De 5 lei natură
Am scos la aer o bucată de viaţă şi am scuturat-o de praf. Apoi am lăsat-o să o bată soarele în creştetul capului cât se uita pe jos să caute ghiocei, printre mormane de natură moartă care aşteaptă să vină primăvara ca să prindă iar suflu. Şi era linişte şi zgomot deopotrivă. Păsări cântătoare, foşnete printre fruze provocate de veveriţa care mi-a tăiat calea. Maşini care treceau nepăsătoare pe lângă gardurile Grădinii Botanice fără să ştie, poate, pe lângă ce oază de bucurie au trecut, fără să vadă că-i acolo sau să aibă timp să oprească să se uite măcar peste gard.
5 lei un bilet şi bonus mai preţios, un zâmbet de la doamna care vindea bilete. Mirosea a verde crud. Deşi verdele din grădină era încă din colecţia toamnă-iarnă iar pe lac încă pluteau bucăţi mari de gheaţă, ca să nu uităm că e totuşi început de februarie, chiar dacă ne-a cuprins iluzia primăverii cu cele 17 grade la soare. E prea curând. A intrat parcă primăvara-n iarnă fără pic de consideraţie pentru anotimpul care încă nu şi-a terminat mandatul.
Şi, fără să cobor în subteran şi fără să urc în turn, am tras aer în piept (da, din ăla poluat) şi am luat oraşul la vreo … 13 mii de paşi. Şi am fost recunoscătoate că pot să-i fac. Şi am văzut un om care vorbea la telefon şi zâmbea larg. Asta am văzut prima oară la el, înainte să observ că nu avea picioare şi era într-un scaun cu rotile. Şi zâmbea. Avem motive de zâmbit. Şi motive recunoştinţă. Numai la o numărătoare din ochi şi tot ies mai multe decât cele de întristat.
De 5 lei natură, vă rog.
Şi de restul … caramele (cum bine mi-a zis astăzi cineva drag).
Povestea ei, povestea noastră
Ca probabil mulţi alţi cititori, mi-am început seria de lecturi a anului 2019 cu Povestea Mea, autobiografia Primei-Doamne, Michelle Obama. Am spus ca mulţi alţi cititori pentru că e o carte foarte mediatizată şi, înainte să mă apuc de ea, văzusem deja zeci de poze şi postări în care era menţionată. Am dat gata cele peste 600 de pagini cam în trei săptămâni, deşi mi-aş fi dorit să mă cuibăresc ore întregi în casă fără să o las din mână (însă, ca noi toţi, diverse alte activităţi de viaţă nu mi-au permis acest lux).
Am savurat fiecare pagină şi fiecare etapă, fiecare experienţă pe care Michelle a împărtăşit-o cu noi. Şi da, aşa cum bine spune şi Cristina Stănciulescu pe blogul ei, cartea este produsul unui efort colectiv a o grămadă de oameni care au contribuit, nici nu avea cum altfel, însă răzbate din toate paginile autenticitatea lui Michelle (sau cel puţin aşa vreau eu să cred şi să simt).
Am scris în titlu că este povestea ei dar şi a noastră a tuturor pentru că nu ştiu dacă ai cum să nu te regăseşti în măcar o frază, o etapă, o experienţă, dincolo de statutul pe care l-a avut, este un om cu mult suflet, cu trăiri de om obişnuit, îndoieli şi oboseli şi tot ce mai avem noi muritorii dar care ne face totuşi atât de speciali.
Nu văd zi mai potrivită să scriu această postare, deşi am tot vrut de luni încoace să mă apuc de ea (după ce am fost la clubul de lectură Litera, unde este făcută şi fotografia care apare în articol). Şi, cum spunea şi Laura, trebuie să fii într-o anume stare, să faci o postare, despre o carte dragă. Şi astăzi este o zi importantă pentru mine (dar despre asta, într-o altă postare). Doar un amestec de citate din carte vă las, cuvinte care, puse împreună, capătă un anume sens pentru ziua de astăzi:
Sunt convinsă că erau printre noi şi alţii care îşi urmau chemarea către învăţământ, arte şi activitate non-profit, care plecau în misiuni umanitare sau care intrau în armată, dar cunoşteam foarte puţini dintre ei. Eram ocupată să mă caţăr pe scara mea, care era solidă şi practică şi ducea direct sus. […] Acum pot să recunosc că nu eram mânată doar de logică, ci şi de dorinţa proprie de a obţine aprobarea altor oameni. […] Oamenii se uitau deja la mine de parcă mi-aş fi lăsat amprenta asupra lumii. […] I-am spus despre neliniştea mea, despre cât de mult îmi doream să fac o schimbare importantă, dar ezitam să o fac de teamă că nu aveam să câştig destui bani.
Şi, pentru că nu mă pot abţine, încă unul. Şi vor mai urma. Nu le luaţi ca spoilere. La urma urmei este o autobiografie, nu un roman poliţist din care eu vă spun cine e făptaşul.
După ce am pierdut un coleg din clasa a cincea într-un incendiu, după ce am văzut-o pe Suzanne murind înainte să aibă şansa să fie cu adevărat adult, am învăţat că viaţa putea fi brutală şi haotică, că munca susţinută nu era întotdeauna garanţia unor rezultate pozitive.
Pentru cei care poate încă nu cred că o mână de voturi poate face diferenţa, pentru cei care nu înţeleg încă până la ce nivel influenţează bunăstarea unei naţiuni…un vot:
Văzusem cum doar câteva voturi în fiecare secţie putea să facă diferenţa nu doar între un candidat şi altul, ci între un sistem de valori şi altul. Dacă doar câţiva oameni din fiecare cartier rămâneau acasă, aceasta putea determina ce învăţau copiii noştri la şcoală, ce opţiuni aveam la dispoziţie pentru îngrijirea sănătăţii sau dacă ne trimiteam sau nu armata la război. Votul era simplu şi, în acelaşi timp, incredibil de eficient.
Am mai pus semn şi la pasajul acesta, din nou cu însemnătate şi pentru mine:
După tot ceea ce făcusem ca să mă extrag din dreptul corporatist şi să mă dedic unor munci mai importante, mai orientate către sprijinul comunităţii, abia aşteptam să mă angajez activ într-un efort cu rezultate măsurabile.
M-am regăsit şi în pasajul pe care mă pregătesc să-l redau mai jos, în ideea că suntem cu toţii o suma experienţelor pe care le-am avut şi, oricât de sus am ajuns şi oricât de mult am muncit pentru unde am ajuns, n-am avut acolo singuri, şi nu trebuie să uităm asta niciodată.
Îmi dădusem seama că părţile importante ale poveştii mele nu stau atât în valoarea aparentă a realizărilor mele, cât în ce a stat la baza lor – numeroasele gesturi mărunte de sprijin de care am avut parte de-a lungul anilor şi oamenii care m-au ajutat, în timp, să-mi construiesc încrederea în mine. Îmi amintesc de toţi, fiecare persoană care m-a împins vreodată înainte, făcând tot ce-i stătea în puteri să mă imunizeze împotriva ofenselor şi a desconsiderării pe care aveam să le întâlnesc cu siguranţă în locurile în care mă îndreptam – toate acele medii construite de la bun început de către şi pentru oameni care nu erau nici negri, nici femei.
Ştiu că vi se pare că postez toată cartea dar nu e aşa. Are peste 600 de pagini, cum spuneam şi mai devreme. Sunt pasaje pe care voi le veţi conecta apoi cu întregul sau, dacă aţi citit-o deja, poate le-aţi remarcat şi vă veţi bucura că am le-am selectat fix pe acestea.
Un pasaj despre răbdare. Nu ştiu câtă aveţi voi însă eu am şi învăţ să am din ce în ce mai multă cu fiecare zi.
Mandela mersese la închisoare pentru principiile lui. El nu şi-a văzut copiii crescând, iar apoi nu a văzut nici cum cresc mulţi dintre nepoţi. Şi totul fără amărăciunee. Doar crezând că binele din ţara lui va triumfa într-o bună zi. Muncise şi aşteptase rezultatul, tolerant şi fără să-şi piardă speranţa.
Zburam spre casa impulsionată de spiritul lui. Viaţa mă învăţa că progresul şi schimbarea se produc lent. Nu în doi ani, nu în patru ani, nici măcar într-o viaţă. Plantam seminţele schimbării, al cărei fruct era posibil să nu-l vedem niciodată. Trebuie să avem răbdare.
Şi încă un pasaj pe care simt să-l redau. Spune atât de multe cu atât de puţine cuvinte.
O tranziţie este exact asta – trecerea la ceva nou. O altă mână se aşază pe o Biblie, un nou jurământ este repetat. Mobilierul unui preşedinte este scos afară, în timp ce este adus altul înăuntru. Dulapurile sunt golite şi umplute la loc. Pur şi simplu, pe perne se aşază alte capete – noi temperamente, visuri noi. Iar, când mandatul s-a încheiat şi pleci de la Casa Albă în acea ultimă zi, în multe privinţe, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te regăseşti singur.
Acum mă aflu în faţa unui nou început, într-o nouă etapă a vieţii. Pentru prima dată după mulţi ani sunt liberă orice de obligaţii ca soţie de politician, nu mai sunt constrânsă de aşteptările altor oameni.
Am cartea împrumutată de la Laura însă ştiu sigur că vreau şi eu exemplarul meu pentru că, deşi de multe ori las cărţile să circule, să ruleze pe la mai mulţi cititori, acestei cărţi vreau să îi fac loc în biblioteca permanentă, unde mai stau cărţile traduse de noi, cele care mi-au ajuns la suflet şi…se mai strecoară printre ele şi cărţile care nu s-au legat încă de mâna niciunui alt cititor şi care vor urma să fie donate.
Pentru mine a fost o lectură fascinantă, cu suflet, cu multe lucruri învăţate sau validate. Sunt curioasă cum a fost pentru voi, dacă aţi citit-o deja, sau cum va fi, atunci când o veţi citi.
O recenzie adevărată a cărţii puteţi citi aici, scrisă de un redactor şi jurnalist cu experienţă. Eu aşa am simţit să v-o prezint, prin citatele care mi-au rămas imprimate în suflet.
Sursa puterii
Atunci când vrem să ne uităm la filme acasă, folosim nettop-ul, un computer foarte mic (ca o unitate centrală) pe care-l conectăm la televizor. De câţiva ani însă, pierdusem sursa usb care conecta mouse-ul şi tastatura la nettop aşa că ne cam chinuiam cu onscreen keyboard şi mouse-ul de la laptop. Sigur că puteam să cumpărăm altă tastatură însă, din nu ştiu ce motiv, am păstrat-o pe aceea şi ne-am folosit de soluţii adiţionale. Am avut numeroase tentative să arunc tastatura (pe care de vreo 3-4 ani doar o ştergeam de praf) sau să i-o dau nepotului meu, pe post de jucărie, pentru că părea pasionat de tastat.
Mare mi-a fost mirarea când soţul meu a venit cu ideea să desfacem mouse-ul şi…surpriză…sursa era în el. Asta după ce câţiva ani buni m-am tot întrebat unde să fie, unde să o fi pierdut. M-am gândit inclusiv că am tras-o în aspirator la un moment dat. Sigur că prima reacţie a fost … nu îmi vine să cred că suntem aşa de idioţi, să stăm cu sursa usb sub nas atâta timp şi să n-o vedem.
Ei bine, uite că unele lucruri sunt fix sub nasul nostru, trebuie doar să deschidem puţin ochii şi carapacea ca să le vedem. Cam aşa stau lucrurile şi cu puterea pe care o ţinem înăuntrul nostru şi pe care o accesăm, la momentul potrivit, dacă vrem cu adevărat să o vedem şi să credem în ea.
Când simţim că nu mai putem şi căutăm putere oriunde altundeva prin exteriorul nostru, poate că cea mai bună idee este să căutăm mai cu atenţie în interior, cu siguranţă că este acolo, trebuie doar să o accesăm. O fi aşa de simplu ca atunci când scoţi sursa usb dintr-un mouse? Sigur că nu este. Dar odată ce ai scos sursa, nu mai există cale de întoarcere să o mai pui la loc cald oricât de greu ar fi uneori de accesat şi de folosit.
Acum nu doar că am o tastatură funcţională, am o reconfirmare a faptului că de cele mai multe ori cheia nu stă la vedere, chiar dacă o ţinem în mână de atâtea ori, fără să ne dăm seama. Trebuie să căutăm mai adânc, să depunem un efort mai mare să o putem folosi. Sau, de ce nu, atunci când e timpul ei, să o lăsăm să iasă la suprafaţă natural. Nu există cheie care să fie la fel cu o alta însă ele se conectează şi seamănă unele cu altele mai mult decât ne dăm seama.
În noul an şi în fiecare zi din an, vă urez să găsiţi usb-ul vostru demult pierdut. Cam cum am găsit eu cercelul în maşina de spălat. A rezistat stoic multe cicluri de spălări până să mă lase să-l găsesc. Doar ca să-l pierd iar în casa liftului câteva săptămâni mai târziu. Dar apoi a fost diferit, ştiam unde a ales să cadă şi nu am mai depus efort să văd cum îl pot recupera, mi-am învăţat lecţia de la el şi l-am lăsat să se ducă.
*sursă foto, Pinterest.
Un dar magic
Am intrat în ultima zi din an trează, citind. Asta pentru că nu am mai putut lăsa din mână cartea. Irelevant faptul că mai aveam de terminat o carte ca să-mi ating reading challenge de pe Goodreads, de data asta chiar n-am putut adormi până n-am citit şi ultimul rând.
În penultimul modul de curs, Alis ne-a recomandat o carte (mai multe cărţi însă aceasta a urcat brusc foarte sus pe lista mea de lecturi). Urma să o achiziţionez în format electronic de îndată ce aveam şi un dispozitiv care să-mi permită să citesc cărţi electronice. Surpriza mare a venit înainte de Crăciun atunci când am primit această carte în dar de la sora mea.
În atelierul de magie, Călătoria unui neurochirurg pentru a descoperi enigmele creierului şi secretul inimii, este, aşa cum spune Daniel Goleman, “o palpitantă călătorie în lumea misterioasă a minţii umane, o poveste emoţionantă despre curaj şi compasiune“. Mai mult decât atât, este o lectură potrivită pentru fiecare dintre noi, indiferent de etapa de dezvoltare în care ne aflăm. Cu o singură condiţie: să o citim cu inima deschisă.
Atunci când descopăr o carte ca aceasta, mi se strecoară în suflet şi un mic regret că n-am descoperit-o mai devreme. Că poate mi-aş fi preţuit timpul mai cu folos şi aş fi realizat mai multe până la vârsta asta. Dar apoi îmi trece şi sunt recunoscătoare că am ocazia să o fi citit acum. Şi nu mă mai concentrez pe timpul pe care-l cred eu pierdut ci pe cel de acum şi cum intenţionez să mi-l petrec pe cel de mâine.
Am învăţat mult despre intenţii anul acesta. Am analizat de ce nu am împlinit ce mi-am dorit, am regândit lista de intenţii şi n-am aşteptat 1 ianuarie ca să plec la drum spre îndeplinirea lor. De fapt nici nu e o listă atât de lungă dar sigur e consistentă şi clară, pictată cu detalii, şi, uşor uşor, vizualizată cât mai în concret posibil. În fiecare zi ma adaug cât un detaliu, câte o informaţie, câte un lucru nou învăţat, câte o pată de culoare, câte o senzaţie, sentiment, parfum sau muzică, până arată exact aşa cum va fi să fie.
În prag de an nou, dau magia mai departe şi vă fac cadou câteva pasaje din carte. Poate acum nu se vor lega între ele, unele vor avea sens pentru voi, altele nu. Dar poate vă va convinge să răsfoiţi această carte. Aş spune că dacă ajungeţi să o răsfoiţi, vă vor prinde zorii zile încă dând paginile ei. Sau poate că nu. Sau nu acum. Aşa cum am spus, cu inima deschisă. Merge şi cu ea întredeschisă, se mai deschide pe parcurs cu fiecare rând citit, înţeles, simţit.
Fiecare dintre noi trece în viaţa sa prin situaţii care îi cauzează durere. Eu le numesc rănile inimii. Dacă le ignori, nu se vor vindeca. Dar câteodată, când inimile noastre sunt rănite, abia atunci sunt deschise. De cele mai multe ori, rănile inimii ne oferă cea mai mare oportunitate de a evolua. Situaţii dificile. Un dar magic.
Ce crezi că vrei nu e întotdeauna ce este bine pentru tine.
Am închis ochii şi mi-am imaginat inima deschizându-se. Mi-am trimis iubire şi iertare pentru toate greşelile pe care le făcusem. Am trimis iubire către părinţii mei şi recunoştinţă pentru că au făcut tot ce au putut. I-am trimis iubire lui Ruth oriunde s-ar fi aflat, pentru că a fost cea bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Şi am trimis iubire fiecărui copil care se lupta cu sărăcia, care avea părinţi dependenţi, care era singur şi credea că totul se întâmplă cumva din vina lui. Am trimis iubire la fiecare persoană care şi-a pus la îndoială propria valoare şi propriile merite […]. – un sentiment de învăluire în căldură şi iubire…o senzaţie de pace interioară profundă şi o siguranţă absolută că totul va fi în regulă.
Inima are o inteligenţă proprie şi, dacă vom învăţa de la ea, vom şti că păstrăm ceea ce avem numai dăruind. Dacă vrem să fim fericiţi, trebuie să-i facem pe alţii fericiţi. Dacă dorim iubire, trebuie să oferim iubire. Dacă vrem bucurie, trebuie să-i bucurăm pe alţii. Dacă dorim iertare, trebuie să iertăm. Dacă vrem pace, trebuie s-o creăm în lumea din jurul nostru.
Ceea ce numise Ruth compasul inimii este în realitate o formă de comunicare existentă între creier şi inimă prin nervul vag. Cercetările demonstrează că inima trimite mult mai multe semnale spre creier decât creierul spre inimă – şi, cu toate că sistemul cognitiv, cât şi cel emoțional din corp sunt structure inteligente, există mult mai multe conexiuni nervoase care merg de la inimă la creier decât invers. […] Creierul ştie foarte multe, dar adevărul simplu este că ştie şi mai multe când se uneşte cu inima.
Există o epidemie de singurătate, anxietate şi dpresie în lume, mai ales în Occident. E o împovărare a spiritului şi a legăturii cu ceilalţi. Studiile arată că 25% din americani n-au o persoană suficient de apropiată căreia să-i împărtăşească o problemă. Asta înseamnă că unul din patru oameni pe care îi vezi sau cu care te întâlneşti azi nu are cu cine să vorbească şi această lipsă a legăturilor îi afectează sănăatea. […] Legătura socială autentică are un efect profund asupra sănătăţii mentale – depăşeşte chiar efectul sportului şi al greutăţii ideale asupra corpului. […] ne îmbolnăvim când suntem singuri şi ne însănătoşim când suntem împreună.
Prin faptul că mi-a acordat timpul şi atenţia ei, m-a învăţat cea mai măreaţă şi adevărată magie care există, puterea compasiunii care vindecă nu doar propriile răni ale inimii, ci şi inimile celor din jurul nostru. Este cel mai mare dar şi cea mai mare magie.
Simt că suntem toţi conectaţi; când mă uit la alţii, mă văd pe mine. Îmi văd slăbiciunile, eşecurile şi vulnerabilitatea. Văd puterea spiritului uman şi puterea universului. Ştiu, în adâncul ființei mele, că iubirea ne uneşte.
Sunt constant uimit de unde m-a dus viaţa. E uşor să uneşti retrospective punctele unei vieţi, dar e mai dificil să ai încredere că punctele se vor uni singure şi vor forma o imagine frumoasă când eşti prins în vâltoarea de a trăi.
Fiecare dintre noi are o poveste şi în fiecare poveste sunt părţi dureroare şi triste. Putem alege, în fiecare moment, să-i vedem pe oamenii din faţa noastră aşa cum sunt şi cum pot deveni. […] Să oferi iubire este întotdeauna posibil. Fiecare zâmbet acordat unui străin poate fi un dar. Fiecare moment în care nu judeci o altă fiinţă omenească este un dar. Fiecare moment de iertare, pentru tine sau pentru altcineva, este un dar. Fiecare act de compasiune, fiecare intenţie de a ajuta este un dar pentru lumea asta şi un dar pentru tine însuţi.
Şi aş putea continua….sunt multe pasaje la care am pus semn pentru o lectură ulterioară. Dar cred că aţi înţeles de ce e important pentru voi sa citiţi această carte mai devreme decât mai târziu. Sau când sunteţi voi pregătiţi.
La mulţi ani!
Muzicale
Bohemian Rhapsody săptămâna asta. A Star Is Born acum vreo două săptămâni. Mamma Mia 2 astă vară. La La Land acum vreo doi ani. Filmele muzicale mă bucură nespus şi-mi dau o trăire aparte pe care nu ştiu cum s-o explic.
Am un tatuaj cu un portativ. Port la gât un medalion cu o notă muzicală. Mă întreabă lumea dacă ştiu să cânt. Nu ştiu, ăsta e răspunsul. Mi-ar fi plăcut, dar nu ştiu.
Dar cert este că ştiu să ascult. Şi simt profund ce ascult. Şi după ce văd un film muzical, ascult altfel muzica din el. Înţeleg altfel povestea din spatele versurilor şi a liniei melodice. Şi asta pentru că nu exista o singură poveste. Devine altă poveste de fiecare dacă când o ascultă cineva diferit. Devine o altă poveste chiar şi când o ascultă aceeaşi persoană în diferite etape ale vieţii.
The Great Pretender ascult acum. Bruiez discret melodia cu sunetul tastelor în timp ce scriu. Cu câteva săptămâni înainte să văd Bohemian Rhapsody făcusem o obsesie pentru I Want to Break Free, o ascultam şi de zece ori într-o zi (sau mai mult).
Pentru mine Bohemian Rhapsody este un film fenomenal. Dar n-ar fi fost la fel dacă povestea din spate ar fi fost inventată, dacă Freddie ar fi fost un personaj imaginat şi nu un om. Un om pe care pământul nu-l mai are fizic de 27 de ani dar care e mai viu ca niciodată cu fiecare notă şi fiecare vers pe care ni le-a lăsat moştenire.
Oare unde se duc artiştii când se duc? Şi de ce atâţia dintre ei se duc aşa de curând? Only the Good Die Young…
Love of My Life în surdină. Tastez cu grijă, să nu deranjez melodia. Mai bine n-aş mai tasta deloc.
Mai bine aş asculta Bohemian Rhapshody Under Pressure. It’s a Hard Life. I Want to Break Free dar totuşi The Show Must Go On. Thank God It’s Christmas curând.
Timpul nu mai avea răbdare
Am văzut ieri și astazi filmul Moromeții. Primul, cel din 1987. L-am văzut din două părți pentru că, oboseală, abia dacă mai e timp seara târziu când ajungem acasă și pentru filme sau cărți.
Așa am realizat faptul că, deși am citit cartea, am făcut nenumărate caracterizări, rezumate, analize pe text și ce ni se mai cerea la școală, îmi aminteam de fapt foarte puține detalii din carte. Ceea ce m-a dus cu gândul la bunica mea maternă care, deși o femeie simplă cu patru clase, era în stare să povestească în cel mai mic detaliu cărți pe care le citise, noaptea, când se termina munca la câmp și când toată lumea era hrănită și culcată.
Cu toate astea, e o scenă anume care mi s-a întipărit în minte, cea în care Ilie Moromete își duce fiul cel mic la școală, cu căruța, pe o ceață de nu vedeai să mergi înainte. Dar ei au mers. Și am luat-o ca pe o metaforă a faptului că în ciuda drumului anevoios, nu trebuie să mergi altundeva decât înainte.
Sigur că cel mai drag am prins de Niculae, acest mic Marin Preda, care în ciuda greutăților și a piedicilor, nu a vrut cu niciun chip să lase cartea din mână. Scena în care Niculae ia premiul întâi cu coroniță dar apoi nu poate spune poezia că-l cuprind frigurile, urmată de scena în care Ilie își cară cu duioșie fiul acasă în spate, este scena care m-a emoționat cel mai tare.
O alta preferată este cea în care Moromote îl bate pe Paraschiv cu ciomagul. O scenă destul de violentă dar cu un discurs de ți se face ție rușine de rușinea lor de băieți nerecunoscători.
Deși apărut de 31 de ani, eu acum văd filmul prima oară. Sau poate am mai prins frânturi din el și altă dată dacă l-au dat pe la televizor. Nu rețin. Dar e foarte posibil. Mai ales că tata era mai iubitor de filme românești și-mi amintesc că intram de multe ori la el în cameră și mă uitam cu el. Deși nu înțelegeam mare lucru, mereu am zis că sonorizările erau slabe și aveam nevoie de subtitrare. Ia uite că pe ăsta l-am înțeles și m-am uitat la el cu bucuria și emoția întoarcerii cu sufletul în trecut.
N-o să aștept încă 31 de ani să văd Moromeții 2 așa că mă voi duce la cinema în curând.
Revenind la cărțile din școală, cât de multe amintiri am lăsat să-mi scape. Sigur că le-am citit de plăcere, mereu am fost fan literatură română. Dar m-am pierdut în prea mule comentarii pe text că am uitat povestea. Și sper să-mi ajungă viața asta să reiau lecturi care mi s-au scurs prin fața ochilor dar pe care mintea nu a vrut să le mai păstreze, le-a înlocuit cu alte gânduri și griji și povești poate nici pe de parte la fel de valoroase.
Tu ce carte din școală vrei să recitești acum că poți s-o faci și fără să-ți iei notițe că ar putea să-ți cadă la bac?
Coborâm la prima
Am aflat despre acest film de la Laura, acum două zile. Și mi-am dorit imediat să-l văd. Mi-a povestit câte ceva despre el, nu am căutat înainte să aflu și mai multe, l-am lăsat să mă surprindă. Am știut că e un film inspirațional și era exact ce aveam nevoie pentru o seară de duminică.
Nu am simțit unde este inspirația din primele minute. Părea un film destul de static și, pentru că nu aveam o stare de spirit prea inspirațională, am fost mai sceptică și parcă-l așteptam la cotitură să mă dezamăgească. Au trecut și mai multe minute și tot nu simțeam că mă inspiră. Parcă mă transpusesem în diminețile din timpul săptămânii, în drumul meu spre birou. Și parcă nu-mi aducea nicio stare de liniște transpunerea asta.
Până într-un moment, pentru care vă recomand și vouă să aveți răbdare să vă uitați la film. Și atunci da, am simțit că acest film este un cadou pentru mine.
Pe scurt, povestea se desfășoară într-un vagon dintr-un metrou care se defectează și în care pasagerii sunt captivi, fără vreo posibilitate de ieșire, timp de câteva minute/ore, nici nu-mi dau seama. Brusc timpul se oprește în loc și nimeni nu mai poate ajunge nici la birou, nici la spital, nici la coafor, nici oriunde se mai ducea fiecare în momentul acela. Filmul se construiește pe interacțiunile care apar între pasageri, interacțiuni care nu ar fi avut loc altfel, oameni care poate nici nu s-ar fi văzut unii pe alții dacă nu era să se oprească metroul.
Fiecare călător își ia alt cadou din experiența asta, așa cum fiecare telespectator și-l vă gasi pe al lui. Eu sunt recunoscătoare că am văzut acest film. Atât de simplu și totuși atât greu de digerat de mințile noastre preocupate mai mult de ce se întâmplă după ce coborâm la prima și mai puțin conectate la se întâmplă efectiv pe parcursul drumului.
