Iubirea nu vine de la sine și nici nu ni se cuvine
După ce am terminat cartea Domnicăi Petrovai, Iubește și fii iubit(ă) am vrut să scriu imediat despre ea. Doar că nu s-a legat, când am avut timp n-am avut stare, când am avut stare nu am avut access la laptop, când am avut acces la laptop și timp nu am avut cartea la mine și tot așa. De fapt cred că în loc să muncesc să-mi găsesc cuvintele, am fost prea ocupată să găsesc scuze.
M-am așezat în seara asta pe canapea și am stat 20 de minute (pe ceas) cu foaia albă deschisă, încercând să încep cu titlul (n-are încă titlu postarea dar până ajunge la voi o să aibă). Apoi am schimbat postul la televizor, am mai citit o dată prefața la carte și tot nu știam cu ce să încep.
Am rămas cu ochii în televizor unde rula un episod din Friends (Prietenii tăi) în care Monica ajunge spontan să-i organizeze lui Rachel două petreceri de ziua ei, în același timp, una într-un apartament și cealaltă în apartamentul de vizavi. Și asta pentru că părinții lui Rachel erau în divorț, amândoi voiau să vină la ziua lui Rachel însă nimeni nu-și dorea ca cei doi să se întâlnească. O vedem pe Rachel alergând când la unul când la altul, timp în care fiecare dintre părinți spune aceeași poveste dar din perspectiva proprie, în culori diferite. După un timp în care Rachel ascultă cum părinții ei se bârfesc unul pe altul, se fac cu ou și cu oțet (they bitch about each other pe americănește), Rachel îi povestește lui Chandler că toată experiența asta o duce cu gândul la zilele de 4 iulie din copilările când încă erau o familie și când părinții ei nu se urau unul pe altul.
Și uite așa am reușit să am și eu un început de postare (cam lung) despre cartea asta cu care am avut o relație de love-hate (dragoste-ură) timp de o săptămână cât a durat să o citesc. E o carte care deschide cutii ale Pandorei pe care le-ai ascuns demult în pod, te provoacă să cauți prin cotloanele experiențelor tale, să deschizi răni pe care le credeai demult închise, să cauți răspunsuri la întrebări la care credeai că ți-ai răspuns. Deși este o carte cu subtitlul (aproape) totul despre relația de cuplu, cel mai mult te învață să lucrezi cu tine însuți înainte să lucrezi cu cei din jurul tău la îmbunătățirea, repararea sau, de ce nu, prevenirea de comportamente care, nevindecate la timp, ajung mai devreme sau mai târziu să reducă iubirea la experiența de mai sus a părinților lui Rachel.
Am iubit cartea atunci când mi s-a confirmat că fac/am făcut ceva bine, am urât-o din tot sufletul când mi-a demonstrat contrariul. Dar am strâns din dinți și am continuat să citesc cam ca atunci când ne dă cineva un feedback constructiv care nu ne place însă îl ascultăm pentru că avem dorința de a crește, a învăța, a fi mai buni și a face lucrurile mai bine.
Nu știu dacă titlul cărții îi face dreptate întru totul. Cred că îi minimizează puțin conținutul. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Mi-e teamă ca lumea să n-o cumpere pentru că li se va părea încă o carte de rețete de cum să fii fericit în cuplu cu care să acoperi oala de lapte. Mai ales cinicii ar putea să o desființeze fără să ajungă să citească și pe spate sau să parcurgă măcar începutul. Nu am altă propunere de cum să se fi numit altfel. Dar mă mai gândesc. Deocamdată nici postarea mea nu are titlu.
Și cei care o vor cumpăra tocmai pentru că vor crede că are rețete rapide de reparat relații vor avea o mare dezamăgire. Nu desfaci capul (sau cordul), pui cartea ca unguentul pe lovitură și se rezolvă. E nevoie de multă muncă depusă cu noi înșine. Dacă o veți citi, veți identifica singuri care sunt acele situații care vi se potrivesc. Cartea prezintă o gamă largă de situații, nu avem cum să ne regăsim în toate. Dar în cele în care ne regăsim, recomand să poposim mai mult, nu să citim ca pe beletristică ci chiar să învățăm să schimbăm ceva. Și să evaluăm dacă putem de unii singuri să reparăm sau trebuie să mergem mai departe la un terapeut.
Știu că încă există multe reticențe când vine vorba de terapie, fie individuală, fie de cuplu. Doar că uneori, pur și simplu nu putem singuri. Dacă avem o suferință fizică pe care tot încercăm să o tratăm fie cu leacuri tradiționale fie cu faimosul doctor Google… dacă nu trece, ajungem la doctor până la urmă. De ce n-ar fi la fel și cu suferința sufletească. Avem doctor și pentru asta. Doar că, am aflat eu de la unul dintre ei, nu există pastila fericirii, nu sunt operații sau tratamente care ne fac bine. Noi trebuie să ne facem bine, cu îndrumare și ajutor de la specialist dar cu extrem de multă muncă din partea noastră.
Fie că sunteți singuri în căutarea unui partener, fie că ați avut o relație (mai multe) de lungă durată care s-au terminat, fie că sunteți într-o relație care merge dar mai mult nu merge, fie că sunteți într-o relație despre care considerați că funcționează perfect, fie că sunteți într-o relație la început cât încă fluturii dau din aripi prin stomac, fie că sunteți singuri dar nu sunteți în căutarea unui partener….. fie că… oricare ar fi situația voastră, această carte este și pentru voi.
Am tot recomandat-o prin viu grai la familie, prieteni, colegi. Mi-a fost cerută cu împrumut și o să o dau cu drag, pe rând. Însă vă recomand să o cumpărați. Veți mai avea nevoie să recitiți pasaje sau să le subliniați pentru recitire, să fie doar pentru voi, un exemplar intim pe care să lucrați. Eu sigur mai cumpăr una pe care să fac notițe și una pe care să o fac să circule. Am primit și feedback-ul că e scumpă. În raport cu ce oferă, prețul devine nesemnificativ.
În încheiere, vă las chiar cu cuvintele Domnicăi, dacă nu v-am convins eu, poate are ea mai multe șanse. Dar nu înainte de a vă recomanda și Mind Education HealthBlog, unde puteți citi constant articole de actualitate scrise de psihoterapeuți cu experiență.
Și în a doua încheiere, ce apreciez și mai tare la acastă carte este că este scrisă de o româncă, scrisă pe românește din experiențe românești și din zilele noastre. E foarte actuală și conectată la cultura noastră.
De când lumea și pământul, cu toții tânjim să fim iubiți mereu: să trăim o iubire care să dăinuie până la adânci bătrâneți, cu focuri de artificii, declarații și serenade în ceas de noapte. O iubire perfectă, fără cusur – fără teama abandonului, fără frica de a fi rănit, sufocat, umilit sau anulat. Vrem să ne fie bine alături de omul pe care-l iubim. Vrem să fim iubiți și, dacă e să suferim din dragoste, vrem să fie așa… romanțios și cu happy-end, cum e în filmele sau cărțile de dragoste […] Vrem să fie totul ca la început. Vrem să meargă de la sine. Vrem să-l schimbăm pe celălalt sau să se schimbe el pentru noi. Vrem…
Iubirea nu vine de la sine și nici nu ni se cuvine.
Văd modele proaste – pe stradă, la TV, pe rețelele de socializare: o lume în derivă prinsă în jocul cuplului-reclamă, al iubirii floare-la-ureche, fru-fru, în care totul e bine și frumos. Al sfaturilor experte despre cuplu, al truismelor și sloganurilor goale: e important să comunicăm, iubirea vine de la sine etc. Văd parteneri care vor să primească, dar nu sunt dispuși să dea. Suferinzi în relații toxice sau, la polul opus, suferinzi pentru că nu există cineva suficient de bun pentru ei. Văd mult eu. Parcă niciodată n-am fost mai liberi să fim singuri.
Copiii voștri încă nu știu, poate, să scrie și să citească, sau nu au capacitatea să înțeleagă încă, dar, inevitabil, modelul vostru de viață de cuplu, de iubire le va rămâne întipărit în minte și suflet pentru tot restul vieții. Așadar aveți grijă ce lăsați în urmă…
Domnica Petrovai
Și postarea asta tot n-are titlu…așa că pun unul temporar. Poate se va dovedi permanent. Să vedem… Până una alta nu cred că vă va împiedica asta să puneți mâna să comandați această carte.
Mulțumesc pentru amintiri!
Nici nu mai știu de la ce m-am luat însă într-o seară, săptămâna asta, am deschis din laptop, folder după folder de poze, de cu ani în urmă. Unele mai organizate (din vacanțe, de la Iași, de la țară, de la muncă, de la nuntă, așezate pe sărbători sau pe ani), altele mai la grămadă, puse pe categorii impersonale gen poze iPhone 4 sau 5, pe măsură ce mai goleam telefonul de ele.
Întotdeauna mi-a plăcut să fac multe poze și cred că sunt coșmarul familiei și prietenilor mei pe care îi pun să-mi facă. Mai ales acum că am camera foto de la telefon defectă și nici c-am reparat-o dar nici că m-am mobilizat să cumpăr un telefon mai nou și mai bun….fotograf.
Țin minte că am avut o discuție mai demult cu Laura, sora mea, în care dezbăteam cât de des ne mai uităm la pozele pe care le facem de-a lungul anilor. Și eu i-am spus că eu chiar mă uit, destul de periodic.
Dar ca să revin la seara de joi în care m-am uitat la poze și m-au năpădit toate amintirile pământului. Am văzut multe poze ”nereușite” dacă e să le iei după reguli, mișcate, încețoșate… dar care mă transpuneau instant în bucuria, zâmbetele și îmbrățișările momentului de atunci. Și m-a cuprins un dor și-o jale, mai ales acolo unde erau oameni care nu mai sunt deloc pe lume cu noi dar și oameni care mai sunt pe lume dar nu prea mai sunt parte din lumea mea apropiată.
Ieri de dimineață, soțul meu a adus acasă un teanc de poze vechi pe care le-a găsit în apartamentul părinților. Am analizat cu interes poze de când era el copil, am încercat să recunosc oameni pe care eu i-am cunoscut doar de maturi dar care au fost și ei tineri. M-am necăjit când s-a terminat teancul și le-am luat de la capăt. M-am bucurat că nu l-am cunoscut pe soțul meu când avea 17-18 ani că mi-ar fi frânt inima în două cu privirea lui de cel mai popular băiat din liceu 😀
Una dintre fotografii a rămas separată de teanc. Aceea nu era o fotografie ci un fragment de viață obișnuită. Și da, acestea sunt cele mai prețioase, cele în care nu stai la poză, ci ai un moment de viață obișnuit pe care cineva ți-l surprinde pe cameră. Și dacă una dintre persoanele din fotografie nu mai este printre noi, o persoană dragă și importantă, atunci frântura de viață obișnuită devine dureros de privit. Dar în același timp, mulțumiri pentru amintiri îți vin în minte, chiar dacă nu mai știi cine a surprins momentul.
Am privit și eu frânturi de viață obișnuită cu tata. Am mai găsit câte una sau două și cu bunica. Cele cu tata, cel mai greu de privit. Și timpul nu face să fie mai ușor de privit, ci din contră. Dar ne luăm din când în când inima în dinți și ne uităm, pentru că ne e dor și pentru că suntem recunoscători pentru amintiri.
Cu ocazia asta am trecut și prin pozele de la ședința foto făcută de Oana și Codrin acum 6 ani. Și simt să le mai spun o dată, mulțumiri pentru amintiri! Mai jos, una (sau două…trei) dintre pozele mele preferate, de când am fost și noi tineri și miri 😀
Tu când te-ai uitat ultima dată la frânturi de viață surprinse pe cameră și ai spus mulțumesc pentru amintiri?
Timp pentru filme
Am văzut în ultimele luni câteva filme despre care nu am scris însă de care poate v-ați bucura și voi (de unele mai mult decât de altele) în caz că nu ați apucat încă să le vedeți și poate că v-ar fi pe plac.
Mamma Mia 2! Here We Go Again. Văzut de 2 ori. Ambele la cinema. L-aș urmări oricând, cu drag, și a treia oară. Poate nu iar la cinema că deja mi-am adus contribuția. Despre film a scris Laura dar și Moviecore. Ce pot eu să spun este că e un film pe care l-am văzut cu zâmbetul pe buze și cu lacrimi în ochi și că m-a făcut să redescopăr și să ascult pe repeat melodii ABBA pe care le știam dar ale căror versuri nu le-am perceput niciodată așa de profund cum le-am simțit acum. Dacă nu ați văzut primul Mamma Mia din 2008 vă recomand să începeți cu acela. Și apoi să ascultați, cu atenție melodiile ABBA și poate veți descoperi, așa cum am făcut-o și eu, minunata lume nouă a melodiilor de demult.
Lion. Văzut de două ori. Prima dată în avion. A doua oară acasă. L-aș mai vedea și o a treia oară. Un film simțit și plâns aproape de la început până la final. Merită investiția de timp și de șervețele.
Book Club. Văzut la cinema, între fete. Simpatic, amuzant, relaxant, pe ici pe colo emoționant. În funcție de stare se mai poate lăsa și cu lacrimi.
The Big Sick. Văzut acasă. Inspirat din realitate. Actorul principal își joacă de fapt propria poveste. Și cu plâns și cu râs, merge văzut și de două ori deși eu l-am văzut doar o dată.
Adrift. Văzut la cinema. Inspirat din fapt real însă pus în scenă destul de slab. Nu ca aș fi eu vreun critic de film însă am observat destul de lucruri care m-au deranjat. Povestea însă emoționanță. Merge văzut mai degrabă în avion sau acasă, nu știu cât merită un drum la cinema.
Love Building. Românesc. Văzut online, săptămâna asta. Am tot auzit de el însă nu știu de ce n-am fost curioasă până acum când era recomandat în cartea pe care o citesc acum. Despre cupluri, relații. În principiu dramă. Dar are și elemente de comedie destul de multe. Haz de necaz.
Dacă aveți niște timp de petrecut în fața unui film și nu vă face cu ochiul niciunul de mai sus, aruncați o privire pe Moviecore, nu aveți cum să nu găsiți acolo ceva pe gustul vostru.
Timp de citit
Zilele astea am stat destul de mult în online. Am citit articole, opinii, statusuri, m-am uitat la interviuri, video-uri, bloguri. Multă informaţie şi din ce în ce mai greu de distins ce e real şi ce e manipulare prin dezinformare. Se sharuieşte mult şi la gramadă şi devine din ce în ce mai obositor să îţi creezi o imagine obiectivă asupra unor situaţii şi evenimente. Şi asta pentru că fiecare vede cu alţi ochi şi cu altă minte şi cu o experienţă diferită în spate.
Pe lângă asta, am avansat destul de mult în lectura unei cărţi care m-a prins de la început, Iubeşte şi fii iubit a Domnicăi Petrovai. Asta după ce am abandonat (pus pe aşteptare) alte câteva cărţi (unele lectură obligatorie până la o anumită dată, altele începute de drag dar lăsate în paragină după câteva capitol).
Între timp tot apar diverse reviste, articole, studii de caz din domeniul meu de activitate pe care vreau să le aprofundez, să citesc mai mult despre un anumit subiect, să învăţ, să cresc, să îi ajut pe alţii din toate aceste învăţăminte. Nu sunt lecturi uşoare, necesită timp de citit şi de recitit şi de analizat şi de văzut care este aplicabilitatea şi cum în contextul în care mă aflu.
Mă simt, aşadar, sufocată de enormitatea de informaţie pe care vreau să o acumulez într-un timp limitat, dorindu-mi în acelaşi timp să citesc şi literatură simplă, ficţiune, să am momente de respiro în care să trăiesc pentru câteva ore în poveştile altcuiva.
Continui să cumpăr cărţi, să acumulez articole în bookmark, să dau save la postări/articole/video de pe Facebook la care vreau să revin ulterior. Pare că nu mai e timp deloc şi atunci sunt momente de blocaj în care nu ştiu ce să aleg, cu ce să încep, care e mai important pentru mine în acest moment. Ma trezesc că mă simt vinovată dacă aleg într-o seară să văd un film de 120 de minute timp în care aş fi putut să mai acumulez o informaţie, două, fără să conştientizez pe moment că şi filmul acela, dacă l-am ales, are un rost şi o însemnătate pentru mine. Că mă relaxează, că mă învaţă ceva, că e doar somnifer…depinde de la caz la caz.
Dacă aleg să mă concentrez pe o carte, mi se întâmplă uneori să îmi arunc privirea în sufragerie şi să văd teancul (din imagine) şi să mă sufoce iar gândul la câte dintre ele au câte un semn de carte după zece pagini sau cincizeci.
Şi când deschid o pagină albă de blog ca să aştern nişte gânduri, de multe ori mă întreb…din lista lungă de lecturi pe care o are fiecare, cine mai dă click şi pe postarea mea să citească ceva care poate să îi aducă sau poate să nu-i aducă vreun folos.
Mi se întâmplă uneori şi când e vorba de taskuri (la muncă sau altele din viaţa personală). Să fie atât de multe pe care vreau să le fac încât să nu le aranjez în ordinea potrivită pentru că le-aş face pe toate deodată şi apoi unele dintre ele să nu iasă. Dezamăgirea că nu am putut, că nu mi-a ieşit este mare şi mă ţine, uneori, şi mai pe loc în realizarea obiectivelor concrete.
Ce m-a ajutat însă să mă organizez mai bine în perioada asta a fost conştientizarea. Şi apoi selecţia lucrurilor la care mă pot angaja şi pe care să le şi termin în timpul agreat. Conştientizarea a venit dintr-o conversaţie avută cu cineva de la birou despre care cred că are o capacitatea nativă sau exersată de selecţie a subiectelor de care se poate ocupa, de concentrare, organizare. E de luat în considerare de câte lucruri ne apucăm fiecare şi câte terminăm. Mereu va apărea ceva mai lucios.
Aşa că am început să notez, să planific, să văd cât pot face şi în cât timp, sa renunţ la anumite subiecte (nu fără suferinţă). Am aplicat asta şi când e vorba de lecturi. De câte cărţi mă pot apuca şi câte pot să termin. Şi am ales doar una singură din tot teancul şi nu mă voi atinge de alta (decât s-o şterg de praf eventual) până când aceast nu va fi terminată. Şi tot aşa…
Atâtea întâlniri la cafea pot avea într-o lună, atâtea feluri de mâncare pot găti, atâtea taskuri pot îndeplini, atâtea filme pot vedea, la atâtea evenimente pot participa, atâtea weekenduri pot pleca pe undeva şi lista poate continua. Renunţarea la lucruri pe care ne dorim să le facem (sau amânarea) nu vine fără suferinţă, fără frustrarea că nu suntem în stare, că poate am putea mai mult dacă ne-am concentra mai bine, că poate…..
Însă dacă exersezăm această selecţie de cât putem face într-o anumită perioadă de timp, acceptăm că atât se poate, setăm nişte timpi realişti pentru obiective şi îi anunţăm şi pe ceilalţi impactaţi de ele, dacă suntem sinceri cu capacitaţile noastre şi cu resursele de care dispunem, am fi mai eficienţi, mai concentraţi, mai liniştiţi, am termina, cu siguranţă mai multe lucruri începute decât le terminăm acum când e haos şi aglomeraţie şi teancuri cărţi şi taskuri şi bookmarks nedeschise de luni de zile.
Un gând cu care plec la drum şi care poate vă dă şi vouă de gândit, într-o zi de miercuri ca o zi de duminică.
Noapte în Piața Victoriei
Când am timp, în weekenduri, îmi place să iau o carte și o cafea și să mă uite Dumnezeu printr-un parc sau cafenea printre poveștile care mi se dezvăluie în fața ochilor, minții și a sufletului.
Ieri am luat cartea și cafeaua și m-am așezat în Piața Victoriei, în față la guvern. Mi s-a părut cel mai potrivit loc în care să mă aflu la momentul respectiv. Protestul meu, protestul nostru, în tăcere. Am petrecut în Piață vreo 5 ore după care am mers acasă să mă schimb și am revenit când s-a lăsat întunericul și când piața s-a umplut de cei mai frumoși și mai minunați oameni pe care cu siguranță că-i mai vedem și în restul zilelor, la birou, la metrou, în parcuri, cafenele și poate la munte sau la mare. Dar să-i vezi atât de mulți, împreună, pentru același scop, mă emoționează și plâng singură și fără să dea ei cu gaze. În caz că s-au gândit că nu avem de ce plânge, avem destul, nu e nevoie să ne ajute ei să stimuleze glandele lacrimale.
După ce am ascultat piesa de la Vama, În țara în care m-am născut, pe repeat vreo 2 zile de când am descoperit-o, ieri noapte, stând pe jos în Piața Victoriei, mi-am imaginat cum ar fi să-l aud cântând-o chiar acolo, împreună cu o sută de mii de oameni cântând cu el. Și mi s-a făcut pielea de găină numai de la imaginea asta creată de mine. De ce nu s-ar întâmpla și în realitate, în seara asta sau în orice altă seară. Pentru că e clar că protestul nostru va fi unul continuu, că nu plecăm, că rezistăm, că suntem mulți, că suntem puternici.
Ce-ar fi dacă în loc de pancartele cu muie (care oricum vorbesc pe limba lor și nu pare să îi deranjeze câtuși de puțin) am începe să ne punem protestul în versuri și pe muzică? Pașnic, cu zâmbete, cu lacrimi de emoție, grupuri grupuri de oameni talentați care știu să exprime în versuri și pe note ce ne doare. Știm cu toții că cele mai mari dureri au scos cele mai frumoase melodii posibile. Și promitem că o să îngânăm și noi, cei mai puțin talentați cu voci, atât cât putem.
Astăzi de dimineață am ascultat pe repeat o piesa superbă care m-a transpus iar în piață, Noapte la mare, noapte la munte. Ce frumos ar fi să o văd pe Anastasia așezată în Piața Victoriei sau în orice altă piață din România, cântând piesa asta!
Cum ar fi să vină Dan Teodorescu cu chitara și să ne încânte cu melodiile de pe albumul Politica (scos acum cam 15 ani, perfect actual din păcate…) dar și cu melodiile de dragoste absolut minunate cu care ne bucură de ani de zile.
Hai o noapte în Piață să nu hulim, să luăm o pauză de la strigat muie cuiva care e obișnuit să ia și a devenit imun la ea ca la antibiotice ci să ne cântăm dragostea de țară și dragostea unii față de ceilalți.
Drag de mare
Nu știu alții cum sunt dar eu dacă ajung și câteva ore la mare mă încarc cu bucurie și energie să-mi ajută pentru o săptămână. Sunt weekenduri în care în afară de treburi, casnice, muncă și eventual o plimbare prin parcul din cartier, nu simt că fac mare lucru. Și trec orele cât ai pocni din degete și parcă nu simt că e cu folos pentru refacerea energiei după zilele pline din timpul săptămânii.
Weekendul acesta a fost cu totul altfel. Am ajuns vineri seara la Constanța și, deși mi-aș fi dorit să sar din mașină direct pe nisip, am fost convinsă să am răbdare până dimineața. N-am mai fost în Mamaia de vreo 6 ani (pentru că am descoperit Vama) însă, deși diferită de locurile în care merg de obicei, pot să spun că mi-a plăcut, chiar dacă bucata de plajă pe care am stat era un podium pentru branduri scumpe de costume de baie dar și reclame vizibile la chirurgi plasticieni. Apa era caldă, plaja curată, cocktailurile reci, soarele numai bun de fierbinte (nu că ar fi meritul plajei). Ba chiar am experimentat și prima mea ploaie pe plajă, un sentiment plăcut și răcoros pe care nu l-aș fi părăsit dacă nu ar fi fost pofta de mâncare atât de pronunțată.
Am mâncat în Constanța la Dana la ceaun cel mai bun crap prăjit cu mămăliguță din viața mea deși vă recomand, dacă mergeți, să încercați dintre specialitățile casei (eu aveam prea mare poftă de pește însă am gustat câte puțin și din celelalte farfurii). Asta după ce ne-am înfruptat din jumări și țuică. Un vin bun și niște clătite cu brânză și stafide și ne-am rostogolit până pe faleză, să facem loc și pentru cină.
Un pui de somn, o ușoară mahmureală pe care am dres-o cu cea mai bună quesadilla pe care am mâncat-o până acum (Burgheria, pe Tomis 107), o plimbare pe malul mării în miez de noapte și un mojito și apoi un pui mai mare de somn până a doua zi când urma să testăm altă plajă, de data aceasta cu mult mai multă normalitate și mai discretă, IpaNera. Cocktailuri atent preparate, plajă, mâncare genial de bună, atmosferă plăcută, decouri simple, naturale și pictate cu suflet, masaj, o oază de bucurie, dacă nu mă credeți, poposiți măcar câteva minute și nu veți vrea să plecați prea curând. Am regretat puțin că în urmă cu o zi ne-am oprit spontan la plaja de lângă, unde am așteptat o oră numai să ne bage cineva în seamă pentru o comandă, unde totul era mai scump dar mai puțin calitativ. De acum știm și aș vrea să știți și voi.
Iar dacă încă nu v-am convins eu, poate vă convinge cocktailul. Dacă ați fost pe acolo sau vă propuneți să mergeți, mi-ar plăcea să-mi povestiți experiența voastră, eu sigur acolo voi poposi de fiecare dacă când voi ajunge în Constanța & Mamaia.
Am ajuns duminică seara târziu și, în ciuda puținelor ore dormite, am avut azi multă energie să fac ce mi-am propus. Aerul de mare îmi priește!
Să aveți zile pline de mângâieri de soare și briză de mare!
La căpătâiul țării mele
După o zi luni pe drumuri, o noapte nedormită și o zi de marți în care am muncit pe rupte, este un efort supraomenesc să-mi mai țin ochii deschiși. Tot ce aș vrea să fac este să dorm. Să dorm să mai uit de mitinguri roșii în tricouri albe prin mormane de mizerie, de propagande, de discursuri mincinoase, de oameni răi și profitori și manipulatori care stau la cârma țării nu să o conducă ci ca să-i mai pună, zi după zi, încă un bolovan și încă unul până la scufundarea completă din care va mai răsări, poate, un … steag tricou alb care se va duce la fund și el, în cele din urmă, împreună cu toată mizeria pe care a generat-o.
Dar nu mai pot să dorm, am o stare de priveghi care nu mă lasă să pun geană pe geană. Nu după ce am văzut filmări întregi de la mitingurile de sâmbătă cu toți amârâții pământului veniți să aducă ofrande mâinilor care îi fură și care ne fură. Atâta știu ei, atâta pot ei, ce ușor sunt ei de manipulat cu o excursie la București, o sticlă de apă și miros de mici cu bere. Cu câte măști de zâmbete false îi întâmpină cei care nu fac decât să mascheze scârba față de cei pe care i-au păcălit atât de ușor. Cum murdăresc ei portul și cântul și poezia românească. Altă dată mă înfuriam. Ori comentam până rămâneam fără glas, ori stăteam efectiv cu gura căscată de nevenire a crede că e real.
De data asta mi-a venit să vomit. O greață profundă fizică m-a cuprins. Apoi am plâns. Cu lacrimi. Să văd oameni mânați ca vitele, spălați pe creier de foamea care i-a adus unde sunt. Am plâns și pentru ei. Dar mai tare am plâns pentru noi. Câți sunt, Doamne… a tunat și i-a adunat. Ce mulți sunt, Doamne! Și cât de înfometați și de asmuțiți….și cât de naivi și de creduli cu tot ce aud și cu tot ce văd în realitatea distorsionată care le-a fost creată și la care se închină ca la cel mai de preț altar?
Poate cel mai bun articol pe care l-am citit în ultima vreme este ”Dincolo de adevăr”, de Andreea Vrabie, îl regăsiți în cel mai recent număr DoR. Și este despre cum a luat amploare fenomenul de fake news și care sunt soluțiile pe care le avem la îndemână ca să nu ne înecăm cu totul într-o lume inundată de știri care nu sunt nici știri, nici false și nici adevărate. Dar și mai mult de atât…cum să nu-i înecăm și pe alții prin like, love, share, comment de conținut fals și prost.
Mă gândeam acum. Când dai share la o informație falsă (cu bună știință sau neștiință) este aproape la fel ca atunci când împarți mâncare stricată. Doar că să vă explic de ce prima este mai gravă. Dacă îți dă cineva mâncare stricată, vomiți două zile, bei un Smecta și-ți trece. Însă informația, odată ce a infestat creierul și întreg organismul uman….se transformă în credință. Ia acum să văd….cum mai vomită omul credința aia falsă pe care și-a creat-o din share-ul tău… De unde știe ce e acrit dacă nu miroase? De unde știe că-l mănâncă pe dinăuntru dacă nu-l doare fizic?
Dezinformarea digitală include știri de actualitate, precum și articole pseudoștiințifice, teorii ale conspirației, mesaje transmise pe WhatsApp sau conținut video care informează greșit intenționat.
Pe ei cine să-i mai învețe ce e aia adevăr și ce e aia manipulare dacă în tot satul și comuna toți au aceeași credință despre cine le dă pensie și ajutor social și cine le ia banii și slujbele și le trimit copii la muncă în afară? Cum să iasă ei din bula și din comunitatea lor dacă ei sunt bombardați permanent numai cu ”știrile” care contează pentru ei.
La începutul internetului, toată lumea credea că accesul la mai multă informație, ne va face, automat, mai bine documentați. Însă atunci când ești depășit de volumul de informație, cum se întâmplă în zilele noastre, ai nevoie de ajutor în filtrarea ei.
Cine le mai face lor filtru de informație dacă sunt deja atât de încipați și îndobitociți? Nu au avut parte de o educație de bază…cum să mai aibă abilitatea să învețe să distingă binele de rău din presă, de pe Facebook, de la televizor, de la radio cârciuma din sat?
Este educația media, ca metodă de dezvoltare a gândirii critice o soluție pe termen lung? Este! Dar pentru ei este prea târziu. Și din păcate… pentru că este așa de târziu pentru ei și ei sunt atât de mulți… devine târziu și pentru noi atunci când protestăm pe lumina stinsă iar ei protestează cu scena deschisă.
Pentru a schimba o convingere, totul trebuie să pornească din noi, să fim motivați și dispuși să depunem efortul necesar. Schimbarea nu se poate face cu forța; de aceea războiul comentariilor din social media nu duce, în general, nicăieri.
Nici războiul comentariilor din social media nu duce nicăieri dar nici nici comentariile aruncate pe stradă către acești oameni nu-i va învăța nimic. Se vor face una cu gunoaiele. Te vor scuipa în față, îți vor da un brânci să te duci cu camera ta de filmat cu tot și cu întrebările tale. De ce-au venit acolo? Să se plimbe… că n-aveau ce să facă acasă, să-l apere pe sărmanul Liviu din ghearele pușcăriei, să facă ei ”dreptate” acolo unde justiția reală este cu mult mult peste puterile lor de înțelegere.
Eu sunt o naivă. Încă. Încă mai cred că pot să fac educație în săli de cinema cu adolescente care vorbesc în gura mare la telefon în timpul filmelor. Încă mai cred că pot să învăț oamenii să vorbească frumos, să nu țipe, să nu arunce tone de coji de semințe pe scara blocului, să nu mai asculte muzica la maxim la casetofonul din portbagaj la 2 noaptea în parcare. Încă mai cred că pot să îndrum oamenii să citească mai mult, să se documenteze și abia apoi să aibă o opinie. Cu un ochi râd cu unul plâng. Revin la ideea că ei sunt prea mulți și noi prea puțini.
În încercarea de a înțelege fake news, am trecut de la a fi convinsă că este doar o panică recentă și că vorbim despre un fenomen care a existat dintotdeauna, la anxietatea provocată de toate modalitățile prin care o informație poate fi manipulată și amplificată online, la cinism, pentru că atunci când nu mai poți avea încredere în nimic din ceea ce citești nu-ți mai vine să crezi nimic și renunți la a te mai implica în viața societății.
Doamne ferește ca toți naivii care cred că încă mai pot educa și schimba lumea să devină cinicii care nu mai cred nimic și nu se mai implică în nimic. Doamne ferește ca naivii de azi să devină resemnații de mâine.
În România de azi, suntem divizați de zeci de tabere mai mult preocupate să fie în opoziție, decât să găsească căi de comunicare. Uneori, în cadrul aceleași familii. Și nu fake news ne-a adus în situația asta, ci doar au profitat de o breșă și au adâncit și mai mult distanța dintre noi.
Ce-am mai plâns azi. Ba de bucurie pentru reușita Simonei empatizând cu sentimentul ei de copil muncitor care a primit merit și recunoaștere pentru ce-a muncit, ba am plâns de tristețe uitându-mă la mizeria care ne sufocă țara.
…am plâns cum plângi la căpătâiul cuiva drag atunci când simți că se duce și că infecția e prea mare, coma este prea profundă. Și în loc să te mai înfurii… plângi cu jale. Nu cu resemnare. Cel puțin nu încă. Dar cu jale. Ne moare țara și oamenii din ea au cam obosit și nu mai știu ce să facă… să aducă salvarea sau să aprindă lumânarea?
