Am trei articole în draft. Vorba vine trei articole, sunt trei pagini aproape goale dar cu niște titluri: Dureri invizibile, care stă de doi ani acolo și așteaptă să fie scris și venea din neputința de a înțelege ce vrea corpul să spună atunci când îl doare dar analizele te declară sănătos tun și îți râd în față că-ți pierzi vremea pe la doctori când ai putea să faci altceva. Altul se cheamă Lecții de grădinărit și era mai degrabă o metaforă despre răbdare și perseverență dar și pentru minunile pe care le face natura cât noi suntem prea ocupați cu altceva. Apoi mai era unul Zile fără chef care s-a transformat într-o postare pe Facebook cu niște poze, pentru că era o zi prea fără chef să-mi asum că scriu mai mult de atât.

De prea multe ori plec spre căsuță în weeked cu laptopul după mine cu gândul că voi scrie ceva stând afară, la soare, mirosind iarba proaspăt tunsă și respirând aer pe care nu l-am respirat cum trebuie în timpul săptămânii dintr-o grijă sau alta, justificată sau nu. Scrisul afară nu e la fel de sexy cum pare din poze. Bate soarele în ecran și abia vezi ceva, e praf, sunt diverse gâze și multe distrageri. Dar de fapt distragerile sunt oriunde. Pentru că ele au făcut cuib deja în mine și mă trag cu o forță invizibilă să iau mâinile de pe tastatură să le pun pe telefon sau pe mouse pentru că poate mai bine mi-aș verifica emailul decât aș scrie.

Un cuvânt înainte, două înapoi, dacă reușesc să stau suficient de mult cu disconfortul de a nu ști cum să pun în pagină, iese ceva citibil și inteligibil, măcar pentru mine. Atunci când mă apuc să scriu ceva care nu e atât de clar informațional ci o învârtire în cerc prin gânduri care stau ghemuite și pun nod în gât fără vreun motiv evident, e foarte ușor să obosesc sau să devină prea intimă scriitura cât să abandonez și să las acolo un draft de care, cum am scris mai sus, se poate să nu mă mai ating doi ani dar căruia nici măcar nu-i dau delete.

Scrisul este pentru mine și, sunt sigură, pentru mulți din cei pe care-i citesc pe bloguri, newslettere, instagram și așa mai departe, o încercare de vindecare prin care înțeleg niște emoții după care mă eliberez de ele mai natural și mă simt ușurată. Și dacă scriu rar și impulsiv, starea de bine trece mai repede decât efectul unui nurofen luat la o durere de cap care a devenit prea enervantă să fie suportată. Asta pentru că ce înțeleg rațional nu se pune în practică la fel de ușor emoțional.

Mă gândeam astăzi cum mă străduiesc să-mi construiesc o stare de bine din frumusețea lumii exterioare și apoi văd o știre cu ceva, un cățel abandonat sau o pisică gestantă singură printre mașini și starea mea de bine cade sute de metri în gol. Așa de ușor și așa de rapid, nu-mi trebuie mult. Și intervine un soi de amnezie temporară în care creierul uită de tot ce e frumos și se concentrează pe ce nu e frumos și pe ce e dureros. Și atunci caut ancore. Deschid cărți care te învață să gestionezi toate lucrurile astea. Cumpăr și mai multe cărți. Am observat că dacă sunt acasă, îmi vine să mă așez pe scaunul de pe care de obicei lucrez. Acolo mă simt ceva mai în control, mai ales dacă sunt perioade în care îmi ies lucruri și în care mă simt utilă și necesară. Dacă trec prin perioade în care nu ies lucruri, scaunul nu mai ofertă consolare ci o reamintire a cât nu știu să fac și câte decizii proaste am luat și câte am amânat.

Acum câteva zile, într-un moment de sufocare de o adunătură de cărți, newslettere și podcast-uri pe care n-am apucat să le parcurg complet, mă întrebam de ce e totul așa de complicat. Toată căutarea asta și înțelegerea asta a minții și a corpului și a obiceiurilor și a relațiilor și a sensului. Și aici conștientizez momentul în care vreau să mă opresc din scris, s-o las mai superficial pentru că nu mai știu să navighez prin profunzime. De ce nu e totul mai simplu. Că doar știm atâtea, de ce nu le și aplicăm constant și consecvent? Că un pic le aplicăm, nu e chiar în van tot ce învățăm și aflăm.

Am scris de atâtea ori și de atâtea ori de bucuriile mici din care e compusă viața, despre joacă și relaxare. Am pus poze cu flori și puzzles și cafele și mâncare și peisaje și vacanțe deosebite și oameni dragi. Și am crezut de fiecare dată că gata, am înțeles ce e important. Asta până m-am trezit iar cu pulsul un pic sub o sută pentru că nu am făcut și nu mi-a ieșit și pentru că am greșit și că am ales prost și avalanșe de amintiri ale tuturor lucrurile pentru care n-ar trebui să mă bucur. Și apare un soi de înghețare și ineficiență greu de explicat în cuvinte. Și apoi iar caut ancore. Și slavă cerului, sunt destule, mai ales umane.

Ridic ochii din laptop, trag aer în piept (miros de iarbă proaspăt tunsă), ascult un cover superb de la „Somewhere only we know”, copacii pe care i-am plantat în toamnă au deja frunze pe care nu trebuie să le mai caut cu lupa (unii au și flori pe care le văd de aici de unde stau, din terasă), întorc capul și văd că lalelele încă mai trag de ultimele zile de primăvară până să intrăm în vară și să lase loc altor frumuseți să-și deschidă petalele în soare. Din cât în când mai intră soarele în nori și, chiar dacă mi se face răcoare, văd mai clar și mă încrunt mai puțin. Și-mi vine să dau pauză la toate și să stau așa în momentul ăsta în care încă mai simt pe limbă gustul cafelei de dimineață (de fapt încă mai beau din ea, chiar dacă s-a răcit) și să scriu la nesfârșit chiar dacă nu știu unde să ajung și unde pun punct. Doar că știu de ce o fac și încep să simt efectele în corp și, chiar dacă nu știu clar la ce o să-ți folosească aceste rânduri, poate că o să faci cum fac și eu. Când citesc o bucată din conversațiile interioare ale cuiva le pornesc și eu pe ale mele și încep să simt efectele chiar dacă eu merg pe un drum diferit și am alte provocări și alte gânduri și alte emoții. Și uneori faptul că ai citit undeva că și altcineva s-a simțit așa, te simți mai puțin singur când mergi pe șapte cărări. Și e destul ajutor.