Skip to content

Cum am uitat să citesc

June 4, 2017

Nu am fost chiar de mică o iubitoare de lectură. M-a prins un pic mai greu însă m-a prins totuşi devreme pentru că am avut un exemplu viu în casă de cititor de cursă lungă, sora mea. Da, sora mea citea mult. În timp ce eu preferam să pierd vremea pe afară, ea citea. În timp ce eu părăduiam puţinii bani de buzunar pe care îi aveam, ea îi strângea şi cumpăra cărţi. Citea până noaptea târziu şi trăia fiecare poveste pe care o citea. E prima şi poate singura persoană pe care o vedeam râzând efectiv în hohote atunci când ceva dintr-o carte o amuza. Şi uite aşa m-am molipsit şi eu. Nu deodată dar cu timpul s-a luat şi la mine microbul lecturii. Şi s-a luat iremediabil în clipa în care am descoperit în câte poveşti te poţi pierde atunci când nu eşti foarte fascinat de realitatea care te înconjoară.

Aşa că am căutat tot felul de alte realităţi între paginile cărţilor pe care le citeam. Aşa am prins un gust aparte pentru poveşti reale sau care păreau reale. Un exemplu de carte pe care am citit-o şi recitit-o este Piciul de Alphonse Daudet. Cam acela este stilul care m-a prins şi a rămas printre favoritele mele şi astăzi deşi acum citesc cu lejeritate şi cărţi mai puţin reale.

Mai trec prin perioade, cum este şi asta prin care trec acum, când realitatea care mă înconjoară nu-mi dă pace să mă pierd în realitatea paginilor de carte. Blocajul cititorului îl mai numesc eu. Atunci când încep carte după carte fără să termin niciuna tot din speranţa că e cartea de vină şi nu eu. Dar după ce încep aşa vreo 7 cărţi, mă prind (mai greu) că nu e cartea de vină şi atunci încerc să găsesc o soluţie să deblochez acest blocaj literar.

Şi am început prin a alege dintre cele 7 cărţi începute pe cea care cred eu că mi s-ar potrivi mai tare. Şi este, destul de evident şi pentru mine şi pentru cine mă cunoaşte de ceva vreme, literatură română. Şi încep să citesc oriunde am ocazia: la metrou, în autobuz, la cafenea, la mall când aştept pe cineva, acasă. Şi uneori, pentru că e un efort să nu mă las furată iar de peisajul realităţii care mă înconjoară, nu înţeleg nimic din ce citesc. Şi o iau de la capăt. Şi recitesc pagini pe care le-am ochii le-au citit dar mintea nu le-a înregistrat deloc. Şi exersez aşa până când voi reuşi iar să învăţ să citesc. E mult prea clar că am mai uitat.

Şi ca să mă apuce iar pofta de citit, închid ochii şi mă gândesc iar la sora mea care citea în orice condiţii şi nu auzea nimic, dar nimic, în jurul ei (lucru care mă enerva fantastic când eram copil).

În această zi de duminică în care nu a dat încă soarele plănuiesc să exersez un citit pe care l-am mai uitat şi de care îmi este un dor nebun. Voi aţi uitat vreodată să citiţi? Dacă da, cum aţi reînvăţat?

Mai jos toate acele cărţi pe care le-am început şi nu le-am dus până la capăt…încă.

collage_photocat

L’italiano, amore mio!

June 2, 2017

Întâmplător astăzi, realizez că pe 1 iunie 2017 mai aveam încă un motiv mare de tot de sărbătorit. Pe 1 iunie 2007 am avut festivitatea de absolvire a facultăţii, Facultatea de Litere, italiană principal. Acum 10 ani aveam cursul festiv de absolvire. Tot întâmplător astăzi, văd pe Facebook o ştire cum că e ziua naţională a Italiei. Cred că ştiam când e dar n-aş fi făcut legătura dacă nu m-ar fi căutat legătura pe mine direct în newsfeed.

Şi uitându-mă prin pozele mele de la absolvire mi s-a pus în gât cel mai mare nod când am văzut mândria din ochii tatălui meu care astăzi nu mai e aici fizic lângă noi să ne bucurăm împreună de amintirea unei absolviri fericite.

collage_photoca3t

Ce motiv îmi trebuie mai bun să povestesc din nou cum a apărut această dragoste de limba italiană şi de Italia, o ţară pe care, deşi nu am văzut-o niciodată (cel mai aproape am fost de ea în aeroportul din Roma când aşteptam avionul de legătură către Statele Unite) îmi este atât de aproape de suflet. Am mai scris puţin despre asta şi aici, când povesteam cum am început să învăţ şi, de la a nu şti mai nimic la a ajunge să iau locul I la olimpiada naţională în doar un an. Şi apoi să iau locul I la olimpiada naţională şi al doilea an. Sunt nişte emoţii îngrămădite la mine în suflet pe care nu ştiu cum să le traduc mai bine în cuvinte aici. Dar încerc.

IMG_4003

Scriam în postarea aceea din 2008 că nu reuşesc să dau de doamna mea profesoară din liceu care a fost pentru mine un mentor extraordinar. Între timp Facebook-ul a ajutat şi am reluat legătura. Chiar dacă am plâns la prima oră de italiană pentru că am fost ruşinată ca n-am ştiut un cuvânt aşa de simplu cu este “duminică”, n-am renunţat şi, după cum spuneam mai sus, şi plânsul acela m-a ajutat să depăşesc limite despre care nu ştiam că pot fi depăşite. Şi asta pentru că doamna profesoară, Mona Novac, a cerut mereu perfecţiune de la noi iar orele cu ea nu erau nici pe de parte un dolce far niente.

M-am înscris apoi la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea Italiană-Engleză. Am fost admisă automat cu bursă pentru că aşa era regula la vremea aceea pentru olimpicii naţionali. Au fost cei mai frumoşi 4 ani ai mei de până atunci, o perioadă la care mă voi uita mereu cu emoţie şi bucurie. Mi-am dat licenţa în 2007, supriză, nu la italiană aşa cum ar fi trebuit pentru că eram la italiană principal ci la engleză. Şi ştiu şi de ce am făcut asta. A fost o provocare pe care eu însămi mi-am impus-o pentru că ar fi fost prea uşor dacă dădeam la italiană. Nu pentru că ar fi fost o facultate uşoară pentru că n-a fost. Ci pentru că engleza a fost o provocare pentru mine, cerinţele erau foarte ridicate acolo. Ca să mai pun o greutate pe mine, am ales o temă legată de una dintre cele mai dificile lecturi din literatura engleză, Ulise de James Joyce, o licenţă care mi-a pus un 10 mare şi frumos şi diploma de absolvire la categoria “lucrare de licenţă”.

Revenind la dragostea mea, italiana. Câte amintiri îmi trezeşte această limbă. Orele intensive din liceu, cele 3 olimpiade naţionale care m-au ajutat să călătoresc puţin prin România (Cluj, Constanţa, Brăila şi apoi Năvodari, o tabără primită gratuit ca premiu şi primul an în care am fost la mare în viaţa asta), prietenii pe care i-am cunoscut în toată perioada inclusiv la cursurile de italiană la care m-am înscris şi la care am mers fără pauză tot liceul la Palatul Naţional al Copiilor, doamna profesoară de la Palat, Irina Dabija, căreia îi sunt recunoscătoare că mi-a fost alături atâţia ani, profesorii mei din facultate care mi s-au lipit de suflet, Corina Bădeliţă, Gabriela Dima, doamna Cărcăleanu, suferinţa că cel mai sever dar şi iunit lector universitar de la noi, venit din Italia, s-a îmbolnăvit şi nu mai este printre noi astăzi, colegii mei de facultate pe care tot Facebook mă ajută să mi-i ţin aproape, muzica italiană pe care o ador şi pe care de azi de dimineaţă o ascult într-una, toate filmele pe care le-am văzut şi care încă-mi bucură sufletul, toate cărţile care mi-au stat alături şi m-au ajutat să învăţ, cel mai preţios cadou primit de la doamna mea profesoară Mona, o carte originală şi deosebit de preţioasă, Roma de Palazzeschi, apărută în Florenţa în 1958 care mi-a scris “Se ci sara l’oblio di questo momento unico che sia della mente e non dell’anima” (Dacă acest moment va fi uitat, atunci să fie uitat de minte dar nu de suflet). După 16 ani de la această dedicaţie, îi pot confirma că nu a existat uitare nici din minte şi nici din suflet şi-l trăiesc ca şi cum s-ar fi întâmplat acum câteva secunde.

IMG_4004

Printre câteva lacrimi care-mi cad pe tastatură, continui povestea italianei mele şi îmi aduc aminte de primul meu job serios, acum 9 ani, Obiettivo Lavoro, care a adus-o în viaţa mea pe cea care-mi devenea şi încă-mi este cea mai bună prietenă. Acolo am avut ocazia să-mi pun în aplicare mare parte din cunoştite prin natura jobului, prin cursul pe care l-am organizat şi susţinut şi prin traducerile pe care le-am făcut.

collage_photocat

Astăzi, la 10 ani de la terminarea facultăţii, de ziua Naţionala a Italiei, m-am lăsat răscolită de toate amintirile mele şi înconjurată de toate carţile pe care nu le-am mai deschis de ani şi am început să reconectez şi să reînvăţ lucruri pe care le-am mai uitat. Şi nu, nu trebuie să le las să se uite şi mai mult. De astăzi citesc şi recitesc toate cărţile pe care se mai pusese praful şi ascult toată muzica ce mi-a stat alături ani de-a rândul şi să revăd filmele care m-au emoţionat. L’italiano amore mio, cât de mult mi-ai lipsit!

collage_photoca3t

Cel mai întâi iunie

June 1, 2017

Este al nouălea an de când am un blog şi tot atâtea ocazii să scriu an de an câte o postare de 1 iunie. Şi totuşi am facut-o doar în primul an de blog, primul an în care am avut un copil în familie şi în viaţa mea care să o inspire. Dacă sunteţi curioşi, puteţi citi aici urările pe care i le-am făcut nepoatei mele simpatice Eliza, sau cum o alintam noi pe atunci, Ilaiza. Nouă ani mai târziu, în primul 1 iunie de când sunt mătuşică şi de băiat dar şi în primul an în care am simţit acest 1 iunie aşa cum nu-mi amintesc să-l fi simţit pe vremea când eu însămi eram copil, am din nou poftă să sărbătoresc această zi frumoasă şi pe blog, mai ales că este cel dintâi 1 iunie care este zi de sărbătoare legală. Şi mai ales că fix astăzi împlinesc şi 1 an de când lucrez unde lucrez acum. Sunt atâtea motive de sărbătorit astăzi încât nu pot să nu las aici aşternute măcar câteva dintre ele.

Astăzi am fost la Ferma Animalelor.  Împreună cu Asociaţia Aura Ion şi voluntarii ei, am dus la Ferma Animalelor 15 copii proveniţi din familii necăjite, familii aflate în grija Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Sectorul 6. Aşa am avut ocazia să cunoscut nişte copii minunaţi care au avut o zi a lor absolut minunată. Şi cum ştiu că aşa a fost? Zâmbetele lor sincere n-au cum să ascundă asta. Şi nici felul în care din senin te trezeai îmbrăţişat şi pupat pe obraz de câte un copil cu nevoie de afecţiune şi recunoscător pentru atenţia pe care o primeşte. La final ne-au mulţumit pentru tot însă de fapt eu am simţit că trebuie să le mulţumesc lor pentru lecţia despre fericire şi cum vine ea în porţii mici sau mari în fiecare zi care ne este dată de trăit.

S-au jucat, au sărit în trambulină, s-au dat cu tiroliana, au călărit ponei, au pus mâna pe tot felul de animale domestice şi se vedea în ochii lor că ar vrea ca ziua să nu se mai termine. Cu un mic regret am rămas şi, deşi nu e vina noastră, sper cumva să-l îndreptăm data viitoare. Pentru că plimbarea cu poneiul avea o limita de greutate (da, aveau inclusiv cântar acolo), câţiva dintre copii nu au putut să se bucure şi de acest lucru iar unii dintre ei au suferit şi da, recunosc, îmi sună în cap de ore întregi vocea unuia dintre copii “doamna, eu nu m-am dat cu poneiul”.  Am înţeles că poneii nu suportă o anumită greutate şi nici sunt sunt de acord să folosim animalelor pentru entertainmentul oamenilor însă mi-a rămas un pic pe suflet faptul că unii au fost prea …grasuţi pentru ponei.

Deşi toţi copiii au fost minunaţi, mi s-a lipit de suflet o fetiţă de 7 ani, Cristiana, roşcată şi puţin pistruiată, de o frumuseţe aparte şi extrem de sociabilă, pe care sper să o revăd curând.

Ţin minte că atunci când eram mică şi ne duceau şi pe noi de la şcoală undeva de 1 iunie (la muzeu de cele mai multe ori), ploua mereu. Dar mereu. Nu ştiu cum se întâmpla. A plouat şi azi dar după o zi incredibilă cu soare şi ploaia chiar a venit ca să răcorească ce-a dogorit ziua. Nu am amintiri din copilărie de vreo zi reuşită de 1 iunie. Niciuna. Dar iată-mă azi, la 33 de ani, bucurându-mă ca un copil de o zi mai mult ca perfectă de 1 iunie.

La mulţi ani frumoşi tuturor copiilor de pretutindeni. O urare specială merge către nepotul meu simpatic pentru cel dintâi 1 iunie al lui şi îi urez cam ce i-am urat şi Ilaizăi de primul ei 1 iunie adică o viaţă trăită frumos aşa cum vrea el şi neapărat să fie plină de dragoste!

 18767599_1603775599656915_9201069124956257503_n

Sindromul SuperEroului

May 28, 2017

Există printre noi, o categorie de oameni aparte care, deşi au aspect de oameni obişnuiţi, poartă pe sub orice haină, simbolul lui Superman. Acum nu vă imaginaţi că poartă la propriu simbolul lui Superman. Ceea ce vreau de fapt să spun este că aceşti oameni au sentimentul că au misiunea şi rostul în lume să-i ajute pe ceilalţi, chiar în detrimentul propriu, de cele mai multe ori. Se mai numeşte, în limbaj popular, “mama tuturor răniţilor”, probabil că aţi auzi despre aceste mame ale tuturor. Aceşti supereroi vor prioritiza mereu problemele celorlalţi şi se vor lăsa pe ei la o parte, nu vor înţelege noţiunea de egoism decât atunci când poate o vor recunoaşte la alţii. Deşi poate nici măcar atunci, pentru că fiind atât de concentraţi să ajute, nu vor realiza când anume ceilalţi oameni au un comportament egoist pentru că vor fi prea acaparaţi de ego-ul lor supereroic de a-i ajuta şi a le sta la dispoziţie.

Sunt oameni care poartă această haină de supererou de când se nasc şi până mor sau oameni care o mai îmbracă din când în când pe parcursul vieţii lor. Haideţi să vorbim mai degrabă despre a doua categorie pentru că ei sunt cei care mai au o şansă să fie salvaţi atunci când supereroismul lor devine din prieten, cel mai mare duşman al lor.

De acord că e nobil şi din cale afară de altruist să-i ajute pe ceilalţi dar atunci când acesta devine singurul scop, atunci când supereroii uită să mai fie supereroi pentru ei înşişi, parcă nimeni nu mai are de câştigat. Şi mă refer aici în situaţia în care super-eroul se află în situţia în care nu mai poate să ajute. Fie pentru că a obosit din cale afară, fie pentru că s-a îmbolnăvit sau pur şi simplu atunci când timpul nu le mai permite să fie salvatorul tuturor. Atunci intervine un soi de tristeţe (să nu-i spun chiar depresie) în care supereroul cade şi momentul în care acesta refuză să se arate vulnerabil faţă de toţi cei pe care i-a salvat până la momentul respectiv. Şi în plus, ce îi va face pe supereroi să sufere cel mai tare la acel moment de pierdere temporară a superputerilor este faptul că lucrurile continuă să se întâmple şi oamenii continuă să trăiască şi fără ca ei să le sară în permanenţă în ajutor. Şi atunci supereroul se va simţi inutil şi va intra într-o stare din care ar putea să iasă, cu ajutor. Dacă-l va cere şi dacă-l va accepta.

Eu văd două drumuri de urmat: fie supereroul continuă în ceea ce face şi îşi pierde uşor uşor puterile şi ajunge să nu mai poată fi de ajutor într-un final nici lui nici celorlalţi sau supereroul îşi trimite temporar superputerile în concediu şi se concentrează să fie om simplu, vulnerabil, care plânge şi se plânge şi mai ales, care cere ajutor şi se lasă ajutat. Prefer din ce în ce mai mult mai mult varianta a doua pentru că ştiu că este cea mai avantajoasă dintre toate.

Dacă v-aţi regăsit în câteva dintre simptomele de mai sus şi aţi ajuns la capătul superputerilor atunci încercaţi să testaţi varianta a doua propusă de mine. Dacă aveţi prieteni pe care îi citiţi în rândurile de mai sus, încercaţi să-i ajutaţi să înţeleagă că până şi cei mai mari supereroi au nevoie să se lase ajutaţi şi salvaţi. Nu înseamnă sub nicio formă că un supererou care ia o vacanţă binemeritată va trece în extrema cealaltă şi va deveni un egoist convins. Nu e posibil aşa ceva. Dar o perioada de reîncărcat superputeri, nu cred că a stricat niciodată niciunui supererou.

Poveste inspirată din conştientizări personale despre mine şi despre ceilalţi din jurul meu care-şi trăiesc zilele cu masca invizibilă a lui Zoro şi cu calul alb oricând pregătit să sară în ajutor dar  urnită azi de un paragraf dintr-o carte pe care mi-am cumpărat-o azi de la Bookfest şi pe care am început s-o citesc încă de pe drum, Fericirea e un ac de siguranţă, Razvan Exarhu.

Şi zice cam aşa:

Eu am înţeles, pe pielea mea, că nu suntem supereroi şi că ne dezintegrăm dacă nu ne asumăm vulnerabilitatea. Am învăţat să-mi asum toate momentele, inclusiv depresia, îndoiala, judecata proastă şi îmi plac mai mult ca oricând imperfecţiunile şi urma lăsată de mâna artizanului.

Raft-Exarhu-01

Am crescut cu Grey

May 25, 2017

Mi-a dat ideea acestei povestiri una dintre colegele mele, fără să vrea, când mi-a spus, într-o discuţie despre Grey’s Anatomy, “Grey a fost cel mai fain pentru mine, am crescut cu el“. Şi am rezonat mult cu ce mi-a zis, pentru că şi eu am crescut cu Grey, de vreo 9 ani aşa.

Am sărit direct în sezonul 4, în 2008, de la episodul la care era prietena mea. Ne-am uitat împreună, am prins din mers şi am continuat să mă uit ani la rândul. Apoi, într-o pauză de sezoane, l-am luat şi eu de la sezonul 1 şi m-am uitat, fără oprire, chiar şi noaptea (vorba vine fără oprire, mă mai duceam şi la serviciu).

Apoi când am dat gata toate sezoanele şi plus Private Practice (care era şi el un flavor de Grey’s mai ales că se intersectează şi din personaje), am aşteptat cuminte, vineri de vineri, să apară câte un episod.

Şi mă mai întreabă oameni care l-au abandonat de mult, cum de încă mă mai uit. Păi mă uit. E mai mult decât un serial. Sunt poveşti. Multe poveşti. Pline de emoţie. Care mă ajută, uneori să mai uit de ale mele, alteori să le dau curs. Am plâns mult pe fundal de Anatomia lui Grey, m-a ajutat să ies din ritmul robotic în care am tendinţa să cad şi să plâng toate lacrimile pe care n-am reuşit să le plâng la înmormântarea tatălui meu pentru că eram mult prea petrified… (nu ştiu cum să spun asta în română să însemne la fel).

Cu Grey’s nu doar am plâns. M-am şi bucurat. Ori de câte ori s-a întâmplat ceva frumos în viaţa unui personaj sau ori de câte ori s-a mai salvat o viaţă care părea de nesalvat. Partea asta îmi place cel mai mult. Atunci când trăiesc oameni care aparent nu au nicio şansă. Mă face să cred că se poate întâmpla şi în realitate. Şi sunt convinsă că se mai întâmplă.

Cu Grey’s am crescut şi în sensul că am învăţat câte ceva din fiecare monolog de final de episod al lui Meredith. Pe unele le-am arhivat frumos şi în câte o postare de blog. Aşa îmi dau seama prin ce stări am trecut, în funcţie de ce citat am postat în ce an şi în ce lună din an din trecut. De exemplu, pe 18 mai 2009, postam asta, despre viitorul care nu e niciodată aşa cum ni l-am imaginat. Pe 6 mai 2009, So you think I’m broken, fix me. ‘Cause I’m no quitter.

Tot în 2009, în octombrie, postam un citat despre paranoia:

We’re all susceptible to it, the dread and anxiety of not knowing what’s coming. It’s pointless in the end, because all the worrying and the making of plans for things that could or could not happen, it only makes things worse. So walk your dog or take a nap. Just whatever you do, stop worrying. Because the only cure for paranoia is to be here, just as you are.

În noiembrie, acelaşi an, give peace a chance:

When things look like there’s no way, there is a way. To do the impossible, to survive the unsurvivable, there is always a way.

În 2012, tot Grey’s mi-a inspirit o postare despre schimbare:

When we say things like ‘people don’t change,’ it drives scientists crazy because change is literally the only constant in science. Energy, matter, it’s always changing, morphing, merging, growing, dying. It’s the way people try not to change that’s unnatural…the way we change to what things were than letting them be as they are. The way we change to old memories instead of forming new ones, the way we insist on believing, despite every scientific indication that anything in this lifetime is permanent. Change is constant. How we experience change, that’s up to us. It can feel like death or a second chance at life if we open our fingers, loosen our grips, go with it. It can feel like pure adrenaline, like at any moment we can have another chance at life…like at any moment, we can be born all over again.

În 2013, în anul în care am picat a nu ştiu câta oară examenul de permis (l-am luat, în acelaşi an, sunt ok acum :D), mi-am adus aminte de April Kepner care a picat examenul de rezidenţiat şi am scris o postare despre dezamăgiri. Şi zicea April ceva de genul “cum o să le spun eu oamenilor de la mine din oraş că am picat examenul când ei s-au adunat cu toţii în biserică şi se roagă pentru reuşita mea?”

Tot în 2013 îmi exprimam în scris supărarea că s-a mai terminat un sezon şi că iar am rămas fără medicament pentru suflet în zilele mele de vineri (ceea ce simt şi acum, apropos).

În ianuarie 2014, când în România s-a petrecut o tragedie care mi-a rămas pe suflet şi astăzi, mi-am amintit cum ceva similar s-a întâmplat şi în serial. Doar că eu am scris postarea într-o mare revolt faţă de presa de la noi care care se aruncă peste astfel de evenimente ca niște lupi înfometați, niște șacali care mușcă cu sete din durerea oamenilor. Din păcate aşa a evoluat lumea în care trăim încât aş cam desfiinţa însemnătatea expresiei care spune că ceva se întâmplă doar în filme.

În mai 2014, se mai termina un sezon şi mă declaram mai degrabă un intern aspirant și visător, mediocru și admirator al Christinelor lumii (asta e pentru cunoscători).

În mai 2015, vă povesteam despre Amelia şi super eroi cu super puteri.

Există un studiu ştiinţific care demonstrează că dacă stai aşa, în postura unui supererou timp de cinci minute înainte unui interviu, o prezentare importantă sau o sarcină foarte grea, nu doar că te vei simţi mai încrezător dar te vei şi descurca măsurabil mai bine.

Am încercat. Funcţionează 🙂 Deci dacă mă vor vedea colegele mele la baie uitându-mă în oglindă în postura unui super erou, sper că vor fi văzut Anatomia lui Grey şi vor înţelege. Sau măcar vor fi citit această postare.

Tot pentru cunoscători, din 2009, how often do you go to Denver?

Despre dependenţa mea de Grey’s în care am bătut recordul de a vedea 7 episoade dintr-un foc on a “school” night, aici.

Multe am mai scris eu despre Grey’s, e sufficient un search pe blog să le găsiţi pe toate însă aici se încheie retrospectiva din ultimii ani, să nu vă plictisesc cu totul. Deşi dacă aţi citit până aici, sunt convinsă că nu v-aţi plictisit.

S-a mai terminat un sezon. Aş putea să iau pauză saaaau, aş putea să fac ce face colega mea şi să o iau de la capăt. Şi ştiu că sunt atâtea seriale de văzut şi atâtea poveşti de urmărit însă eu mă mai uit încă o dată…la Grey.

Muzică de suflet

May 21, 2017

Acum opt ani, melodia Portugaliei de la Eurovision mi s-a lipit aşa de tare de suflet încât chiar şi după atâta timp, atunci când primesc un apel, telefonului meu tot a Flor de lis, Todas as Ruas do Amor sună.

Anul ăsta, spre deosebire de alţi ani, Eurovisionul nu a mai fost Revelionul meu, n-am mai fost atât de conectată la el însă l-am lăsat să se desfăşoare în fundal în timp ce eu făceam alte treburi prin casă.

Atunci când a început să cânte Salvador Sobral, reprezentantul Portugaliei, m-am oprit din ce făceam şi l-am ascultat fascinată. Nu pentru că au zis că are o problemă de sănătate ci pentru că, prin simplitatea lui, acel cântec mi-a adus un sentiment cald de bucurie şi linişte.

Poate că lumea l-a votat din empatie şi din milă pentru că au zis că e bolnav. Sincer nici nu-mi pasă. Nu trebuia să fie neapărat o melodie câştigătoare ca să-mi atragă atenţia. Pentru mine nu tre’ să se rupă scena în două de show sau să urle cineva de să se audă până la Dumnezeu că are voce.

Dacă eu m-am oprit din ce făceam, m-am aşezat jos, şi am stat trei minute şi patru secunde în faţa televizorului fără să mă gândesc la altceva, doar ca să ascult cu sufletul un cântec frumos, atunci nu mai contează nici de ce l-au votat şi nici de ce a câştigat. O gură de aer proaspăt plină de emoţie e acest cântec şi da, mă bucur că Eurovisionul a fost câştigat de o melodie altfel.

Dacă încă n-aţi avut ocazia să ascultaţi melodia, o găsiţi în diferite forme pe youtube.  Enjoy!

Feel The Art By Flavius Man

May 19, 2017

Acum vreo trei ani, o domnişoară coafeză care sper din suflet că nu mai profesează şi astăzi, mi-a făcut o tunsoare care mi-a provocat lacrimi de nervi luni de zile până când a mai crescut părul încât să am curaj să mă mai uit şi eu în oglindă fără să mă îngrozesc. De la momentul respectiv cred că a trecut un an până când am avut iar curajul să-mi las părul în mâinile cuiva. Şi am căpătat acest curaj pentru că aveam o colegă de serviciu, fostă colegă şi de facultate, care avea mereu cel mai perfect bob pe care-l văzusem eu până atunci. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am acceptat să mă las şi eu pe mâna lui Flavius Man, că despre el este vorba.

Când m-a tuns el prima dată acum doi ani, mai aveam un pic şi primeam complimente şi de la oameni străini de pe stradă, atât de frumos mi se aranja părul. Când să-l caut a doua oară la acelaşi salon, nu mai era. Panică. Panică. Am reuşit să dau de el pe Facebook însă în perioada respectivă nu mai tundea la un salon constant şi era plecat în permanenţă pe la diverse evenimente prin afară. Apoi aflu că a avut nenorocul să aibă şi un accident de motor şi să stea pe tuşă o perioadă. Am preferat efectiv să-mi las părul să crească random decât să mă duc la altcineva. În clipa în care a pus pe Facebook că este back în business, l-am şi contactat pentru programare. Ca de obicei, nu m-a dezamăgit şi iar m-a ajutat să mă simt mai bine în pielea mea sau mai bine zis în părul meu.

Iar mă cam lăsasem pe tânjală cu tunsul, până când n-am mai rezistat şi, acum două săptămâni l-am căutat din nou pentru o programare. M-am tuns ieri pentru că abia ieri am prins un loc, ceea ce înseamnă că are programul atât de încărcat încât dacă vă decideţi, sunaţi din timp.

Pe Flavius îl găsiţi la Attitude Salon unde atmosfera este atât de prietenoasă şi de caldă încât nici nu-ţi dai seama când trece timpul. Nu aş mai merge niciunde în altă parte deşi salonul nu este chiar în drumul meu.

Sincer nici nu cred că ar avea aşa nevoie de publicitate pentru că deja are programul full câte 12 ore pe zi însă scriu postarea asta pentru tine, dragă cititorule din Bucureşti, care ai avut experienţe neplăcute şi preferi să devii omul pădurii decât să mai laşi pe cineva să se atingă de părul tău dar şi pentru tine cititorule care nu ştii ce să-ţi mai faci la păr sau unde să mai mergi. Mai mult decât un tuns/vopsit/coafat, este o artă şi o experienţă pe care vă invit să o încercaţi.

 Şi, pentru că i-am promis că pun o poză şi de acum doi ani de la prima tunsoare şi transformare, here you go:

IMG_5169