Inspirată de postarea de ieri, de comentariile la postarea de ieri şi de cel mai recent episod din Parenthood care s-a numit chiar aşa, “It is what it is“, am simţit nevoia să mai scriu încă o postare despre dorinţele neîndeplinite ale copiilor care cresc în timp şi devin dorinţe neîndeplinite ale adulţilor.
În episodul din Parenthood, Hattie îşi doreşte foarte tare să meargă la o anume facultate, este acceptată însă părinţii îi spun că s-ar putea să nu se poată duce din cauză că e mai ieftin să facă o facultate aproape de casă. Familie cu cinci membri dintre care un copil cu nevoie speciale (Aspergers) ale cărui şedinţe particulare costă foarte tare şi un bebeluş abia venit pe lume, familia lui Hattie se chinuie destul de tare să se menţină pe linia de plutire. Reacţia lui Hattie este oarecum diferită de reacţia băieţelului din The Christmas Sweater. Atunci când mama ei o roagă să nu fie supărată ea îi răspunde: “it is what it is, mom, if I can’t go to the school I wanna go to, that’s fine, people don’t get to do stuff that they wanna do all the time. But you can’t ask me to not be upset about it.”
Suntem de mici constrânşi să ne încadrăm în anumite limite, limite pe care ca adulţi ne străduim să le împingem mai departe. Unii dintre noi, cu mult efort şi noroc cu carul, reuşim să le împingem mai departe decât alţii şi mai departe decât am visat. Însă oricât de liberi ne-am simţi ca adulţi şi oricât de bine ne-am simţi în pielea noastră, undeva în adâncul sufletului suntem încă afectaţi de alegerile pe care le-au făcut alţii pentru noi atâta amar de timp. Şi poate că pentru unii ar părea o prostie faptul că după douăzeci şi de ani încă mă mai afectează faptul că gentuţa mea de grădinţă nu arăta ca aceea pe care mi-o dorisem, că fetiţa directoarei mi-a zis că sunt urâtă şi nu se joacă cu mine, că am primit un tricou cu Minnie Mouse în loc de unul cool cum apăruseră cu formaţii rock sau alte lucruri atât de mărute dar atât de semnificative. Suntem şi creştem o perioadă ca o sumă de alegeri ale altora, sunt conştientă că limitele sunt acolo pentru un motiv, copiii nu sunt în majoritatea cazurilor în stare să aleagă pentru ei însă dacă tot trebuie, ca părinţi să alegeţi pentru ei, străduiţi-vă să alegeţi bine, poate în unele cazuri aşa cum aţi fi ales când eraţi voi înşivă copii***.
***a se exclude de aici alegeri de genul “mănânc ciocolată până fac diabet” sau “umblu pe străzi până la doişpe noaptea”, mă refer la alegeri la care chiar se poate asculta şi lua în seamă dorinţa/părerea unui copil.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
cu toate ca nu am avut cine stie ce jucarii sau lucruri in copilarie, nu le-am dus lipsa si nici nu m-au marcat intr-atat incat sa ma simt neimplinita ca adut. Din contra cred eu ca m-au facut sa ma adaptez fiecarei situatii- stiu sa traiesc cu bani multtttiiii dar la fel de bine ma pot limita cand am bani putini…
Am avut norocul sa imi aleg singura drumul in viata si sa imi aleg liceul si facultatea, etc la care am vrut sa merg. Fiecare decizie buna sau rea pe care am luat-o s-a dovedit o experienta de neinlocuit in a deveni ceea ce sunt acum. Nu as vrea sa schimb nimic in viata mea de acum, nu am regrete si nici nu voi avea. Cateodata D-zeu ne da mai mult si mai bine decat speram noi vrodata- esentialul e sa gandim pozitiv si sa ne lasam surpinsi in fiecare zi de o noua aventura a vietii. Fiecare copil este diferit si nu stiu zau daca alegerea pe care ati fi facut-o voi cand erati copii, ar fi aceasi alegere care s-ar potrivi copiilor vostri. Fiecare copil si fiecare adult este diferit, gandeste diferit si are dorinte diferite. Frumusetea lipsurilor si a dorintelor neimplinite este ca pot fi implinite cand suntem adulti sau pot fi indeplinite prin lucruri hand-made ;). Ar fi totusi plictisitor sa nu mai avem nici o dorinta sau nici o neimplinire…
“Fiecare copil este diferit si nu stiu zau daca alegerea pe care ati fi facut-o voi cand erati copii, ar fi aceasi alegere care s-ar potrivi copiilor vostri” – cred ca m-am exprimat gresit. Nu m-am referit sa alegem identic cum am ales noi (adica daca noi am vrut masinuta rosie sa ii cumparam si lui masinuta rosie si nu albastra cum ii place lui) ci sa incercam sa ii intelegem pe ei cu gandul la copilaria noastra si la alegererile pe care le-am simtit gresite pentru noi. Multumesc pentru comentariu, coincidenta face ca chiar astazi o colega de birou mi-a zis mai mult sau mai putin acelasi lucru (ma refer la partea cu n-am avut dar nici n-am simtit lipsa) si am inteles si mai mult ce diferiti suntem. Eu n-am avut dar am simtit lipsa (multor lucruri). Nu cred ca asta ma face materialista, nu mi-am dorit luna de pe cer si nici nu m-am dat niciodata cu fundul de pamant ca as vrea ceva, am inteles tacit ca nu se poate (mama mea n-a stiut niciodata cand ne pune sa cumparam carti in plus la scoala, cand pleaca in excursie colegii mei) asta pentru ca n-am vrut s-o pun in situatia de a suferi faptul ca-mi refuza lucrurile astea.
Ma bucur totusi ca ai avut-o alaturi pe Laura si Laura pe tine :).
Maica-mea harab nu a avut vreodata ce nevoi si necesitati am eu, nici macar acum dupa sa zicem 20 de ani de la copilarie nu stie…mi-a citit o data o poveste si jucarii nu mi-a cumparat niciodata, jocuri sau sa investeasca in educatia mea nici vorba…imi dadea bani sa imi cumpar cate o carte in caz ca mai primeam si eu cate un premiu la scoala :)))) dar sincer am fost relaxata la faza asta- mi-am zis ca nu face nimic, o sa imi cumpar eu cand o sa fiu mare si o sa fiu o mama cum nu a fost mama- ceea ce s-a dovedit tare pozitiv pe parcursul vietii. Tot ce am acum si ce am realizat a fost prin mine si datorita mie- poate am noroc cu carul sau poate sunt un talent natural in ceea ce inteligenta…sau poate ambele la un loc…de asta cred ca cine e greu de cap, e greu de cap, nici macar 5 mii de lectii de inot, pian etc nu ajuta. Ii ajuta pe parinti sa se simta ma bine ca au facut tot posibilul sa isi ajute copii…in rest e totul cum zic nemtii QUATSCH
Acum o poveste amuzanta- pe langa faptul ca nici nu imi aminestesc daca am avut gentuta la gradinita sau nu, prima mea gentuta pe care am avut-o (aveam 10-11 ani)a fost una maro pe care am cumparat-o singura, furand bani din economiile partintilor :)))- (isteata in a gasi solutii am fost de mica :)))) Rezultatul a fost ca am luat o mama de bataie buna- si ca am avut norocul sa o pastrez. Sincer dupa ce am cumparat-o mi-am dat seama ca a devenit tare neinteresanta pt mine si ca nu eram genul care sa poarte gentute ….am purtat-o vreo 2-3 ori…dupa care a ramas uitata in sertar. De atunci mi-am dat seama ca lucrurile materiale pt. mine nu sunt importante. La mine predomina nu lipsurile avute ci amintirile frumoase avute cu alti copii sau colegi si placerea de a fi autodidact si de a ma transforma in ceea ce sunt. Eu sunt propriul meu Pygmalion si asta ma face fericita si mandra de mine insami 🙂
Felicitari pentru suma deciziilor tale care te-au facut sa fii cine esti si sa gandesti frumos si sa fii mandra de tine!
Luckyrock, si eu mi-am luat bicicleta la peste douazeci si ceva de ani, cand am iesit la salariu. Am mers de cateva ori pana am cazut si am lasat-o balta. Mi-am dat seama ca am spiritul de conservare prea dezvoltat ca sa mai invat sa merg. Daca mi-o luau din copilarie, poate invatam si eu. Pentru mine a fost prea tarziu. Pentru Miha, insa nu, ca i-am dat-o ei 🙂
e, da, “spirit de conservare”! esti tu prea serioasa!:)) si probabil un pic fricoasa.;))
stii cum e? unii parinti se cred stapanii copiilor lor si li se pare perfect normal sa ia toate deciziile fara sa asculte si dorintele copiilor ori sa tina cont de preferintele acestora. ceea ce este o lipsa de respect in primul rand, pentru ca un copil este tot o fiinta umana si merita tot atata respect ca oricare alta. iar daca este vorba despre propriul copil, cu atat mai mult!
mie nu mi-au luat ai mei bicicleta, din cate imi amintesc o considerau periculoasa. si, culmea, chiar am avut un exemplu in acest sens: baiatul vecinilor a avut un accident [a intrat cu bicicleta intr-o masina, intr-o curba, din fericire nu a fost grav, dar a ramas cu niste semne pe fata].
mi-am cumparat bicicleta cand m-am facut mare si am invatat sa merg singura. ce mult imi place! ador bicicleta!!:D
morala? unele lucruri la care tanjim in copilarie chiar sunt faine.:D si merita sa ni le cumparam singuri, atunci cand putem.
N-am avut nici eu bicicleta cand eram mica desi mi-am dorit din tot sufletul. Si am avut dreptate sa imi doresc: imi place enorm sa ma dau cu bicicleta (chiar daca nu m-am mai dat de ceva vreme)!
acum e iarna, dar ne intalnim la vara si ne plimbam cu bicicletele prin parc. si poate sa strige dupa noi Laura cat o vrea, sa o asteptam, ii raspundem ca asa ii trebuie daca n-a vrut bicicleta!:))
O postare superba! M-ai facut sa-mi aduc aminte de toate lucrurile pe care mi le-am dorit cand eram mica. Cred ca acum sunt suma acelor dorinte neimplinite si decizii luate de altii 😦 si ar fi cazul sa incep de undeva sa devin suma dorintelor mele implinite si a deciziilor mele proprii. Insa e greu…