Skip to content

Dorul călător

December 23, 2019

Am scris această postare scurtă (în gând) în timpul unui power nap (= somn scurt, de regulă în jur de 20 de minute, care îți dă putere pentru alte câteva ore). Nu obișnuiesc să am power naps, uneori pur și simplu mi se face așa de somn încât, dacă am contextul potrivit, adorm instant și mă trezesc repede, plină de energie.

Mă gândeam cum, atunci când sunt plecată, mi-e tare dor de pisica mea. Și când sunt acasă, mi-e dor de mama. Când sunt la București îmi lipsesc oamenii mei din Iași, când sunt la Iași îmi lipsesc cei de la București.

Când e iarnă, mi-e dor de vară. Când e vară, mi-e dor de fulgii de nea să ne răcoarească. Atunci când e toamnă, mi-e dor de primăvară. Atunci când e primăvară, mi-e dor de toamnă (mă rog, să nu exagerăm, deși are și toamna florile și culorile ei minunate).

Când mănânc sărat, mi-e poftă de dulce. Când mănânc dulce, aș mânca ceva sărat. Când îmi zic că opresc obiectivul cu scrisul, îmi vine poftă de scris. Când îmi propun să scriu zilnic, îmi seacă toate cuvintele.

Când am apă, nu beau cu orele. Când n-am, aș putea să beau doi litri dintr-o înghițitură. Când bate tare soarele, caut umbra. Când nu e soare, nu-s prietenă cu umbra.

Când plouă, nu ne plac umbrelele. Când nu plouă, ne supărăm pe secetă.

Ați înțeles ideea. Bucurați-vă de prezent și de dor. Că și dorul are farmecul lui și dacă n-ar fi tare dor ne-ar fi de el.

*Zambila din imagine este adevărată, pozată acum două zile, după ce abia înflorise în ghiveci. Și miroase tare bine a primăvară. Se împacă bine cu mirosul de brad.

Cum mi-am dat unfollow

December 22, 2019

Mi-am propus, într-un exces de zel creatoro-scriitoricesc, să scriu câte o postare pe zi, în fiecare zi a lunii Decembrie. Că nu mi-a ieșit, cred că ați observat deja cu ușurință. Azi n-am timp (sau nu am făcut timp), mâine n-am inspirație, poimâine nu știu ce și tot așa, s-au dus nu știu câte zile. M-am mai păcălit singură că dacă postez ceva pe pagina de Facebook se pune. Nu se punea de fapt. În obiectivul inițial trebuia să scriu câte o postare pe blog, nu share-uri sau poze sau alte scurtături.

Adevărul este că am postat mult în decembrie. Și pe pagina persoanală și pe cea de blog. Decembrie este o lună plină de evenimente, vizite, întâlniri cu persoane cu care nu te-ai mai văzut demult, petreceri, moși crăciuni și așa mai departe. Tentația de a poza și a posta este mare. Așa de mare că simt că am exagerat.

Așa că m-am plictisit eu de mine de cât am postat și mi-am dat unfollow (în traducere – am încetat să mă mai urmăresc eu pe mine). Acum cate unfollow reale mi-am luat pe rețelele de socializare nu știu. Poate și ceva unfriend, nu-mi dau seama.

Una peste alta, declar acest obiectiv ca fiind nu eșuat ci încheiat. Așa că oricum am postat mai mult pe blog decât în alte luni. Deci cumva tot am reușit mai mult decât făceam înainte.

Poate uneori, faptul că nu ne atingem obiectivele nu are legătură așa de mare cu reziliența și perseverența ci cu definirea obiectivului de la început. Dacă l-am setat suficient de realizabil în timpul alocat. Asta nu înseamnă că putem să folosim scuza asta la fiecare obiectiv setat și nerealizat. Nu înseamnă să ne lăsăm pe tânjală. Ci doar să fim ceva mai blânzi cu noi.

Apropo de asta, nici target-ul de cărți citite nu l-am atins. Îmi propusesem 35 și am citit 29 până acum. Cel mai probabil că vor fi 30 până la finele anului. Am început, în sfârșit, după ce îmi doream de luni de zile să o citesc, Pacienta Tăcută.

Așa că mai ușor cu postatul, mai mult cu cititul și odihnitul și statul cu familia și prietenii.

Hai, Crăciun tihnit să avem!

Relația mea cu școala

December 14, 2019

Am scris, acum doi ani, un articol pentru un proiect, Scrisul face bine, proiect pe care văd că nu-l mai pot accesa online acum și, prin urmare, nici zecile de povești despre educație din cadrul acestui proiect. Prin și mai urmare, nici pe a mea. Puteți accesa aici postarea în care am scris, cu entuziasm, despre invitația de a face parte din proiect.

Am scotocit să găsesc textul pe care l-am trimis, voiam să-l postez și aici pe blog, mai ales în condițiile în care nu mai funcționează site-ul proiectului. Nici n-am mai stat să caut varianta în format editabil, pentru că am găsit ceva mult mai tare și anume articolul scris de mână (era cerință parte din proiect, cerință care mi-a făcut mare plăcere).

Și m-am gândit să le postez aici, amintire, să nu mai stau să scotocesc după ele peste ani, prin email-uri și conversații de messenger.

Mi-am adus aminte de acest proiect în contextul în care o prietenă m-a întrebat cum mă apuc de scris atunci când mă apuc. Sigur, articolul acela nu are legătură cu răspunsul, sper să pot să scriu un articol separat despre asta. Însă dacă tot mi-am amintit de proiectul ăsa frumos…. de ce nu? Mai jos veți găsi cele două pagini de articol, iar poza pe care ați văzut-o deja la început, reprezintă momentul în care chiar scriam acest articol.

received_10155076241107616received_10155076241102616

 

The Godfather/Nașul

December 12, 2019

Așa cum am mai spus și într-o postare anterioară, până de curând, eu nu văzusem seria de filme Nașul. Am avut convingerea (limitativă de altfel) că nu e genul meu de film și, nici măcar la rugămințile soțului meu, nu mă lăsam înduplecată să mă uit. Cu gândul la mafia, violență, tot felul de chestii nasoale dar MAI ALES cu gândul că durează în medie cam 3 ore fiecare parte…nu am făcut timp și stare și energie să mă uit.

De curând, soțul meu s-a gândit să mai facă o încercare și m-a întrebat, mai în glumă decât în serios, dacă vreau să ne uităm la Nașul. Și am zis da. I-a venit timpul, că altfel nici eu nu-mi explic de ce am avut așa deodată chef să mă uit. Ar mai fi dorința mea de îmbogățire a culturii generale (din care face parte și uitatul la filme clasice, cunoscute, premiate, bune).

Wow, e primul film pe care-l caut pe IMDB și are scor atât de mare (9.2, Nașul I), semn că a fost super apreciat. Acum și cele 3 Oscaruri pe care le-a luat mai stau mărturie la faptul că e un film mai mult decât bun.

Mie una mi-a plăcut povestea mult povestea, așa cum a fost ea spusă pe parcursul celor trei părți:

Nașul I (apărut în 1972) – în care personaj principal este Nașul Vito Corleone, interpretat de Marlon Brandon, un actor de renume dar pe care eu nu am avut ocazia să-l văd în foarte multe filme.

Nașul II (apărut în 1974) – aș putea să spun chiar partea mea preferată dintre cele trei, în care acțiunea se desfășoară pe două planuri din timpuri diferite: viața lui Vito Corleone din copilărie și până în prezent (interpretat în tinerețe de Robert de Niro) și prezentul, în care fiul lui Michael (Al Pacino) devine noul The Godfather. Foarte emoționante ambele povești. Interesant cum poți empatiza și prefera niște personaje care nu fac niște lucruri tocmai catolice (ca să nu zic ortodoxe că nu asta e religia lor).

Nu pot să spun că am preferat cum cădeau capete și mureau oameni pe capete (nu de boală sau de bătrânețe) însă am încercat să mă bucur de firul poveștii așa cum era ea spusă, când mai sângeroasă, când mai liniștită.

Voi când ați văzut filmul ați recunoscut-o pe Diane Keaton? Foarte frumoasă fusese în tinerețe. Bine, a îmbătrânit frumos, însă eu nu aș fi zis că e una și aceeași persoană. Iar personajul pe care-l interpretează este personajul meu feminin preferat din film.

Nașul III (1990) – făcut la mare distanță de timp de primele două, Nașul III nu este cu nimic mai prejos. Se continuă firul poveștii care și cum n-a fost fost întrerupt timp de vreo șaisprezece ani. Observ că pe IMDB a scăzut ratingul (de la 9.2 Nașul I la 9.00 Nașul II la 7.6 Nașul III). Poate că a mai scăzut entuziasmul oamenilor, s-au mai schimbat preferințele. Pentru mine, văzându-le pe toate trei unul după altul, nu știu dacă aș fi dat ratinguri așa de diferite. Deși clar II s-a identificat ca fiind preferatul meu.

Al Pacino și Robert de Niro, doi actori care pentru mine parcă au fost mereu în vârstă, mă uimesc acum cât de tineri au fost și ei de fapt. Foarte buni actori de tineri, două prezențe foarte plăcute și două personaje de care m-am atașat, în ciudat a tot ceea ce au făcut, sunt prezentate cumva într-o notă pozitivă cu care parcă nu ai cum să nu ții. Mai puțin în câteva momente, pentru mine, în care le-am judecat alegerile. De fapt vorbesc mai degrabă despre Michael aici, interpretat de Al Pacino. Nu am putut să fac pace cu niște alegeri ale lui, pe oricâte părți le-am întors.

I’ll make him an offer he can’t refuse“(Îi voi face o ofertă de nerefuzat), fraza faimoasă pe care o zice Don Vito (Marlon Brandon), folosită și ultraclișeic folosită de-a lungul anilor, are un cu totul alt sens pentru mine acum (deși știam perfect la ce se referă) și nu cred că ar trebui să o folosim așa în glumă la întâmplare, mai ales dacă n-am văzut filmul.

Sunt multe replici despre familie, iubire, prietenie, răzbunare, violență care mi-au atras atenția, însă nu le-am reținut pe dinafară. Am prins poftă să citesc și cartea. Prima dată când am dat căutare după citate din Nașul, căutarea mi-a returnat rezultate din carte (probabil și pentru că intru destul de des pe Goodreads, formulele din spatele căutărilor mi-au dat site-ul ca variantă mai aproape). Încă nu am procurat și cartea, însă e pe listă.

Apropo de replici și de citate, încerc să redau și să traduc câteva din ele mai jos spre finalul articolului, dintre cele care mi-au rămas cumva și în memorie, chiar dacă nu cuvânt cu cuvânt.

Parcă îmi pare puțin rău că am văzut Nașul după ce am fost în Sicilia. Chiar ne-am dorit să vizităm Corleone și n-am mai ajuns. În mare parte pentru că, după ce ne-am documentat, am văzut că filmul nu a fost filmat efectiv în Corleone. Așa că s-a mai pierdut din farmec puțin. Însă, atât cât ne va lega și pe noi familia de Sicilia, sigur vom mai merge în vizită. Ca să nu mai spun cât îmi doresc să merg și la New York 🙂 Sicilia pare puțin mai accesibilă pentru o a doua vizită.

Fredo, you’re my older brother, and I love you. But don’t ever take sides with anyone against the Family again. Ever. (Fredo, ești fratele meu mai mare și te iubesc. Dar să nu mai iei niciodată partea cuiva împotriva familie. Niciodată!) Michael Corleone

A man who doesn’t spend time with his family can never be a real man. (Un bărbat care nu petrece timp cu familia lui nu are cum să fie vreodată un bărbat adevărat) Don Vito Corleone 
In Sicily, women are more dangerous than shotguns. (În Sicilia, femeile sunt mai periculoase decât împușcăturile). Calo
You talk about vengeance. Is vengeance going to bring your son back to you? Or my boy to me? (Vorbești despre răzbunare. O să îți aducă răzbunarea băiatul înapoi? Sau mie pe-al meu?) Don Vito Corleone
Leave the gun. Take the cannoli. (Lasă arma. Ia un cannoli)
Sunt curioasă câți dintre voi ați văzut filmul mai demult, câți mai recent. Ce v-a plăcut, ce nu v-a plăcut? V-ați mai uita și a doua sau a treia oară?

 

 

Christmas Maker Fair

December 10, 2019

Mie îmi place Crăciunul, serios. Însă nu cred că am fost vreodată la un Târg de Crăciun. Locuiesc în București de peste 10 ani însă doar am auzit despre Târgul de Crăciun de aici. Marele brad nu l-am văzut niciodată live. Mai există?

Sau poate am fost și nu-mi aduc aminte. Ceea ce este destul de puțin probabil. Anul acesta am auzit prima oară despre turismul Târgurilor de Crăciun, adică atunci când mergi în mai multe orașe din lume și le vizitezi. Mi se pare foarte drăguț. Serios, contrar faptului că în atâția ani am ocolit involuntar toate locurile Crăciun like, mie chiar îmi place sărbătoarea asta, este cea mai drăguță din lume.

Și tot scriind aici, mi-am adus aminte că am fost la cel puțin un Târg de Crăciun, anul trecut, la mare. Haha, da, la mare. În Constanța. Din întâmplare. Era sărăcăcios. Și erau pe punctul de a-l închide. Însă un vin fiert tot am băut până să tragă obloanele.

Din motive absolut subiective, după această lungă introducere, vă recomand Christmas Maker Fair 2019. De la Nod Makerspace. Dacă dați pe Facebook că mergeți, o să vedeți toate toate postările zilnice cu expozanții făuritori (adică makeri). Pentru că vor fi tot felul de oameni mișto, creativi și talentați de la care să cumpărați chestii. Mai ales dacă nu v-ați pregătit încă și mai aveți de cumpărat cadouri (sunt cu voi în categoria asta).

Cu copy și cu paste, luați detalii despre târg:

Ne vedem la cel mai prietenos târg de Crăciun din oraș!🧸

Anul acesta, ne-am gândit la un târg mai cozy, în timpul săptămânii, ca să fie accesibil după birou. În plus, l-am gândit și mai aproape de Crăciun, for all the late Christmas shoppers 😊

Vă așteptăm cu produse de design & crafts, fashion, bijuterie, proiecte eco /bio /smart, cosmetică, gastronomie, jucării & articole pentru copii, decorațiuni – toate făcute cu ❤️

*Accesul publicului la târg este gratuit.
**Târgul va avea, ca de fiecare date, surse de cafea, băuturi și alte bunătăți.
***Târgul va avea în incintă un ATM.

——————–
📍Unde?
La Nod makerspace, Sala MATER – Biblioteca de Materiale din Splaiul Unirii 160.

🗓Când?
Târgul va avea loc în zilele de 18 și 19 decembrie, între orele 16-21.

Ce ziceți, ne vedem acolo?

Cum am învățat să meditez

December 9, 2019

Umbla la un moment dat o glumă în care apărea un om deștept (nu mai știu cine și nici unde am văzut-o) și îl întreba cineva: Ce faci, maestre, meditezi? și el răspundea: Nu, șăd.

Și gluma era amuzantă pentru că a medita, în accepțiunea noastră, era a gândi profund, a cugeta, a reflecta, nicidecum doar a șădea (a sta). Partea mai amuzantă este că acum, pentru mine meditație înseamnă a putea ședea și respira, fără a cugeta. Pentru mine și probabil că pentru multă lume.

În afară de meditații la română, matematică, engleză etc., meditația nu prea făcea parte din viețile noastre în sensul ei popular de acum. Mă rog, eu nici din astea n-am făcut deloc. Doar la engleză. Dar am dat, n-am primit.

Și cât de greu o fi să stai să șezi și să respiri? Pare ușor și ideal, să poți lua o pauză în care să lași gândurile deoparte, să fii prezent și să te concentrezi doar pe a respira, sau doar pe ce auzi (în caz că e o meditație ghidată).

Ușor de zis, greu de făcut, mai ales atunci când suntem obișnuiți să fim cu mintea împrăștiată în o mie de părți. Și avem mai multe șanse să îmblânzim cel mai sălbatic animal decât să ne potolim mintea să mai cugete la atâtea și atâtea lucruri în același timp.

Prima dată când am luat contact cu meditația a fost înainte să știu cum se cheamă. Am decis să merg la terapie după niște episoade de anxietate, atacuri de panică și insomnii. Terapeuta a înțeles destul de rapid că problema mea era că nu reușeam să mă odihnesc mental deloc și atunci a ales această metodă de ajutor. Făceam o meditație ghidată în timpul ședințelor și aveam temă pentru acasă să ascult o meditație și să fac ce zice acolo (dacă-mi amintesc bine era despre conștientizarea fiecărei părți din corp și a încerca în mod conștient să o relaxez, fiind atentă să respir, ceva de genul, nu mai știu exact).

Deși mi s-a părut oarecum ridicol, pentru că am fost mereu conștiincioasă. că am făcut ce mi s-a spus. Și mare mi-a fost mirarea când am căzut în cel mai profund somn după o sesiune de meditație, de fapt în timpul ei, nici nu mai știu în ce moment. Și atunci am început să cred că mă ajută și m-am ținut de ea. O perioadă. Până s-au vindecat insomniile. Apoi am dat-o deoparte și am uitat de ea.

Până anul trecut. Când am avut ca temă pentru acasă, la școala de coaching, să medităm. Și, ca să fie tema mai atractivă, am primit un instrument/gadget/device care să ne măsoare activitatea creierului și să ne dea raportul la final: cât de agitată, calmă, neutră a fost mintea noastră. De fapt nu doar la final ci și în timpul meditației.

De exemplu, ascult sunete meteo și, atunci când se intensifică activitatea creierului aud furtună, când se calmează, aud păsărele. Raportul de la final ne spune și câte reîntoarceri am avut (adică acele momente când fuge mintea și o aducem înapoi în prezent). Device-ul se numește Muse însă nu îi fac neapărat reclamă, or fi și altele, eu pe acesta l-am primit și-l folosesc. Și sigur, se poate medita cu succes și fără un asemenea device.

Doar că acest instrument a reușit să mă motiveze să meditez mai des. Pentru că aveam nevoie să măsor niște rezultate imediate, să intru într-o semi-competiție cu mine cea de ieri. O competiție benefică, desigur. Iar acest instrument mă ajuta să îmi măsor nivelul de calm sau nivelul de hiperactivitate și să înțeleg cum să reușesc să mă aduc într-o stare de calm, dintr-o stare de furtună.

Recunosc faptul că nu meditez foarte des însă este un obiectiv pe care-l am. Îmi propun să meditez în fiecare zi câte puțin, până când îmi intră în obicei. Pentru că beneficiile sunt aproape magice: te simți mai calm, gândești mai limpede, dai o odihnă binemeritată atât minții cât și trupului, lucruri care, pe termen lung, sunt benefice asupra sănătății cu totul și cu siguranță că se vor reflect și în activitatea zilnică.

E mare lucru să poți ședea pur și simplu, respira și concentra pe momentul prezent. Cum am mai spus, pare atât de simplu și totuși, în epoca tehnologiei și a agitației și a supraîncărcării, meditația poate părea chiar un moft. Este un moft necesar, sub orice formă ar fi ea.

Sunt tot felul de tipuri de meditație, dacă nu ați făcut asta niciodată, nu strică puțină documentare înainte. Sau poate chiar să stați de vorbă cu cineva care știe mai bine. Eu am avut norocul să am în jurul meu oameni cu care să povestesc despre asta, care postează lucruri legate de meditație și așa mai departe.

Sinceră să fiu, meditația mea preferată este aceea în care stau, pur și simplu, și ascult sunete din natură. Îmi pun și Muse-ul să măsoare activitatea creierului și pot să stau așa și câte douăzeci de minute. Sigur, se poate sta și câte o oră. Însă deocamdată nu am răbdare.

De obicei meditez seara. Prea rar dimineața. Și asta pentru că mă ia somnul înapoi iar eu deja am o dificultate cu trezitul și dau snooze. Și mai e și partea în care îmi rămâne urmă pe frunte de la Muse… hahaha.

Poți face meditație și în mișcare. Am descoperit că sunt anumite sarcini pe care le fac care îmi permit să nu gândesc foarte mult și să pot să mă concentrez pe respirație în timp ce fac și ceva productiv. Și alergatul era pentru mine o formă de meditație. Sau să tai legumele pentru salata de boef  😀 (cu mențiunea că data trecută am meditat așa de profund la activitatea asta, că am scăpat cuțitul din mână – fără urme – totul ok).

Mă ajută când trec prin perioade stresante. Înainte de o ședință împortantă sau o situație în care e nevoie să vorbesc în public. Mă ajută să mă conectez la prezent, să las fricile și grijile deoparte și să îmi relaxez corpul și mintea pentru a gândi limpede.

Voi ce fel de meditație practicați și la ce simțiti că vă ajută? Să ajutăm și cititorii blogului meu cu detalii mai tehnice decât am știut eu să ofer. Și știu că am mulți prieteni în listă care meditează, așa că vă aștept cu comentarii 😀

Mica librărie de pe Sena

December 8, 2019

Am ales să încep cu această carte, Mica Librărie de pe Sena, dintr-un teanc de cărți din care mi se recomanda să încep cu total altceva, dintr-un motiv foarte subiectiv și anume că am fost anul acesta în Paris și mi s-a părut cel mai frumos oraș văzut de mine până acum.

În spiritul mai judecați cărțile și după copertă, ce m-a atras la această carte au fost: titlul, turnul de pe coperta din față, descrierea de pe coperta de pe spate. Mi-a plăcut și faptul că romanul are un personaj principal masculin și, după ce am citit un Gentleman la Moscova, mi-am dat seama că îmi era dor, după multe romane cu eroine, să mai citesc și despre eroi. M-a dus cu gândul și la Un bărbat pe nume Ove pe care dacă nu l-ați citit încă, nu aveți nicio scuză 😀

Cum adică o librărie de pe Sena? Păi chiar așa. Nu e o metaforă. Este vorba despre o librărie amenajată într-un vas, așezat chiar pe apă. Dar nu orice librărie, ci una farmaceutică. În care vii și ți se prescriu cărți pe post de medicamente, în funcție de greutățile vieții pe care le ai.

Astfel, îi spui librarului ce dificultate ai și el îți recomandă o carte care să te ajute să treci peste ea. Ba chiar te poate și refuza dacă vii să iei o anumită carte și el vede că, pentru starea ta emoțională, această carte este total nepotrivită.

Librarul nostru singuratic dar înconjurat de multă lume crește și două pisici vagaboande care au primit nume de …supriză…scriitori. Mai e nevoie să dau multe detalii că această carte e croită pentru mine?

O să mai dau câteva, tocmai ca să-ți dai seama dacă este această carte ceva ce ți-ar recomanda librarul tău farmacist interior.

Am zis că librarul nostru era singuratic pentru că, după ce și-a pierdut marea iubire în urmă cu douăzeci de ani, acesta nu și-a permis să iubească din nou și se pare că nicio carte din propria bibliotecă nu a putut să-i repare această mare dezamăgire de viață.

Lectura acestei cărți este o experiență literară și culinară deopotrivă (o să vedem într-o anume călătorie în Provence și niște rețete chiar de încercat acasă). Este o călătorie și la propriu și la figurat despre descoperirea de sine, despre prietenie în cel mai pur și mai frumos sens, despre omenie, acceptarea suferințelor și greșelilor și deschiderea către nou. Este despre a te bucura de viață în toate formele ei, de o viață simplă dar când tihnită, când aventuroasă. Și despre a primi în viețile noastre alte suflete asemeni nouă.

Și despre pisici și scriitori și mâncare și Paris și dragoste și multe cărți.

Încercați. Că tot e duminică.

Și, dacă nu v-am ademenit cu cele câteva cuvinte scrise despre carte, vă las și un pasaj sau două, poate vă fac poftă:

Totuși, cărțile nu sunt ouă. Doar pentru că o carte este veche de câțiva ani, asta nu înseamnă că este automat și proastă. Și oricum, ce dacă e veche? Vârsta nu e o boală. Cu toții îmbătrânim, chiar și cărțile. Dar sunteți dumneavoastră, este cineva mai puțin prețios, mai puțin important, doar pentru că există de ceva mai multă vreme pe pământ?

Toată dragostea. Toți morții. Toți oamenii pe care i-am cunoscut. Ei sunt râurile din care se formează marea noastră interioară. Dacă nu mai vrem să ni-i amintim, se va epuiza și marea.

Simțea în interiorul său o sete imensă de a se apuca de viață cu amândouă mâinile, înainte ca timpul să treacă și mai repede. Nu voia să moară de sete, voia să fie liber și departe, ca marea, plină și adâncă, în interiorul lui.

Obișnuința este o zeiță periculoasă, vanitoasă. Nu permite nimic ce îi poate întrerupe domnia. Ucide dorul de orice altceva. Dorul de călătorii, de o altă muncă, de o nouă iubire. Te descurajează să trăiești cum vrei. Poate că din obișnuință nu ne  mai gândim, dacă încă ne place ce facem.