Am foarte mulţi prieteni (deşi uneori mă plâng că nu am, chiar am). Oameni care mă ascultă, mă consolează, mă ceartă, mă fac să râd, sunt alături de mine. Îi iubesc şi îi apreciez chiar dacă le spun uneori la mulţi ani abia seara şi nu reuşesc să trec pe la ei de ziua lor tot timpul (Iartă-mă, Oana, mă revanşez eu). Eu nu am fost niciodată genul de persoană care atunci când are o supărare trânteşte uşa şi spune “leave me alone”. Eu am căutat mereu compania celor dragi să mă scoată din stările de depresie în care intru uneori. Pentru că, în caz că nu ştiţi, eu sunt un om care se teme mult şi care pune la suflet mult şi orice. Mă laud eu că sunt puternică însă mai clachez şi mai plâng pe stradă şi le e oamenilor milă de mine. (ok, asta mi se întâmplă foarte, foarte rar şi de obicei nu e chiar aşa de evident).

Am deviat puţin. De fapt postarea asta este despre cum reuşeste mama să mă facă să mă simt mereu mai bine când sunt supărată. Nu mai reuşeşte nimeni altcineva chiar la modul la care reuşeşte ea deşi în fiecare zi sunt înconjurată de oameni care îşi doresc să-mi fie bine şi reuşesc să mă înveselească. Chiar dacă nu ştie ea concret de ce sunt supărată ea simte imediat şi nu trebuie să ştie motivul ca să mă consoleze. De fapt nici nu ştiu dacă o pot numi consolare neapărat. Îmi transmite o stare de siguranţă şi de încredere care durează. Dacă nu era mama să mă ţină în braţe toată noaptea într-una din cele mai grele nopţi pe care le-am trăit în viaţa mea, nu ştiu ce aş fi făcut.

Nu am vrut să aştept până la 8 martie ca să scriu o postare pe care am simţit-o acum. Nu avem o relaţie apropiată la modul să facem totul împreună însă clipele în care, ca azi când am băut Campari, ne-am uitat la Friends şi a spus fiecare ce griji mai are după care am râs de ele, sunt de nepreţuit.