The Family Man, un film vechi din 2000 care pentru mine este unul destul de nou având în vedere că am auzit de el abia alaltăieri când am văzut jumate şi ieri când am văzut şi cealaltă jumate. M-a prins subiectul, pe ici pe colo m-a amuzat, ba chiar unele faze m-au şi plictisit. Dar plictiseala a venit mai degraba din nerăbdarea de a vedea cum se termină. Că aşa suntem noi oamenii uneori, nu ne mai putem bucura de nimic în aşteptarea noastră continuă de a vedea ce urmează. Dar de ce să povestesc eu când trailerul o face atât de bine?

Comparând cele două vieţi ale lui Jack (cea reală şi cea care ar fi putut să fie dacă la un moment dat ar fi ales altceva), n-am putut să nu-l compătimesc pentru cea de familist. Sunt convinsă că foarte mulţi dintre cei care au văzut filmul i-au compătimit viaţa bogată în lucruri dar săracă în afecţiune. Nu ştiu, mie nu mi s-a părut aşa nefericit fără copii şi căsuţă cu gărduţ alb însă cred că peisajul acela luxos ar fi fost perfect dacă ar fi fost şi Kate în el.

Discuţia din film care m-a ţinut cel mai trează (am văzut filmul seara când deja îmi trebuie ceva interesant să-mi capteze atenţia ca să nu adorm):

Jack: Do you have any idea what my life is like?

Kate: Excuse me?

Jack: I wake up in the morning covered in dog saliva. I drop the kids off, spend eight hours selling tires retail. Retail, Kate. I pick the kids up, walk the dog, which, by the way, carries the added bonus… of carting away her monstrous crap. I play with the kids, take out the garbage, get six hours of sleep if I’m lucky. Then everything starts all over again. So what’s in it for me? Where are my Mary Janes?

Kate: You know, it’s sad to hear that your life is such a disappointment to you.

Jack: I can’t believe it isn’t a disappointment to you! Jesus, Kate, I could have been a thousand times the man I became. I could have been one of the richest… Forbes… How could you do this to me? How could you let me give up on my dreams like this? Really, I want to know.

Kate: Who are you? 

Jack: All right, look. I’m sorry. I’m sorry I was such a saint before…  and I’m such a prick now! But maybe I’m just not…the same guy that I was when we got married. Kate:

You know what? Maybe you’re not. Because the Jack Campbell I married would not need a $ 2400  suit… to feel better about his life. But I’m telling you, if that’s what it’s gonna take, then buy it. Jesus! We’ll take the money out of the kids’ college fund.

Jack: Forget it. We’ll get a funnel cake. It’ll be the highlight of my week.

Uitându-mă la filmul ăsta am sentimentul că am realizat măcar parţial de unde provine groaza mea de a avea copii. Când eram mică tot ce-mi doream era să fiu mare. Am suportat toată perioada cu gândul şi speranţa că la un moment dat o să fiu mare şi o să se termine o dată.  Acum când sunt mare sunt fericită că sunt mare şi nu mi-aş dori să mai fiu copil vreodată (a nu se înţelege că am avut o copilărie nefericită sau traumatizantă), că statutul de adult în care nu depind de nimeni, nu trebuie să cer voie pentru nimic şi în care pot să fac propriile alegeri mi se potriveşte de minune. Dacă aş avea un copil, ar fi ca şi cum m-aş întoarce în timp, mi-aş retrăi copilăria prin prisma unui omuleţ care depinde de mine şi de care depind şi eu în aceeaşi măsură. Şi tare mi-e teamă că dacă l-aş face ar începe din nou acea aşteptare să se facă el mare, să-şi trăiască propria viaţa pentru ca şi eu să revin la a mea. Numai că a mea ar fi cam pe sfârşite şi nu ştiu în ce măsură aş mai avea puterea şi sănătatea să mă bucur. Majoritatea ar numi asta egoism. Mie mi se pare că  libertate sună mult mai frumos.

În altă ordine de idei, postarea se vroia o recomandare de film chiar dacă am deviat spre final cu incursiunea în trecut şi în presudotraumele mele de copil care deşi a avut o copilările liniştită, a fost permanent convins că maturitatea este mult mai bună (şi nu s-a înşelat).