Ieri am fost întrebată de ce nu mai scriu. Într-adevăr, acum îmi dau seama că nu am mai scris în ultima perioadă la fel de des cum o fac de obicei. Am trecut printr-o perioadă mai … nici nu ştiu cum s-o numesc. Nu m-am simţit foarte bine şi nu am vrut să-mi umplu blogul de postări deprimate/deprimante. M-am simţit uneori tristă alteori depăşită de situaţie. Nici măcar statul de vorbă cu mine şi cărţile de self help nu mă mai ajutau. Nu zic că acum mă simt perfect însă gândul că mâine merg la Bucureşi şi o drăgălesc pe Eliza şi o duc în braţe la botez mă face să simt că viaţa asta este totuşi frumoasă. Copiii mici sunt minunaţi. Chiar dacă uneori te scot din minţi cu urletele lor. Într-una din serile trecute eram tot aşa supărată şi epuizată şi a sunat la uşă. Era Raluca cu Vlăduţ. L-am luat o dată în braţe şi parcă am  uitat de tot de ce ziua aia fusese aiurea pentru mine. Abia aştept să vină ziua de mâine să fiu cu familia mea, să ne bucurăm de minunea pe care o avem şi care râde mereu. O să revin şi cu poze de la botez însă deocamdată vă arăt una “vestitorii primăverii” cum îmi place mie s-o numesc.