„Scrisul zilnic este un exercițiu greu de disciplină, mai greu decât rigurozitatea antrenamentelor pentru un maraton, iar eu nu sunt cel mai disciplinat om de pe lume. Și, crezând acest lucru, mă sabotez frecvent. Dar am parte și de momente de grație, care-mi amintesc cât de mult îmi place să observ lumea, ca apoi să o consemnez, să prind amintirile ca într-un insectar.”

O citez pe Raluca Kișescu, Alergătorii Anonimi, o poveste despre endorfine, iubire și regăsirea unui fiu niciodată pierdut, care m-a inspirat, dacă nu să mă trezesc la 6 dimineața să alerg în parc, măcar să scriu câteva rânduri, în fiecare zi. Deși, între noi fie vorba, m-am culcat aseară cu gândul că mă trezesc devreme și mă reapuc de alergat, ba chiar mă gândeam și ce haine să port ca să-mi fie nici prea frig, nici prea cald. Planul făcut la 11 seara din căldura păturii părea mult mai realizabil decât avea să se simtă a doua zi dimineața când, la ora 9, încă mai moțăiam în pat.

Cel mai disciplinat om din lume nu sunt nici eu. Am totuși suficientă disciplină ca, atunci când îmi doresc ceva, să fac pași consecvenți în direcția respectivă. Nu știu dacă se pune că tocmai am 81 de zile de când învăț franceza pe Duolingo, însă ați fi surprinși cât copleșiți ne putem simți în unele zile, încât chiar și cele 3 minute de exerciții online par de nerealizat.

Dar știu sigur că se pune tot la categoria disciplină și efortul pe care l-am depus să nu lipsesc la nicio sesiune din cele două programe de constelații alchemice pe care le-am parcurs în paralel, unul în București și celălalt în Chișinău (la care s-au mai adăugat două sesiuni la Sinaia, orele de mentorat și încă alte experiențe mai scurte, culminat cu retreat-ul din Snagov). Dar despre asta, cu o altă ocazie.

Citind cartea Ralucăi, mă simt inspirată și să mă reapuc de alergat și să scriu câte puțin în fiecare zi. N-ai cum să nu te sensibilizezi măcar un pic în fața atâtor beneficii pe care le poate aduce alergatul în viețile noastre (deși sigur există pe undeva vreo teorie cum că ne-ar face rău, așa cum există aproape pentru orice și contraargument).

„Dacă alergi cât să poți întreține o conversație, dar nu să cânți, înseamnă că faci o activitate fizică moderată, iar asta întărește inima și creează mitocondrii noi, care produc combustibil pentru mușchi, după cum afirmă dr. Olenik. Nu doar că o să arăți mai tânăr, o să fii mai tânăr. O să te simți mai tânăr, mai optimist, mai energic, mai cu chef de zile de luni, de zile cu ploaie, de viață în general.” Alergătorii Anonimi

Cum ai putea să spui nu la așa ceva? Încă n-am spus nici da. Cu toate astea, deși plănuiam să nu ies din casă în această zi de duminică întunecată, m-am lăsat foarte ușor convinsă să particip la un brunch mediteranean, by Cook & Travel, mai ales că a fost un cadou spontan făcut de o prietenă dragă. În unele zile e suficient să începi prin a pune un picior în fața celuilalt și o să fii mirat de capacitatea ta de face mișcare, chiar și înspre o locație cu mâncare delicioasă. Nu sunt o gurmandă, însă mi-au făcut bine interacțiunea, varietatea de gusturi și plimbarea pe afară.

Fără să fie neapărat un efort sau un exercițiu voit de disciplină, citesc în fiecare zi. Chiar și o pagină sau două. Sau, mai nou, ascult un audiobook (se pune tot că ai citit?). Apartenența la un club de carte, însă, mi se pare un angajament care-ți exersează disciplina. Și să citești efectiv cartea (sau măcar parțial) și să te ții cu sfințenie de întâlnirea lunară din calendar. Pentru următoarea ediție citim Walden de Henry David Thoreau. Eu o ascult pentru că mă ajută mult intonația cu care este narată în înțelegerea textului. Am și varianta scrisă, fusese chiar gratis de descărcat pe Kindle direct de pe Amazon, dar tot audio mă prinde mai tare. Mai am 7 ore de ascultat și întâlnirea clubului este pe 28 noiembrie. Ce ziceți? Voi reuși?

Revenind la Alergătorii anonimi, n-am fost destul de disciplinată cât să fac o poză mai artistică acestei cărți, dar Alba mea de pe fundal sigur nu-ți dă niciun chef să te pui pe alergat. Te îmbie totuși la scris, cu torsul ei liniștitor pe fundal. Cartea Ralucăi te poartă pe meleaguri grecești, prin amintirile lecturilor de demult (Magicianul lui John Fowles are un rol central în cartea ei), prin maratoane dar și alergări mai scurte lângă mare, prin vieți de oameni cu dorințe și credințe și iubiri împlinite sau nu prea.

„Căutătorii de dragoste (de oameni, de locuri, de emoții, de gusturi, de viață) vor să caute, nu vor să se așeze în nicio stare, în niciun loc, în nicio emoție. Vor să le curgă stările, locurile, emoțiile prin vene, prin stomac, prin sinapse. Vor să caute dragostea într-un pahar cu vin roșu dintr-un butoi, în valurile care se sparg de țărm, în ruinele unui oraș antic, în privirea cuceritoare a unui grec, în hărmălaia pe care o fac niște copii care se joacă la miezul nopții afară (dar oare de ce părinții lor îi lasă afară până la ora aia?!), în vântul care le trece prin păr și printre degetele răsfirate, în timp ce mașina gonește cu 100 de kilometri la oră pe drumuri prăfuite de țară, în savoarea unei salate cu legume proaspete, tăvălite în ulei delicios de măsline, într-o plimbare pe faleză, târziu în noapte, și într-o dimineață la înălțimea unei terase cochete, sorbind dintr-o ceașcă plină cu cafea grecească.” Alergătorii Anonimi

Aș completa că poți găsi asta și într-o carte, mai ales atunci când îți lasă gura apă cu gândul la salată proaspătă cu ulei delicios de măsline sau la o cafea mare băută la mare, cu vântul în plete și cu chef de dezmorțit corpul într-o alergare ușoară. Mă întorc la citit, de data asta n-am mai așteptat să termin cartea ca să scriu câteva rânduri despre ea. Dar nici mult nu mai am.

Întrebarea de azi: voi cu ce sunteți cei mai disciplinați și ce beneficii aveți din asta? (nu trebuie să-mi răspundeți mie, deși puteți s-o faceți, cel mai important este să purtați, din când în când, conversația asta cu voi înșivă).

Am primit cartea împrumut, de la furnizorul meu numărul 1 de cărți, sora mea, Laura Frunză. Datorită căreia am și citit Magicianul, cu mulți, mulți ani în urmă.