Primul gând este să spunem că durează între 50 și 60 de minute. Mai degrabă 50, așa am văzut că durează și în afară (de România) cel puțin așa am intuit din cărțile pe care le-am citit și au legătură cu psihoterapia (ultima citită fiind Mama și sensul vieții a lui Irvin Yalom, îmi place tare mult stilul lui și ce învăț din poveștile din psihoterapie pe care le urmăresc din experiența lui).

În realitate poate să dureze 24 de ore sau 48 sau cine știe câte alte multe ore. Sunt minutele adunate în ore în care ne trezim povestind în capul nostru lucruri pe care am vrea să le înghesuim în 50 de min, sunt minutele în care ne facem un plan despre ce subiecte vrem să abordăm sau ce emoții să observăm. Pentru că dacă ar fi numai despre ce lucrezi acolo în 50 de minute, cred că mai mulți am fi descurajați să continuăm. Progresul sau vindecarea sau ce caută fiecare ar fi prea lent dacă am depinde numai și numai de cele 50 de minute (pe săptămână dacă ne putem asuma sau chiar pe lună, în funcție de cât putem să dăm fiecare – timp și bani dar și energie și putere interioară). Chiar și așa unii ne mai descurajăm și ne lăsăm, înainte să fi apucat să ajungem la parte cu vindecarea. Aflăm multe lucruri despre noi și apoi alegem, dintr-un motiv sau altul, să plecăm cu rana deschisă, s-o lăsăm să se închidă de la sine, până când începe iar, parcă din senin, să doară.

O ședință de terapie durează chiar și atunci când stai singur pe o saltea de yoga, în mijlocul pajiștii/curții, și te gândești: la cum a fost, la cum va fi, la cum se simte în prezent. Este despre ce se declanșează și ce conștientizezi și înveți în 50 de minute ca să te ajute să acționezi sau să începi să accepți sau să schimbi sau să vindeci în „de-acum înaintele tău”. Este despre răbdarea pe care începi să o ai cu procesul întâi și apoi și cu tine și despre răbdarea de a accepta că uneori simți că e mai degrabă regres decât progres. Uneori este despre a sta mai mult pe loc decât despre a înainta în vreo direcție. Uneori este despre a râde cu poftă, alteori despre a plânge fără oprire. Câteodată va fi despre a te simți furios, câteodată cinic. Într-o ședință poți să te comporți de neînduplecat iar în alta să-ți vină natural să zâmbești cu înțelegere și blândețe față de tine (vai cât încă nu mi-e drag acest cuvânt, blândețe).

Câteodată s-ar putea să nu mai poți face, după ședința de terapie, alte lucruri pe care le mai aveai pe agendă. Și asta pentru că ai intrat așa de adânc în profunzimea unui gând încât nu mai ai resurse să te scoți de acolo la timp cât să susții alte procese de gândire. Nu știu cum e pentru tine dar pentru mine e mai sănătos, dacă simt că e cazul, să-mi fac loc în agendă și să lucrez la ce pot lucra doar eu, fără să am alte tipuri de interacțiune în care nu mă voi simți folositoare. Oricât de frustrant ar fi să-mi schimb programul din scurt, știu că este mai înțelept. Și mai știu că voi recupera, iar în altă zi voi face mai bine și mai calitativ ce aveam de făcut.

Timpul pe care-l dai și timpul pe care-l primești în 50 de minute nu este doar de 50 de minute. Tu îți dai tot timpul de dinainte, din timpul, de după, terapeutul îți dă și el tot timpul (și banii pe care i-a investit în formări și în experiența cu care te însoțește). Uneori simt că lucrurile nu sunt percepute așa și chiar și mie, oricât de mult le înțeleg, îmi era uneori tare greu să prioritizez investiția asta pe lista de cheltuieli. Pentru că uneori nu este numai despre a înțelege și a ști cât de mult merită, este și despre ce poți efectiv să dai într-un anume moment din viață.

Observ cât de des am folosit cuvintele „uneori”, „alteori”, „câteodată”. Asta pentru că niciun proces nu seamănă cu altul (nici măcar la tine atunci când începi un proces nou) și călătoria terapeutică nu este predictibilă (chiar dacă pare că nimic nu se întâmplă… la întâmplare). Eu sunt atașată de lucrurile predictibile, mă întristez când lucrurile nu se întâmplă așa cum îmi imaginez. Deși rareori se întâmplă, pare că mă întristez destul de des, nu? Uneori se întâmplă chiar mai bine și atunci realizez că și surprizele au farmecul lor și că de fapt, uneori, îmi plac și mie surprizele, mai ales atunci când uit, pentru câteva secunde, să fiu hipervigilentă cu privire la ce ar putea să nu meargă bine. Dar poate despre asta, în altă postare.

Aici a fost despre timp și, în spiritul a ceea ce v-am povestit, eu am avut o ședință de terapie marți și simt că încă nu s-a încheiat, deși ceasul a anunțat demult terminarea ședinței. Pare că mă va ține cel puțin până marțea viitoare. Cel puțin.