De câte ori primesc o întrebare care cere introspecție și care mă pune față în față cu un adevăr interior foarte personal, rămân cu întrebarea și observ și alte potențiale răspunsuri față de cel pe care l-am dat atunci pe moment. Sigur, există informație valoroasă în acel răspuns spontan, însă se dovedește a fi doar o variantă de răspuns din multe alte variante. Și nu fac exercițiul acesta pentru că mi-aș fi dorit să fi dat un răspuns mai… deștept. Singurul răspuns deștept este cel adevărat pentru tine în acel moment și nu o presupunere a ceea ce crezi că cealaltă persoană și-ar dori să audă.

Să descriu un moment de fericire sau un moment în care mă simt fericită. Un astfel de moment este cel în care mă simt liniștită, în care am pace în suflet și mă simt pur și simplu bine. Și e destul. Pentru că într-un astfel de moment, am resurse să văd și să simt frumusețea lumii care ne înconjoară și privilegiul pe care-l am să trăiesc într-o lume cu atât de multe resurse purtătoare de bucurie.

Un moment de fericire este și unul trăit acum câteva minute (care m-a și ridicat din canapea să scriu despre asta) când, uitându-mă la Un mesaj de la Dr. Jane Goodall | Ultimele cuvinte celebre, am simțit să-mi notez ceva care m-a inspirat din discursul ei, ceva care se simte adevărat și pentru mine și care mă însoțește în majoritatea activităților pe care le fac: „să pun întrebări, să nu primesc răspunsul corect, să decid să-l aflu singură, să fac greșeli, să nu renunț și să învăț să am răbdare.” De curând, pentru Clubul de carte de mediu, am avut ocazia să citesc În umbra omului și să fiu destul de în temă cu începuturile lui Jane ca om de știință. Deși începuturile ei ca om de știință sunt mult mai fragede, de când se întreba, la nici doi ani cum merg râmele fără picioare sau când a stat patru ore să vadă cu ochii ei, la patru ani, de unde iese oul din corpul găinii. Apropo, și întâlnirile de la Clubul de carte de mediu sunt momente de bucurie pură, să mă conectez cu oameni atât de versatili care știu atât de multe lucruri din domenii care mie încă-mi sunt necunoscute. Este un adevărat antrenament pentru creier fiecare astfel de întâlnire.

Citind cartea lui Jane, am fost fascinată de cât de rezilient (sau anti-fragil, mai nou) devii atunci când faci ceva din curiozitate, pasiune și dorința de face bine. Numai așa poți sta zile întregi prin ploaie, în munți, cu riscul de a fi devorată de animale sălbatice, să depășești orice obstacole, fie ele naturale sau administrative și să ai puterea să te ridici din pat să-ți reiei munca după un episod lung de malarie. Când o auzi sau o citești, vezi în ochii ei fericire, bucurie pură și împlinire.

Acum sigur, nu avem cu toții nevoie să facem lucruri atât de ieșite din comun ca să simțim fericire. Fiecare dintre noi își ia asta din multe și diferite alte surse. Așa mi-a venit ideea să fac un jurnal de astfel de moment (glimmers ca opusul la triggers) în care să notez ce anume s-a întâmplat atunci când corpul meu a captat acel moment de liniște, bine, fericire, bucurie.

Am mai avut astfel de momente în timp ce devoram, într-o singură zi, cartea Irinei Nichifiriuc, Serenity Road (mulțumesc surorii mele, Laura, pentru exemplarul cu autograf).

E momentul acela în care găsești scris acolo niște cuvinte care rezonează atât de puternic cu tine, încât te simți văzut și înțeles de cineva pe care nici măcar nu-l cunoști. De exemplu acest moment, în care Irina ajunge la „Liberty bell”: „Trag tare de el să se audă în tot Universul că-mi vreau libertatea înapoi, că sunt pregătită să renunț la lanțuri și să merg pe Pământ în liniște și armonie, în conectare cu mine însămi și să o aduc o contribuție celor care au nevoia de expertiza mea.”

Sau acesta, din momentul în care Irina ajunge, după cei 800 km, la Catedrală: „Ciudat e că nu mă apucă plânsul, doar o bucurie calmă, caldă, blândă, relaxată, din aceea care stă cu mine ca o temelie a sufletului. Pentru o secundă mă întreb dacă nu cumva e ceva în neregulă cu mine. Fiindcă văd pe lângă mine oameni emoționați, plângând, manifestându-și bucuria reușitei în diverse feluri, iar mie nu-mi vine să fac nimic din toate astea. Vreau să bifez poza tradițională din fața Catedralei, vreau să intru înăuntru și să plec. Aceasta nu este destinația mea finală. Acesta este doar începutul drumului meu.”

Am avut multe astfel de momente în care citeam autobiografia lui Will Smith care m-a inspirat și bucurat. Mă simt atrasă, recunosc, mai mult de cărți cu oameni adevărați decât de cărți cu oameni inventați (deși știu că nici cei inventați nu sunt cu totul inventați ci sunt și ei niște reprezentări romanțate ale unor persoane reale).

Și dacă tot am vorbit despre Will, am subliniat și de la el un pasaj care se potrivește cu tema despre care am început să scriu aici și cu care rezonez: „Există în viața unui artist momente prețioase, ce nu pot fi cuantificate sau măsurate. Oricât de mult ai încerca, foarte rar le poți reproduce și e aproape imposibil să le descrii. Dar orice artist știe despre ce vorbesc – momentele acelea de inspirație divină, când creativitatea curge din tine așa de frumos și de lejer, că simți că ești cumva mai bun decât ai fost vreodată.” Așa mă simt și eu când sunt în flux, indiferent pe care parte a rolurilor mele mă concentrez (poate să fie o sesiune de coaching, un fragment de constelație, un mesaj pe care-l scriu, un proces pe care aș vrea să-l transform și pare că am găsit calea, un articol sau o conversație mai profundă cu cineva).

Un alt pasaj din autobiografia lui Will, mai legat de magie și manifestare, acesta din urmă fiind un subiect pe care l-am tot aprofundat în ultima perioadă să înțeleg cum funcționează.

„Quincy Jones înțelege cum funcționează magia. El percepe Universul ca pe un loc de joacă infinit, plin de posibilități magice. Recunoaște potențialul miraculos al fiecărei clipe, fiecărei persoane și lucru. Superputerea lui stă în aceea că a învățat să se prezinte Universului ca un paratrăsnet care captează și conduce micile momente de magie incandescentă repetabile și mereu prezente în jurul nostru. E capabil să simtă licăririle subtile ale imposibilului pe cale să devină realitate. Quincy obișnuia să spună: „Lucrurile sunt întotdeauna imposibile, până încep să nu mai fie!” A învățat să pregătească mediul și să ademenească energiile; se percepea pe sine ca pe un dirijor, dar și ca pe un conductor electric. Treaba lui era să ne ajute pe noi, restul, să nu ratăm miracolul, să nu blocăm oportunitatea magică subtilă care (lui i) se prezenta în mod fățiș. Gigi avea o idee similară – ea spunea: „Nu bloca binecuvântările. Posibilitățile sunt nenumărate și plutesc mereu în jurul nostru, însă e adevărat că noi ne putem rata, sau chiar mai rău, le putem bloca sau respinge.”

Și vă las cu un pasaj de pe la finalul cărții, un moment profund de fericire pe care încă nu l-am trăit (poate doar în secvențe scurte de câteva fracțiuni de secundă până să interacționez iar cu mediul și să uit de el):

„Dacă sunt atât de frumos, nu am nevoie de filme #1 ca să mă simt bine cu mine. Dacă sunt atât de frumos, nu am nevoie de hit-uri ca să simt că merit să fiu iubit. Dacă sunt atât de frumos și în mine există acest sanctuar intern la care pot oricând reveni, atunci nu mai am nevoie să fiu aprobat de nimeni. Eu mă aprob. Eu sunt suficient. Gust, pentru întâia oară, libertatea. Toate nevoile, disperarea, agățarea, toate poftele și imperativele și manevrele și căutările și patimile – toate dorințele care m-au ținut dintotdeauna într-o roată de hamster se topesc acum. Nu mai sunt înfometat!”

La voi cum arată momentele de fericire? Ce cărți ați mai citit care v-au umplut de curiozitate și inspirație? La ce evenimente mergeți, a cui muncă și parcurs mai admirați.