Tocmai am terminat de citit Quo Vadis, o carte pe care poate ar fi trebuit să o citesc demult, dacă nu în liceu măcar în facultate. Însă cum niciodată nu prea târziu, am avut acum ocazia. Prima dată când am auzit de ea a fost în clasa a 10-a când eram la o olimpiadă naţională de limbă italiană şi stăteam în cameră cu o fată pe nume Ligia, care ne-a spus că mama ei s-a îndrăgostit de numele ăsta citit cartea Quo Vadis.

Am citit-o repede în primul rând pentru că îmi era foarte dor să citesc, în al doilea rând pentru că îmi era dor să citesc o carte de genul celor pe care le devoram în liceu şi în al treilea rând pentru că merită fiecare pagină. Deşi cartea impresionează în primul rând printr-o dragostea (de fapt cred că e puţin spus dragostea… ar trebui inventat un cuvânt şi mai puternic de atât pentru acest sentiment) celor două personaje principale aparţinând unor lumi atât de diferite, cel mai mare impact îl are scrisoarea pe care Petronius o scrie pentru Nero în ultimele pagini ale cărţii:

“Împărate, ştiu că aştepţi cu nerăbdare venirea mea şi inima ta de prieten tânjeşte ziua şi noaptea de dorul meu. Ştiu că m-ai copleşi cu daruri, mi-ai încredinţa prefectura pretoriului, iar lui Tigelinus i-ai porunci să fie ceea ce l-au făcut zeii: îngrijitorul catârilor la moşiile moştenite după otrăvirea Domitiei. Iartă-mă totuşi, căci îţi jur pe Hades, aşadar, pe umbra mamei tale, a soţiei, a fratelui şi a lui Seneca, eu nu pot veni la tine. Viaţa este comoara supremă, dragul meu, din care am ştiut să aleg cele mai frumoase giuvaeruri. În viaţă, sunt însă şi lucruri pe care nu le mai pot suporta. A, te rog să nu te gândeşti că m-a supărat uciderea mamei, a soţiei şi a fratelui tău sau trimiterea în Ereb a tuturor oamenilor cumsecade din imperiu. Nu, strănepot al lui Cronos. Moartea e datoria fiecărui om, iar de la tine nu ne putem aştepta la altceva. Dar să-mi torturez ani întregi urechile cu cântecul tău, să-ţi văd picioarele subţiri, domiţiene, jucând dansuri din Piure, şi să-ţi ascult declamaţia şi poemele, o, biet poet de mahala, iată ce este peste puterile mele, iartă ce mi-a stârnit dorinţa de a muri. Roma îşi astupă ureche, ascultându-te, lumea râde de tine, aşa că eu nu mai vreau să roşesc din cauza ta, nu mai pot! Urletul Cerberului, dragul meu, chiar dacă seamănă cu cântecul tău, va fi mult mai puţin supărător, deoarece nu i-am fost niciodată prieten şi nu sunt obligat să mă ruşinez pentru glasul lui. Rămâi sănătos, dar nu mai cânta, ucide, dar nu mai scrie versuri, otrăveşte mai departe, dar nu mai dansa, dă foc, dar nu mai cânta la citeră, îţi urează, trimiţându-ţi acest sfat prietenesc, arbiter elegantiarum.”

Cartea nu e scurtă şi uneori nici aşa de uşor de citit însă eu mă simt un om mai câştigat şi nu regret că mi-am petrecut weekendul cuminte la mine în pat citind-o.