult de la mijloc în jos) și am zis că trebuie altceva.
Mai știți că ziceam mai sus de o masă care nu e pusă în valoare cu totul. Am scos masa de acolo, am așezat-o lâng canapeaua mică. Pentru că masa era prea sus și eu prea jos, am pus o pernă pe canapea pe care să stau. Am pus și altă pernă pe post de spătar (pernele canepelei). Masa e micuță dar încape laptopul și mouse-ul. Restul lucrurilor le am lângă mine pe canapea, super la îndemână. Am descoperit că ajung foarte bine și la priză.
Testez soluția asta de vreo oră doar, pare mai bună. Puncte slabe: în continuare bate lumina în camera laptopului și atunci se vede o imagine foarte ștearsă (mă gândesc cum să rezolv și asta), mai alunecă pernele și trebuie să le reașez, din astea. În limbaj de programare aș spune că soluția are încă multe bug-uri deși merge.
Ce voiam de fapt să spun cu povestea asta lungă și poate inutilă este că dacă vrei să ai super idei trebuie să începi de la mini-idei, să testezi continuu, să mai pui elemente, să mai scoți elemente, să mai spui cuiva, să asculți o opinie, să observi cum poți îmbunătăți, să te mai uiți și la alții cum au făcut, să comunici. Nu să te obișnuiești cu toate disconforturile ci să vezi pe care dintre ele le poți elimina, cum poți să aduci ideea la alt nivel. Și asta se face doar prin încercare continuă.
Mai am și alte exemple în care am făcut sute de simulări. Poate pare muncă pierdută. Dar nu mi-ar fi ieșit nicioată din prima varianta finală implementabilă dacă nu treceam prin toate și nu descopeream la fiecare pas de ce merge ceva și de ce merge mai bine altceva.
Și nu vă gândiți că sunt mereu persoana aceea care face încercări. Uneori o las baltă și gata. Nu că vorbesc eu acum din castelul aleșilor care nu se lasă niciodată. Nici pe de parte. Ce spun este că trebuie să începi de undeva să găsești soluția salvatoare. Nu o să vină deodată. Și chiar dacă uneori pare că vine deodată când toci ceapă pentru tocăniță ea nu vine deodată. Ea vine tot în urma milioanelor de gânduri și simulări mentale.
Este o perioadă dificilă și este nevoie mai mult ca niciodată să fim creativi. Și sunt mulți oameni care cred că ei nu sunt creativi. Eu cred că suntem toți creativi în felul nostru. Trebuie doar să începem, să avem spațiul safe în care să testăm și să spunem ce credem chiar dacă inițial nu pare nimic valoros. Cineva aude ceva la tine, preia ideea, o dezvoltă, mai pune ceva. Apoi tu vezi ceva și mai adaugi și tu și tot așa. Așa se fac lucrurile mari. Împreună.
Atât deocamdată. Mă duc să mai fac teste. Pe colțul de lucru de acasă și alte experimente. Chiar dacă poate nu vor aduce un rezultat concret la finalul zilei. Vor contribui să am un rezultat poate mâine. Și este egal de valoros în momentele astea.
Aaaa și dacă nu ați observat, era o metaforă cu masa. Masa folosită pentru machiaje și mărgele pe care acum țin laptopul și am pus-o altfel în valoare. Este o metaforă despre potențial folosit vs nefolosit. Înțelegeți voi.
Antrenament de fiecare zi
Sunt câțiva mușchi pe care mi-i antrenez intens de câteva zile. Uneori iese mai ușor, alteori merge mai greu, cert este că încă fac destulă febră musculară, ceea ce mă face să cred că încă nu am intrat într-o rutină care să-mi permită să antrenez mușchii fără efectele secundare ale febrei (musculare, nu am altă febră, stați fără grijă; și dacă aș avea, nu aș avea cum să o dau mai departe, pentru că stau în casă).
Îmi încep antrenamentul dimineața cu mușchiul înțelegerii. Fac multe repetări ca să pot înțelege anumite comportamente iraționale ale altor oameni care interacționează în continuare în persoană, deși nu este nevoie. Adică au tot contextul să stea în casă și totuși nu o fac. De exemplu faptul că vine pensia, intră salariul și dacă stau acasă și/sau muncesc de acasă. Sau antrenez mușchiul înțelegerii față de angajatorii care nu permit angajaților să lucreze de acasă deși se poate. (acolo unde nu se poate, nu se poate, dar la unii se poate și totuși nu o fac).
Apoi îmi mai antrenez mușchiul de selecție a știrilor false și alarmiste care îndeamnă oamenii cu mușchii mai slabi la comportamente iraționale.
Antrenez și mușchiul compasiunii față de comportamentele iraționale reieșite din nevoi de bază sau din anxietatea necunoscutului în ceea ce privește viitorul.
Fac câteva repetări care să anteneze și mușchiul empatiei, deși nu foarte multe, pe acesta cred că-l am cel mai dezvoltat. Mai ales că e cea mai în siguranță metodă să porți pantofii altcuiva fără să fii nevoit să intri în contact chiar cu pantofii respectivi. Sau șosetele, mai nou, avem din ce în ce mai puțină nevoie de pantofi zilele astea. Ceea ce este ok, eu îmi găsesc oricum mai ușor de cumpărat șosete decât pantofi. Ce să-i faci, picior mic.
Cel mai mult și mai mult, seara la culcare, antrenez mușchiul recunoștinței: că am posibilitatea să stau acasă și să muncesc de acasă, că chiar și dacă nu voi mai avea venituri în următoarea perioadă, cel puțin unul dintre noi va avea. Că am o casă plăcută în care să stau cu toate condițiile (chiar dacă n-am balcon sau grădină în care să ies, astea ar fi fost așa, bonus), că eu și ai mei suntem încă sănătoși (și că facem tot ce se poate să rămânem așa), că am cărți de citit și chiar dacă nu aș fi avut sunt suficiente materiale în online, că am mâncare pe masă, că am o pisică minunată care ne bucură zilnic și care se bucură și ea de prezența noastră acasă în fiecare zi, că avem mâncare să îi punem și ei pe masă (uneori și ton, cam des, nu e chiar cel mai sănătos pentru ea, însă e cam cum sunt dulciurile pentru noi), că nu am pofte ieșite din comun și că reușesc să dozez dulciurile pe care le consum (am exclus deja din cumpărături Oreo, se pare că dacă-l am în casă nu pot trăi cu el, trebuie să-l dau gata) și să-mi păstrez greutatea chiar și în condițiile în care nu mai fac la fel de multă mișcare ca înainte, că am posibilitatea să fac mișcare în casă (am și TRX-ul care ajută destul de mult la antrenamentele structurate), că am o grămadă de familie și prieteni cu care pot vorbi și povesti în online. Și multe multe altele!
Acum na, dacă am scăpat și eu o poză pe Facebook cu un antrenament (se mai acceptă câte un post din vanitate în vremuri de pandemie, nu vreau să fiu chiar așa de dură cu mine), nu vă imaginați că fac asta dimineața, prânz și seara, trag de mine uneori, alteori nu trag de mine și nu lucrez deloc, încă nu am intrat într-o rutină de mișcare.
Și lista de antrenamente poate continua.
Sunt și zile de repaos când abia abia dacă pot să le antrenez pe cele de mai sus. Dar nu sunt zile de repaos total, totuși. Și pentru asta sunt recunoscătoare.
Mai sunt și mușchi care par mai în formă decât oricând și pe care încerc să-i mai relaxez. De exemplu, mușchiul furiei, față de oamenii care deliberat aleg să-i supună la risc fix pe cei dragi, părinți care nu respectă niciun fel de măsură și își expun propriii copii la risc, care nu ascultă și ies pe afară în locuri aglomerate, total neprotejați și în ieșiri absolut irelevante și care nu sunt absolut necesare pentru supraviețuire.
Sunt multe jurnale de pandemie în online, nu țin neapărat să fac și eu o rutină din a scrie lucruri pe care poate nu le mai citește nimeni, dar mai scriu și eu aici ca să-mi aduc aminte peste ani. Pentru că da, indiferent cât de greu ne este și încă ne va mai fi, îmi exersez mușchiul speranței că vom exista împreună și peste ani, dacă facem astăzi ceea ce trebuie, împreună și totuși separat!
Cărțile lunii februarie – Familii
Până la momenul în care m-am așezat să scriu aceste rânduri, nu am realizat că toate cele patru cărți pe care le-am citit în luna februarie au în centru povești despre familii. Sigur, nu sunt toate pe aceeași temă, însă pentru mine a fost clar cum familia este, într-un fel sau altul, leitmotivul tuturor.
În ordine cronologică, încep cu Educated/Învățare. Memorii, scrisă de Tara Westover, o autobiografie a vieții ei într-o familie de mormoni, o familie cu un mod de viață extrem de diferit de ce s-ar putea numi, în termenii mei, normalitatea. Mi-a fost foarte greu s-o citesc, extrem de greu. Pentru că mă înfuriam la fiecare lucru pe care ei îl făceau diferit de restul lumii și mi-am antrenat cu putere mușchiul înțelegerii și al acceptării că alți oameni trăiesc altfel (chiar dacă asta înseamnă că nu merg la școală sau la doctor și trăiesc izolați în vârf de munte).
De fapt ce m-a necăjit cel mai mult este faptul că oamenii care aleg să trăiască în felul ăsta, fac niște alegeri și pentru copiii lor. Iar lupta acestor copii de a-și găsi propriul sens și propria înțelegere despre viață este extrem de grea sau poate pierdută din start atunci când cresc în familii unde normalitatea este altceva decât este în restul lumii în care ar trebui să te integrezi.
Vă las mai jos ce am scris pe Goodreads despre ea imediat ce am terminat-o, cred că sentimentul acela de după ce ai dat și ultima pagină este cel mai autentic exprimat (și, desigur, încărcat emoțional).
Nu sunt pregătită să scriu o recenzie a acestei cărți, mă simt furioasă și dezamăgită (nu de calitatea cărții, ci de altceva….poate de umanitate cu totul.) Este adevărat că mă așteptam la altceva, adică să știu mai multe despre cum Tara s-a autoeducat fără școală până la vârsta de 16 ani și mai puțin despre terorile acestei familii. Poate dacă era ficțiune, aș fi spus: ce fel de persoană bolnavă la cap ar scrie așa o carte. Însă, oricât de trist și de șocant, aceasta este o poveste adevărată și încă nu îmi vine să cred că majoritatea personajelor mai sunt în viață (după ce au fost rănite până au ajuns la limita dintre viață și moarte și apoi și-au revenit cu un minim de tratament naturist – îmi vine greu să cred așa ceva, având în vedere că în realitate mor oameni din mai puțin de atât și având la dispoziție îngrijiri medicale profesioniste). Poate că Tara, copil fiind, a exagerat gravitatea rănilor, nu știu asta.
Mi se pare un miracol absolut felul în care Tara, după ce a crezut într-o familie de mormoni extremiști, în condiții dure, abuzuri, boli mintale, a reușit să fie suficient de sănătoasă la minte încât să ajungă la acest nivel, să meargă la facultate, să obțină un doctorat. Pentru mine este o poveste incredibilă. Cu toate astea nu am putut să îi dau cinci stele. Și asta pentru că m-a ținut într-o stare de furie pe tot parcursul ei.
Înțeleg de ce era necesar să fie scrisă în felul în care a fost scrisă însă mi-ar fi plăcut să insiste mai mult pe procesul ei de învățare, pentru mine au fost insuficiente date despre cum a reușit de fapt.
Mi-ar fi plăcut să o văd live la Brand Minds care e peste câteva zile, însă nu cred că îmi voi permite eu în viața asta un bilet acolo 😀
Deși a fost ultima care citită din lună, scriu acum despre ea, pentru că am ales-o pentru că era cumva în stilul Educated. Castelul de Sticlă este o carte despre o familie disfuncțională, un tată bețiv și dus cu pluta (deși cu o vagă sclipire de inteligență), o mamă artistă wanna be ruptă de realitate. Patru copii (3 fete și un băiat) chinuindu-se să supraviețuiască prin zecile de mutări, foamete, condiții precare de trai, mizerie, abuzuri mai mult sau mai puțin evidente însă de tot felul (de la colegi, părinți, unchi, bunici, oameni de pe stradă, fie sexuale fie bătăi și abuzuri emoționale). Care este scrisă uneori cu un soi de umor care nu mi se pare deloc amuzant.
E clar că sunt lucruri pe care nu le pot înțelege însă cel mai de neînțeles lucru pentru mine a fost secțiunea de mulțumiri de la final. Mulțumea tatălui și mamei. Pentru ce? Pentru o viață plină de chinuri care s-o urmărească până la adânci bătrâneți? Asta pentru că înțeleg că este o poveste adevărată.
Am citit în paralel, Măștile Fricii și Pachinko. Vorbesc mai întâi despre Măștile Fricii pentru că a fost mai scurtă și am reușit să o termin înainte.
Am descoperit această carte la un Talcioc, ascunsă într-un teanc de cărți despre care auzisem sau pe care le citisem deja. Aceasta era una necunoscută și m-a atras atât titlul cât și pasiunea mea de a descoperit și citi autori români contemporani.
Este o carte grea și plină de suferințe, portretul schimonosit al unei familii încărcate de suferințe în lanț, portretul multor familii din România, pe lângă care trecem dar închidem ochii. Fie că nu vor ei să ne dezvăluie, fie pentru că e mai comod pentru noi să nu-i vedem.
Este despre suferințe nevindecate, frici, despre bătăile din familie, alcool, despre cum afectează toate astea un șir întreg de generații atunci când nu sunt scoase și vindecate. În caz că vindecarea mai e posibilă… Deși nu este deloc o lectură comodă, vă recomand să o citiți.
Tot căutând despre carte pe net, am dat peste această recenzie video, care s-ar putea să vă ajute să vă faceți o idee mai clară. Pe mine m-a convins să mai citesc și altceva de ea, motiv pentru care am mai cumpărat încă un roman, Vina. Care își așteaptă cuminte rândul.
Cartea mea preferată citită în acest an este Pachinko, un roman care urmărește povestea unei familii de imigranți coreeeni în patru generații, care încearcă să ducă o viață decentă în Japonia (pe parcursul a aproximativ 80 de ani). Am crezut că vă fi greu de urmărit și că o voi termina în mult timp (e destul de consistentă) însă nu a fost așa. M-a prins foarte mult. Evenimentele sunt spuse în ordine cronologică, personajele sunt construite împreună, unele îmbătrânesc, altele se nasc, a fost o plăcere să fiu și eu parte din viețile lor deloc ușoare.
Pentru mine a fost și o lecție de istorie foarte practică și ușor de urmărit. Habar nu aveam cum au fost imigranții coreeni respinși și abuzați în Japonia, nu știam nici că, chiar dacă ești la a doua sau a treia generație de coreean născut în Japonia, tot pașaport Sud-Coreean ai.
Personajul care leagă împreună toate celelalte personaje este Sunja, o adolescentă coreeană care se îndrăgostește de un bărbat mai în vârstă care o seduce. După ce rămâne însărcinată din greșeală, Sunja află că bărbatul pe care-l iubește nu poate să o ia de soție pentru că este deja însurat în Japonia, însă tot vrea să aibă grijă de ea și de copil.
Am admirat foarte mult felul în care aceasta refuză, în ciuda rușinii de a fi rămas însărcinată fără să fie căsătorită, în ciuda faptului că era îndrăgostită de bărbatul respectiv.
Soarta i-l scoate în cale pe Isak, un tânăr preot care decide să o salveze și să se căsătorească cu ea și să o ducă în Japonia, acolo unde fratele lui locuia deja cu soția. De aici povestea se desfășoară cu viețile Sunjei, a fiilor ei, a cumnaților și a tuturor celor pe care îi întâlnește pe parcurs.
Pentru mine Sunja este personajul principal și este atât de frumos construită că n-ai cum să n-o iubești.
Cred că cel mai mult și mai mult mi-a plăcut această carte pentru că, în ciuda discriminărilor, abuzurilor, sărăciei, greutăților și nedreptăților, mereu se regăsesc și momente de bucurie și speranță. La fel ca în cazul jocului, Pachinko, uneori pierzi, alteori câștigi, uneori pierzi sau câștigi pentru că alții ți-au influențat norocul. Pachinko nu este doar o metaforă a cărții dar este și un element extrem de practic din carte, afacerea care i-a scos pe toți din sărăcie.
Despre Pachinko a scris Barack Obama pe pagina lui de Facebook și preluat apoi textul pe site-ul autoarei. Despre Educated puteți citi și pe blogul lui Bill Gates, unde puteți vedea de asemenea și un interviu cu Tara.
Și dacă tot am zis de Barak Obama, prima carte a lunii martie, Barack Obama, Dreams from My Father. Abia începută. Dar e clară deja înclinația mea către memorii, autobiografii, origini, familii.
Acestea fiind spuse, lecturi liniștite, tuturor!
