Am pus ceasul să sune dis de dimineață. Să mergem în Porto Katsiki. Aud că e o experiență obligatorie pentru orice turist care se află prin zonă. L-am mai văzut acum câteva zile de la o oarecare distanță când am fost într-un fel de croazieră unde am avut ocazia să vizităm și alte plaje. Pentru că doar eu m-am trezit cu totul deocamdată, am ieșit pe balconul cu vedere la mare și, în briza caldă a dimineții, mi-a venit poftă să vă scriu câteva rânduri.

Îmi place să scriu și să beau o cafea bună și fierbinte, cafea la care pot doar să mă gândesc, pentru că nu am nimic la îndemână de unde să-mi iau și nici posibilitatea să fac aici. Cazarea pe care am ales-o este foarte simplă, cu strictul necesar, însă a avut un cost accesibil și această vedere (și asta e doar o parte, în realitate, la lumină, se vede mult, mult mai frumos:

Am sperat la un septembrie blând și prietenos și am primit o vreme de vară îngăduitoare (adică la umbră poți sta, dar la soare ba), când poți să stai și dimineața și seara în mânecă scurtă dar nici ziua nu te sufoci (decât dacă stai în soare direct).

Cu toate că îmi place marea de nu mai pot, anul ăsta am avut mai puțin curaj să intru în apă, mai ales după ce m-a lovit un val, aproape de mal, și mi-a spălat sinusurile bine și m-a făcut să-mi fie și mai frică. Nu știu să înot și am senzația că tot corpul meu este din cărămidă, pentru că al tuturor oamenilor plutește numai al meu se duce la fund încordat și stresat. Altă dată am reușit să mai stau relaxată în plută, acum deloc. Ceea ce mă întristează.

Mai zic aici ceva care mă întristează și apoi continui cu ce mă bucură. În Grecia sunt multe pisici, foarte multe, mai multe decât la noi. Nu am nicio statistică la îndemână, le-am numărat din ochi. Mă bucură să le văd pentru că iubesc pisicile, mă întristează gândul că vine iarna, pleacă turiștii și toți comercianții și ele rămân ale nimănui. Nu știu dacă fac localnicii față la toate câte sunt și nu știu ce se întâmplă cu ele când vine iarna. Și asta mă întristează peste măsură, de aproape nu mă mai pot bucura de vacanță. Că așa sunt eu, ușor întristabilă, se pare.

În scurtele momente când uit de toate problemele (ale mele, ale celor din jur, mondiale, ale pisicilor și așa mai departe), reușesc să mă bucur de cafea la malul mării, de mâncare mediteraneană delicioasă (parcă toate au alt gust aici), de priveliști care-ți taie respirația, de flori și, în general, o vegetație absolut minunată care a avut răbdare și cu turiștii întârziați și se mai păstrează verde, încă o vreme, deși se vede și toamna pe la colțuri de frunze. Plaja Milos, în toate splendoarea ei, la jumătatea drumului până acolo (se ajunge doar cu taxi pe apă sau cu propriile picioare, în coborâre, destul de grea dacă aveți bagaje, copiii mici sau picioare mai șubrede). A fost preferata mea de până acum.

Plaja Kathisma a fost și ea foarte frumoasă, acolo ai mai multe facilități decât la Milos (restaurante, șezlonguri, parcare, tot ce trebuie). Am prins acolo un apus de la început până la sfârșit. Cred că prima oară când am văzut un apus așa direct în mare. Sau poate am mai văzut și am uitat.

Pentru că nu stăpânesc cu pricepere arta relaxării, la început am fost cam derutată în momentele în care nu ieșeam pe undeva. Aveam senzația că pierd ceva din vacanță dacă nu merg continuu. Dar și când eram plecați de dimineața până seara simțeam că nu-mi ating cu totul scopul de a mă și odihni. Realizez că nu pot să le fac bine pe amândouă într-o singură săptămână. Le fac binișor, pentru că de deconectare nu se pune problema, încă. Cu cât fac mai mult spațiu de gândire și odihnire, cu atât vin valuri și valuri de probleme în minte și apoi, pe nesimțite, se strecoară ideea: ce rost are să mai mergi în vacanță, totul este temporar. Scutur gândul irațional (sau din cale afară de rațional) și inspir aer sărat și bun, înainte să beau o gură mică de vin și să mănânc un fel de mâncare care are gust mai bun decât la mine acasă. Și împart un pește cu câte pisici pot, ca să le fac și lor temporar ziua mai bună, cu gândul la ale mele de acasă care sunt cam singuratice zilele astea (deși au oameni dragi care vin să le iubească și să le hrănească).

Mai e puțin până la lungul drum spre casă și presiunea de a mă relaxa odată crește. Mai sunt cel puțin două locuri minunate de vizitat de care-mi propun să mă bucur din plin și să las toate grijile aici. Că nu degeaba e locul de parcare al grijilor, nu? Haideți, că am lăsat și bucurii, nu? Până una alta, mă duc după cafea.