Am vreo câteva zile (cam de când a început anul cred) de când vorbesc în permanenţă de o Mihaela nouă şi o Mihaela veche. Pe Mihaela veche o cunoaşteţi. Mihaela nouă cică ar fi egoistă, nu s-ar mai gândit deloc la alţii, nu ar mai interesa-o deloc să mulţumească pe toată lumea.

Mihaela nouă nu şi-ar mai face griji pentru nimic, ar lua lucrurile cum vin, nu ar mai deranja-o criticile altora dar nici nu ar mai entuziasma-o laudele  spuse oricum ori ironic ori cu un scop ascuns şi cu alte intenţii. Mihaela nouă nu ar mai face presupuneri absurde cu privire la ce cred anumite persoane despre ea şi nici nu ar mai suferi dacă ar afla că presupunerile ei absurde ar fi perfect adevărate. Mihaela nouă nu s-ar mai enerva din nimicuri, nu s-ar mai intimida de replicile nimănui, nu ar mai lăsa capul jos să nu i se vadă zâmbetul ruşinat. Mihaela nouă nu ar mai răspunde la telefon oamenilor care o enervează şi nici nu ar mai răspunde la întrebările stupide ale persoanelor care o contactează după o mie de ani.

După lungi lupte între Mihaela veche şi cea nouă care au durat 7 zile … mi-am dat azi seama că tot aia veche a câştigat şi că Mihaela nouă nici nu există de fapt şi nu cred că va exista vreodată.

Mi-am dat seama că dacă n-aş fi eu (adică Mihaela veche) … n-aş mai fi eu …. (adică aş fi Mihaela nouă) şi nu m-ar mai iubi lumea. (nu că mă iubeşte foarte multă lume acuma, sau doar presupun eu că mă iubeşte sau poate nici n-ar trebui să-mi pese foarte tare… poate să mă placă un pic aşa). Ooooof

Făcând aseară o caracterizare pentru cineva, mi-am dat seama că ar fi interesant de văzut cum m-ar caracteriza şi pe mine diferite persoane din viaţa mea. Sau să încerc o “out-of-body experience” să mă văd un pic obiectiv (deşi uneori am momente de lucididate când mă privesc obiectiv). Ooof iar vorbesc aiurea în loc să fac ceva constructiv. Sunt obosită.