Am acasă o cutie mare în care am pus o grămadă de amintiri. Nu e tot timpul indicat să mă uit prin ea dar când încep (de obicei pentru că parcă mi-ar trebui ceva de acolo), nu mă mai pot opri. Poate ar trebui să arunc cam trei sferturi din ea dar nu pot. E o bucată de viaţă acolo, o bucată de viaţă de care mi-e dor deşi mă străduiesc să trăiesc doar în prezent. Până la urmă cine reuşeşte să facă asta? Nu e un dor din ăla la modul că izbucnesc în lacrimi (deşi nu-s neapărat departe) ci mai degrabă zâmbesc sau chiar râd… în funcţie de ce anume îmi amintesc.

Am descoperit în cutia mea cu amintiri două CD-uri pe care le-am ascultat azi la birou cu mare drag. Cred că o să le mai ascult de-acum încolo o perioadă înainte să le pun la loc în cutie.

Îmi place să deschid din când în când cutia cu amintiri însă prefer să nu fiu singură când o fac. Prefer să am cui povesti (chiar dacă tot pentru mine povestesc) ce înseamnă fiecare lucru din ea. Noroc de Laura că mi-a dăruit o cutie colorată şi frumoasă suficient de încăpătoare. Am multe amintiri.