Azi dimineaţă, când am deschis geanta să scot portofelul să cumpăr eclere, telefonul nu era la locul lui obişnuit. L-am mai căutat prin geantă după care am dezbătut timp de o secundă dacă să plec fără el sau să mă întorc. Evident m-am întors (ştiu, Laura, tu nu te-ai fi întors nici dacă ai fi aşteptat un telefon de la Dumnezeu), cu gândul ca nu cumva să mă sune jobul meu şi eu să nu pot răspunde şi apoi el să fie atât de supărat pe mine încât să nu mă mai vrea. L-am căutat peste tot şi l-am găsit … în buzunar. Şi eu care mă gândeam că din moment ce am putut să-l uit nu sunt chiar aşa de dependentă de el. Ba sunt şi mai mult de atât din moment ce a devenit un reflex atât de puternic să-l iau cu mine şi să-l pun în buzunar şi nici să nu simt că e acolo, ca şi cum ar face parte din mine.
Later edit: Oricum n-am găsit eclere 😦
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
vai eclere! nu stiu ce spui tu acolo de telefon, cand am citit ‘eclere’ am inceput sa salivez pana s-a udat tastatura!:))
da, imi amintesc ca mi-ai mai spus asta atunci cand ti-ai schimbat telefonul si atunci cand “cineva” se enerva ca nu iti tii telefonul pe sonerie si nu poti fi gasita 🙂 ma gandesc serios sa-l uit odata intentionat acasa sa vad ce se poate intampla 🙂
Draga Mihaela, meet… me :D.
Daca exista o persoana la polul opus privind relatia cu telefonul, eu sunt aceea. Celor din jurul meu li se zburleste si parul din… nas cand trebuie sa ma sune, fiindca sansele sa raspund sunt vesnic sub 10 %. Eu le explic mereu ca “relatia” dintre noi (Irina – telefon) este una in care e foarte clar cine foloseste pe cine (mai precis EU pe EL), dar asta nu schimba cu nimic remarcile dragalase pe care le primesc. Mda… asta e.