Am crescut cu Grey
Mi-a dat ideea acestei povestiri una dintre colegele mele, fără să vrea, când mi-a spus, într-o discuţie despre Grey’s Anatomy, “Grey a fost cel mai fain pentru mine, am crescut cu el“. Şi am rezonat mult cu ce mi-a zis, pentru că şi eu am crescut cu Grey, de vreo 9 ani aşa.
Am sărit direct în sezonul 4, în 2008, de la episodul la care era prietena mea. Ne-am uitat împreună, am prins din mers şi am continuat să mă uit ani la rândul. Apoi, într-o pauză de sezoane, l-am luat şi eu de la sezonul 1 şi m-am uitat, fără oprire, chiar şi noaptea (vorba vine fără oprire, mă mai duceam şi la serviciu).
Apoi când am dat gata toate sezoanele şi plus Private Practice (care era şi el un flavor de Grey’s mai ales că se intersectează şi din personaje), am aşteptat cuminte, vineri de vineri, să apară câte un episod.
Şi mă mai întreabă oameni care l-au abandonat de mult, cum de încă mă mai uit. Păi mă uit. E mai mult decât un serial. Sunt poveşti. Multe poveşti. Pline de emoţie. Care mă ajută, uneori să mai uit de ale mele, alteori să le dau curs. Am plâns mult pe fundal de Anatomia lui Grey, m-a ajutat să ies din ritmul robotic în care am tendinţa să cad şi să plâng toate lacrimile pe care n-am reuşit să le plâng la înmormântarea tatălui meu pentru că eram mult prea petrified… (nu ştiu cum să spun asta în română să însemne la fel).
Cu Grey’s nu doar am plâns. M-am şi bucurat. Ori de câte ori s-a întâmplat ceva frumos în viaţa unui personaj sau ori de câte ori s-a mai salvat o viaţă care părea de nesalvat. Partea asta îmi place cel mai mult. Atunci când trăiesc oameni care aparent nu au nicio şansă. Mă face să cred că se poate întâmpla şi în realitate. Şi sunt convinsă că se mai întâmplă.
Cu Grey’s am crescut şi în sensul că am învăţat câte ceva din fiecare monolog de final de episod al lui Meredith. Pe unele le-am arhivat frumos şi în câte o postare de blog. Aşa îmi dau seama prin ce stări am trecut, în funcţie de ce citat am postat în ce an şi în ce lună din an din trecut. De exemplu, pe 18 mai 2009, postam asta, despre viitorul care nu e niciodată aşa cum ni l-am imaginat. Pe 6 mai 2009, So you think I’m broken, fix me. ‘Cause I’m no quitter.
Tot în 2009, în octombrie, postam un citat despre paranoia:
We’re all susceptible to it, the dread and anxiety of not knowing what’s coming. It’s pointless in the end, because all the worrying and the making of plans for things that could or could not happen, it only makes things worse. So walk your dog or take a nap. Just whatever you do, stop worrying. Because the only cure for paranoia is to be here, just as you are.
În noiembrie, acelaşi an, give peace a chance:
When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.
În 2012, tot Grey’s mi-a inspirit o postare despre schimbare:
When we say things like ‘people don’t change,’ it drives scientists crazy because change is literally the only constant in science. Energy, matter, it’s always changing, morphing, merging, growing, dying. It’s the way people try not to change that’s unnatural…the way we change to what things were than letting them be as they are. The way we change to old memories instead of forming new ones, the way we insist on believing, despite every scientific indication that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change, that’s up to us. It can feel like death or a second chance at life if we open our fingers, loosen our grips, go with it. It can feel like pure adrenaline, like at any moment we can have another chance at life…like at any moment, we can be born all over again.
În 2013, în anul în care am picat a nu ştiu câta oară examenul de permis (l-am luat, în acelaşi an, sunt ok acum :D), mi-am adus aminte de April Kepner care a picat examenul de rezidenţiat şi am scris o postare despre dezamăgiri. Şi zicea April ceva de genul “cum o să le spun eu oamenilor de la mine din oraş că am picat examenul când ei s-au adunat cu toţii în biserică şi se roagă pentru reuşita mea?”
Tot în 2013 îmi exprimam în scris supărarea că s-a mai terminat un sezon şi că iar am rămas fără medicament pentru suflet în zilele mele de vineri (ceea ce simt şi acum, apropos).
În ianuarie 2014, când în România s-a petrecut o tragedie care mi-a rămas pe suflet şi astăzi, mi-am amintit cum ceva similar s-a întâmplat şi în serial. Doar că eu am scris postarea într-o mare revolt faţă de presa de la noi care care se aruncă peste astfel de evenimente ca niște lupi înfometați, niște șacali care mușcă cu sete din durerea oamenilor. Din păcate aşa a evoluat lumea în care trăim încât aş cam desfiinţa însemnătatea expresiei care spune că ceva se întâmplă doar în filme.
În mai 2014, se mai termina un sezon şi mă declaram mai degrabă un intern aspirant și visător, mediocru și admirator al Christinelor lumii (asta e pentru cunoscători).
În mai 2015, vă povesteam despre Amelia şi super eroi cu super puteri.
Există un studiu ştiinţific care demonstrează că dacă stai aşa, în postura unui supererou timp de cinci minute înainte unui interviu, o prezentare importantă sau o sarcină foarte grea, nu doar că te vei simţi mai încrezător dar te vei şi descurca măsurabil mai bine.
Am încercat. Funcţionează 🙂 Deci dacă mă vor vedea colegele mele la baie uitându-mă în oglindă în postura unui super erou, sper că vor fi văzut Anatomia lui Grey şi vor înţelege. Sau măcar vor fi citit această postare.
Tot pentru cunoscători, din 2009, how often do you go to Denver?
Despre dependenţa mea de Grey’s în care am bătut recordul de a vedea 7 episoade dintr-un foc on a “school” night, aici.
Multe am mai scris eu despre Grey’s, e sufficient un search pe blog să le găsiţi pe toate însă aici se încheie retrospectiva din ultimii ani, să nu vă plictisesc cu totul. Deşi dacă aţi citit până aici, sunt convinsă că nu v-aţi plictisit.
S-a mai terminat un sezon. Aş putea să iau pauză saaaau, aş putea să fac ce face colega mea şi să o iau de la capăt. Şi ştiu că sunt atâtea seriale de văzut şi atâtea poveşti de urmărit însă eu mă mai uit încă o dată…la Grey.
Muzică de suflet
Acum opt ani, melodia Portugaliei de la Eurovision mi s-a lipit aşa de tare de suflet încât chiar şi după atâta timp, atunci când primesc un apel, telefonului meu tot a Flor de lis, Todas as Ruas do Amor sună.
Anul ăsta, spre deosebire de alţi ani, Eurovisionul nu a mai fost Revelionul meu, n-am mai fost atât de conectată la el însă l-am lăsat să se desfăşoare în fundal în timp ce eu făceam alte treburi prin casă.
Atunci când a început să cânte Salvador Sobral, reprezentantul Portugaliei, m-am oprit din ce făceam şi l-am ascultat fascinată. Nu pentru că au zis că are o problemă de sănătate ci pentru că, prin simplitatea lui, acel cântec mi-a adus un sentiment cald de bucurie şi linişte.
Poate că lumea l-a votat din empatie şi din milă pentru că au zis că e bolnav. Sincer nici nu-mi pasă. Nu trebuia să fie neapărat o melodie câştigătoare ca să-mi atragă atenţia. Pentru mine nu tre’ să se rupă scena în două de show sau să urle cineva de să se audă până la Dumnezeu că are voce.
Dacă eu m-am oprit din ce făceam, m-am aşezat jos, şi am stat trei minute şi patru secunde în faţa televizorului fără să mă gândesc la altceva, doar ca să ascult cu sufletul un cântec frumos, atunci nu mai contează nici de ce l-au votat şi nici de ce a câştigat. O gură de aer proaspăt plină de emoţie e acest cântec şi da, mă bucur că Eurovisionul a fost câştigat de o melodie altfel.
Dacă încă n-aţi avut ocazia să ascultaţi melodia, o găsiţi în diferite forme pe youtube. Enjoy!
Feel The Art By Flavius Man
Acum vreo trei ani, o domnişoară coafeză care sper din suflet că nu mai profesează şi astăzi, mi-a făcut o tunsoare care mi-a provocat lacrimi de nervi luni de zile până când a mai crescut părul încât să am curaj să mă mai uit şi eu în oglindă fără să mă îngrozesc. De la momentul respectiv cred că a trecut un an până când am avut iar curajul să-mi las părul în mâinile cuiva. Şi am căpătat acest curaj pentru că aveam o colegă de serviciu, fostă colegă şi de facultate, care avea mereu cel mai perfect bob pe care-l văzusem eu până atunci. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am acceptat să mă las şi eu pe mâna lui Flavius Man, că despre el este vorba.
Când m-a tuns el prima dată acum doi ani, mai aveam un pic şi primeam complimente şi de la oameni străini de pe stradă, atât de frumos mi se aranja părul. Când să-l caut a doua oară la acelaşi salon, nu mai era. Panică. Panică. Am reuşit să dau de el pe Facebook însă în perioada respectivă nu mai tundea la un salon constant şi era plecat în permanenţă pe la diverse evenimente prin afară. Apoi aflu că a avut nenorocul să aibă şi un accident de motor şi să stea pe tuşă o perioadă. Am preferat efectiv să-mi las părul să crească random decât să mă duc la altcineva. În clipa în care a pus pe Facebook că este back în business, l-am şi contactat pentru programare. Ca de obicei, nu m-a dezamăgit şi iar m-a ajutat să mă simt mai bine în pielea mea sau mai bine zis în părul meu.
Iar mă cam lăsasem pe tânjală cu tunsul, până când n-am mai rezistat şi, acum două săptămâni l-am căutat din nou pentru o programare. M-am tuns ieri pentru că abia ieri am prins un loc, ceea ce înseamnă că are programul atât de încărcat încât dacă vă decideţi, sunaţi din timp.
Pe Flavius îl găsiţi la Attitude Salon unde atmosfera este atât de prietenoasă şi de caldă încât nici nu-ţi dai seama când trece timpul. Nu aş mai merge niciunde în altă parte deşi salonul nu este chiar în drumul meu.
Sincer nici nu cred că ar avea aşa nevoie de publicitate pentru că deja are programul full câte 12 ore pe zi însă scriu postarea asta pentru tine, dragă cititorule din Bucureşti, care ai avut experienţe neplăcute şi preferi să devii omul pădurii decât să mai laşi pe cineva să se atingă de părul tău dar şi pentru tine cititorule care nu ştii ce să-ţi mai faci la păr sau unde să mai mergi. Mai mult decât un tuns/vopsit/coafat, este o artă şi o experienţă pe care vă invit să o încercaţi.
Şi, pentru că i-am promis că pun o poză şi de acum doi ani de la prima tunsoare şi transformare, here you go:
Vise în ghiozdan
În copilăria mea, şi probabil că şi în a ta, cititorule de blog, şcoala începea cu un ghiozdan. Nu aveam în fiecare an unul nou dar, atunci când aveam, era o bucurie peste măsură să-l port în spate. În el puneam tot felul de alte lucruri noi: caiete, penar, stilou, cărţi, strictul necesar, nimic fancy, posibilităţi prea mari dincolo de rechizitele standard nu aveam. Dar în afară de asta, cel mai important lucru pe care-l puneam acolo era speranţa unui an bun, cu note mari de care părinţii mei să fie mândri şi entuziasmul începutului de drum. Pentru că ei n-au pornit în viaţă cu prea multe şanse să facă şcoală multă şi au trebuit să ia munca şi viaţa de om mare în piept mai devreme decât ar fi trebuit, şi-au dorit ca noi să învăţăm. Şi au făcut toate sacrificiile pentru asta deşi, aşa cum ştiam şi atunci şi ştiu şi acum, a fost departe de a fi uşor.
Într-una din clasele primare, la început de an şcolar, în timpul orei de sport, mi-a dispărut ghiozdanul nou de afară, de pe teren. Dintre toate cele treizeci şi ceva de ghiozdane de acolo, a dispărut tocmai al meu. Nu-mi aduc aminte cum arăta dar ştiu că nu era un ghiozdan din cale afară de scump şi nu ştiu de ce anume a fost cel ales să fie luat. Poate ca să am eu ce povesti acum. Chiar şi după aproximativ 25 de ani de atunci, mi se pune un nod în gât când îmi aduc aminte momentul în care m-am întors unde l-am lăsat şi nu l-am mai găsit. Nu aveam alţi bani de alt ghiozdan nou şi nici de alte rechizite noi, aşa că am refolosit ce aveam, am primit alte manuale foarte vechi dintr-un pod, un stilou de doamne ajută şi aşa mai departe. Am suferit cel mai mult pentru că am simţit că mi-a fost furat începutul de an nou şcolar cu totul deşi poate că nu am formulat chiar aşa ce-am simţit atunci.
Şi acum stau şi mă gândesc că am fost de fapt foarte norocoasă. Şi cu ghiozdan vechi şi cu rechizite vechi, n-a fost nimic care să-mi umbrească dragul de învăţătură şi am reuşit să trec peste moment, deşi mi-l amintesc şi astăzi cu atâta claritate.
Astăzi mi se pune iar nod în gât când conştientizez cât de mulţi copii sunt pe lume care n-au ghiozdan, nici nou nici vechi. Şi mai mult decât atât, nici nu s-au gândit că ar putea avea şansa să fie mai mult decât sunt acum.
Sunt conştientă că de ceva timp vă tot cer să donaţi bani pentru diverse cauze. Ştiu că poate v-aţi plictisit să citiţi despre lucruri triste şi cu siguranţă mulţi dintre voi s-au săturat să tot audă poveşti despre alergările mele. Şi nici nu mai aveam de gând să alerg încă un semi-maraton. Dar n-am putut să rezist. Cauza pentru care alerg este una de care nu puteam sta departe sub nicio formă. Alerg pentru copiii cărora n-are cine să le ia un ghiozdan în care ei să-şi pună visele şi speranţele unei vieţi mai bune. Aşa că vă mai rog o dată (şi probabil că vă voi mai ruga şi altă dată) să echipăm de şcoală, împreună, 1000 de copii. Şi las aici în scris că dacă reuşesc să strâng 1000 de lei (dublu faţă de targetul pe care mi l-am propus), vă promit eu că alerg, primii 10 din cei 21 de km, echipată de şcoală, cu un ghiozdan în spate, aşa cum mi-aş dori să fie echipaţi toţi copiii din lumea asta înainte de a porni în drumul lor spre educaţie.
De donat, aşa cum v-am obişnuit deja, puteţi dona pe pagina mea personalizată de Galantom a Asociaţiei Aura Ion, pe care o puteţi accesa aici. Dacă însă nu alergaţi şi nici de donaţi nu puteţi, facem gaşcă mare şi de voluntari pentru punctele de hidratare din timpul cursei. Completaţi acest formular pentru înscriere. Poate că veţi avea şansa să îmi aruncaţi o sticlă de apă în ghiozdan în timpul alergării 😉
Mi-am permis să fur o poză din albumul surorii mele, cu nepoata mea simpatică, întinzându-se după … poveşti. Să întindem deci împreună o mână de ajutor tuturor copiilor care nu ajung la educaţie.
Râs după plâns. Top 5
Când am o zi grea şi nu-mi pot lua gândul de la diverse probleme mai mici sau mai mari, simt nevoia să găsesc o activitate care mă face să râd. Sigur că am exagerat puţin în titlu, nu e chiar râs după plâns, e doar un râs de relaxare de care am nevoie urgentă. Şi cum nu se bagă comedie în venă sau cel puţin dacă există, am o vagă bănuială că nu e legală, trebuie să găsesc alte metode de entertainment. Şi, oricât de amuzantă m-aş considera uneori, nu funcţionează nici să ţin monologuri de stand up în gând.
Aşa că împărtăşesc şi cu voi ce fac atunci când vreau să râd.
- Mă uit la stand up comedy (cam de genul – Gabriel Iglesias, Pablo Francisco, Russell Peters şi alţii dar nici cu cel românesc nu mi-e ruşine uneori). Ba chiar merg la spectacole de stand up prin Bucureşti şi acolo în sală atmosfera este altfel şi râd şi de chestii de care poate în mod normal n-aş râde.
- Revăd episoade din Friends sau iau reprize scurte de pe youtube de funniest moment din Friends.
- Caut clipuri cu personajul meu favorit, Stewie Griffin, sau mă uit la episoade întregi Family Guy pe Comedy Central.
- Recent am descoperit Eh Bee Family Vine Compilations şi mai iau seara câte o porţie de râs. Reuşesc să îmi descreţesc fruntea în câteva secunde şi, deşi am văzut aceleaşi faze de mai multe ori, aproape că mă amuză la fel ca prima oară.
- În funcţie de gravitatea situaţiei, toate cele de mai sus şi un pahar de vin roşu.
Apropo de comedie, am fost în weekend şi-am văzut Going in style, combinaţie simpatică de râs cu plâns. Dar despre asta, în alt episod 🙂 Până atunci, să râdem sănătoşi. Şi-am încălecat pe-o şa rimează cu ha ha ha. Şi oricât de stupidă e ultima mea replică, am râs la ea. Poate mai râde şi altcineva, nu doar eu. Deci până la urmă pot să fac şi un soi de stand up în gând de care să râd când nu am la îndemână toate cele de mai sus. Sau mai bine… nu 😀
Viaţa fără snooze
De când mă ştiu nu reuşesc să mă dau jos din pat dimineaţa înainte să dau două (trei, patru) snooze-uri la alarmă. Chiar şi atunci când nu aveam alarmă şi mă trezea mama să mă duc la şcoală îi ziceam nuuu cam tot de atâtea ori cât dau acum snooze. Această amânare mă lasă de cele mai multe ori cu o durere de cap deşi senzaţia este că am dormit mai mult. Uneori pun ceasul intenţionat cu jumătate de oră mai devreme doar ca să am loc de snooze. Deşi încă sunt convinsă că amânarea mă ajută, mi-am setat o provocare pentru o săptămână să testez cum funcţionează şi fără snooze. De mâine….
Uneori conştient alteori fără să ne dăm seama, dăm snooze toată ziua la câte ceva. Fie că e un task pe care nu avem chef să-l facem, fie că e o carte pe care o citim mai încolo, fie că e un telefon pe care-l dăm peste câteva ore sau zile, fie că este orice alt lucru în calendar de care nu apucăm să ne atingem pentru că deh, butonul magic de snooze ne păcăleşte că am putea să-l facem şi mai târziu. Doar că mai târziu se face uneori prea târziu şi sunt lucruri pe care le facem prea pe grabă sau lucruri pe care nu mai apucăm să nu le facem deloc.
Aşa că de mâine testez serios un stil de viaţă fără snooze. Să vedem cât iese şi cât mă ţine. Nu ştiu cum voi reacţiona mâine dimineaţă când, după 3 zile libere, voi fi dormit puţin şi poate nu tocmai bine o jumătate de noapte. Dar mă gândesc că dacă am putut să stau 2 ore de Paşte cu o tavă de prăjituri în faţă şi să nu gust nici măcar o firimitură atunci mă pot trezi şi mâine dimineaţă din prima.
Dincolo de trezitul de dimineaţă, mai importat este să-mi iasă renunţatul la snooze la lucrurile cu adevărat importante care ţin atât de serviciu cât şi de viaţă personală. Să sun acum, nu mai încolo. Să fac un lucru acum şi nu peste 10 minute, o oră sau deloc. Totul ţine de voinţă şi de obişnuiţă. Aşa că am scris postarea asta acum şi nu mâine seară deşi sigură că voi reveni cu o poveste şi despre progresele vieţii fără amânare.
Alta braţară Fit Bit
Vă povesteam acum un an că am primit de ziua mea cadoul mult dorit, o brăţară Fitbit de monitorizare a mişcării. Fericirea nu a durat foarte mult pentru că după vreo şase luni a început uşor uşor să se desprindă brăţara până când, dupa aproximativ 10 luni s-a rupt de tot şi nu am mai putut să o port. Am suferit după ea pentru că eram nedespărţite şi pentru că o primisem de la oamenii dragi din viaţa mea. Am pus-o totuşi deoparte să o am amintire şi nu m-am gândit nicio clipă că aş putea să încerc să o schimb, am aflat mai târziu că era chiar în garanţie.
Acum două săptămâni, purtând o conversaţie întâmplătoare cu un coleg în pauza unui curs la serviciu, am ajuns la discuţia despre ceasuri de sport. Atunci când am menţionat că brăţara mi s-a rupt după aşa scurt timp, colegul respectiv mi-a sugerat să scriu la customer support FitBit pentru că sunt foarte amabili şi cel mai probabil că îmi vor da o brăţară nouă în schimb. Am fost uşor neîncrezătoare dar, pentru că oricum nu aveam nimic de pierdut, am scris un email către ei.
Mare mi-a fost surprinderea cu câtă căldură şi amabilitate mi-au răspuns, mi-au cerut câteva informaţii suplimentare şi apoi mi-au prezentat opţiunile de înlocuire: fie îmi trimiteau o brăţară la fel ca cea care s-a rupt ori primeam un discount de 30% la un model mai nou. Am ales să primesc una la fel ca a mea însă am avut noroc să nu mai fie pe stoc aşa că mi-au trimis o altă brăţară, Alta FitBit, un model mai nou şi mai finuţ decât ce aveam eu, fără costuri suplimentare şi în termen de 4 zile lucrătoare aşa cum au promis.
De ieri de când a venit şi până la ora asta am făcut vreo 20 000 de paşi. Poate că i-aş fi făcut şi fără brăţară dar e mult mai drăguţ acum că ştiu exact câţi paşi, un estimat de calorii arse şi cam cum am dormit cu o noapte în urmă (monitorizează şi cât de liniştit ai somnul sau cât de agitat). Îmi place că o pot conecta cu telefonul ca atunci când sună sau primesc sms să vibreze discret. Mi se întâmplă des să nu aud telefonul în mijloace de transport în comun sau să-l ţin noaptea pe silent şi atunci această funcţionalitate îmi este de un real ajutor. Sper totuşi să nu mai vibreze în miez de noapte sau prea de dimineaţă pentru că….apelurile la ore din astea nu sună aproape niciodată a veşti bune…
Acum două săptămâni aş fi spus că nu recomand produsele FitBit pentru că par să se strice uşor însă pe atât de uşor a fost să înlocuiesc produsul încât nu am cum să nu-l recomand. Mai ales că dincolo de brăţara care s-a rupt, nu a avut absolut nicio altă problemă de funcţionare. Aşa că dacă vă gândiţi să investiţi într-o brăţară de sport, aruncaţi un ochi la ei pe site.
Şi uite aşa a venit iepuraşul de Paşte şi la mine cu un cadou, o brăţară nou nouţă de sport. Numai bună să-mi ţină companie în alergarea de duminica viitoare. Apropo de alergarea de săptămâna viitoare, linkul de donaţii este încă deschis, targetul încă neatins. 180 de ron mă mai despart de targetul de 500 de ron, bani care vor ajuta la construirea unei locuinţe pentru o familie nevoiaşă.
Pentru un Paşte fericit şi liniştit, recomand să mâncaţi cu măsură, să faceţi cât mai multă mişcare şi să petreceţi timp de calitate cu oamenii dragi din viaţa voastră! Nu e aşa de greu, nu? Cred că mai greu e cozonacul în exces 😀
