Uneori simțeam că momentul prezent e tot ce am și că dacă-l scap, nu știu dacă mai vine altul.

Dacă aș fi înțeles și eu asta mai repede, mult mai frumoasă mi-ar fi fost viața. Eu voiam totul sau nimic. Și ca să fiu sinceră, nici nu-mi venea să cred că bucuria e atât de la-ndemână. Au spus-o filosofi, scriitori, atâția alții înaintea mea, însă eu nu credeam că poate fi atât de simplu. Când mă gândeam la măreție, la lucruri greu de atins, nu făceam decât să neglijez viața însăși, tot ce se putea naște din încărcarea unei emoții sau a unei fracțiuni de catharsis. Apoi am văzut la tine că atunci când prindeai o bucurie, simțeai că L-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. Știai cum să te bucuri, de parcă luai lecții pe ascuns. Ți-ai trăit viața din plin, iar ăsta e păcatul de care mă fac eu vinovată. Am stat mereu în așteptare, sperând să mă caute viața, nicidecum să mă așez eu în calea ei.

E bună și bătrânețea! Vine cu o relaxare pe care n-ai cum s-o ai la tinerețe.

În 2020 am citit prima carte scrisă de Camelia Cavadia. Am găsit Măștile fricii într-un teanc de cărți la un talcioc și am citit-o pe nerăsuflate așa cum, șase ani mai târziu, devorez aproape pe nemestecate noua ei carte, Dansează când îți vine să plângi. Am așteptat-o cu nerăbdare încă de când am auzit de lansarea ei și, pentru că aceasta a fost un pic mai târziu decât preconizam, aproape că uitasem de ea. Noroc de sora mea, Laura, de asemenea scriitoare la Editura Trei, că mi-a adus aminte. Nu am putut merge la lansare dar asta nu m-a oprit să obțin un exemplar cu autograf, prin furnizoarea mea numărul unu de cărți, Laura.

Am cărți care stau la mine pe noptieră și câte trei-patru luni și nu reușesc să le termin. Dau vina pe mine, că nu reușesc să fiu destul de concentrată, că mă las prea ușor distrasă de notificările de pe telefon sau că mereu găsesc altceva de făcut. Realitatea este însă că dacă există o carte care să-mi capteze emoțiile și interesul, abia dacă mai văd ce se întâmplă în jurul meu. Acum na, uneori o fi și vina mea, dar de cele mai multe ori este conexiunea pe care reușește sau nu reușește să o facă cu sufletul meu un anume text, într-o anume perioadă din viață.

După ce am ajuns (aproape) la zi cu cărțile de la cluburile de carte pe care le frecventez, am ridicat privirea în bibliotecă și cartea Cameliei s-a ales singură ca și cum ar fi spus „E timpul”. Asta se petrecea doar aseară și de atunci s-au scurs trei sferturi din carte pe sub privirile mele curioase și pe sub lacrimile pe care mi le-a curs. O carte se simtă potrivită pentru mine dacă-mi declanșează emoții în cascadă, de toate felurile, dacă-mi răscolește amintiri și reflecții interioare, dacă mă simt și eu văzută și auzită prin vocile personajelor. Și da, e mult mai ușor să simt asta atunci când citesc cărți scrise de autoare românce. Și cu ocazia asta îmi exprim recunoștința față de Editura Trei pentru toată susținerea pe care văd că o oferă scriitoarelor românce (sigur că și scriitorilor dar eu despre ele, doamnele cu condeie înmuiate în suflete și minți de aur vorbesc aici).

Dansează când îți vine să plângi este o carte muncită, fără doar și poate. Pe fiecare pagină dai de câte un pasaj pe care-ți vine să-l notezi și te gândești cum a putut cineva să făurească așa niște idei de clare și totuși așezate în pagină și cu niște alăturări de cuvinte alese cu atâta măiestrie. De aseară nu o las din mână, plec cu ea la baie, la bucătărie, în sufragerie, în dormitor. Scriu despre ea (și credeți-mă, m-am desprins greu) înainte s-o fi terminat tocmai pentru că mă știu. E genul de carte după care am nevoie să stau un pic în tăcere, ca și cum dacă m-aș pune imediat la laptop, s-ar dispersa energia care s-a creat acolo. Și apoi n-aș mai fi scris deloc și aș fi comis un pare păcate să nu vă spun că n-aveți nicio scuză să n-o citiți vara asta.

Trei prietene de-o viață, dispariția uneia dintre ele (o să înțelegeți după ce citiți de ce nici eu n-am putut să rostesc cuvântul cu M), un album foto care declanșează amintiri din toate unghiurile acestui triunghi. Sau măcar din unghiurile din care se poate. Nu există obiectivitate când vine vorba de viață și inclusiv noi, cei care ne spunem poveștile, schimbăm ordinea, punem accent pe ceva sau pe altceva în funcție de ce contează pentru noi mai mult într-un anume moment. Uneori ne aducem aminte cele mai nesemnificative lucruri și dăm, intenționat, uitării blocuri întregi de informație care ar putea fi considerată mai importantă. Și e ok așa, ca să citez dintr-o altă carte pe care tocmai am terminat-o „memoria bună poate deveni abuzivă. A-ți aminti totul este echivalentul cu a lua un cuțit în fiecare dimineață și a-ți tăia cu el diferite părți ale corpului. Trebuie să organizăm uitarea. Cred că uitarea poate fi o binecuvântare.” Și tind să-i dau dreptate, nu toate amintirile ne folosesc la ceva bun, pe unele le folosim noi doar ca să ne facem rău singure, să nu credem că suntem demne de ceva sau că merită un lucru sau altul.

„Ileana se străduia. Ăsta e cuvântul care o definea atunci. Străduința. De a face totul bine, perfect dacă s-ar fi putut, fără să eșueze în nimic, ca și cum astfel ar fi putut schimba și o parte din trecut.”

Nu ai cum să treci cu vederea un astfel de pasaj și n-ai cum să te oprești din citit. Și ca să citesc, va trebui să mă opresc eu din scris. Poate că voi reveni, poate că nu. Dar mi-am făcut datoria și nu mai aveți nicio scuză dacă nu puneți mâna pe această carte.