Am fost aseară la Safe House la Mall Vitan. De obicei mergem la film la Sun Plaza însă ieri fiind miercuri, am cumpărat bilete cu Orange film ca să ieşim mai ieftin (că şi aşa să mergi la cinema a devenit deja un lux) iar la noi la mall nu se poate. Nu ştiam aproape nimic despre film. Decât că e cu Denzel Washington şi cu actorul din The Proposal şi că, vorba soţului  meu “s-ar putea să nu fie genul tău“.

Să încep cu cinematograful şi de ce n-aş mai merge acolo: e foarte aglomerat, dacă iei bilete în ultima zi prinzi locurile din faţă doar şi, ştim cu toţii şi în viaţă în general, nu e întotdeauna un lucru bun să fii în primul rând. Fiind atât de aglomerat, e coadă şi la popcorn şi de multe ori dacă nu ajungi la timp şi vrei să vezi începutul filmului, renunţi la această mică plăcere. Sala în care am stat mi s-a părut groaznică: e toată plină de scaune, fără culoare între ele, aşa că dacă eşti undeva pe la mijloc, trebuie să ridici vreo zece oameni în picioare (sau să-i calci pe picioare dacă nu se ridică) ca să poţi să ieşi. Scaunele sunt foarte joase (da, ştiu că sunt mică de statură însă la Sun Plaza şi un copil de doi ani vede ca lumea în ecran) şi în loc de subtitrare (nu că ar fi neapărată nevoie de ea) vezi ceafa celui din faţa ta.

Să continui cu filmul: mi s-a părut atât de prost (prost pentru mine, poate pentru alţii a fost bun) că m-aş fi culcat două ore în scaun să se termine mai repede. Numai că nu puteai închide un ochi din cauza împuşcăturilor şi a urmăririlor cu maşini şi a zgomotelor puternice. La început n-am înţeles aproape nimic: cine ce face şi, mai ales, de ce? Partea mea preferată din film a fost ultima imagine (în afară de faptul că a fost ultima, a fost cred cea mai meaningful imagine din film).

Şi eu care credeam ca My week with Marilyn a fost un film slăbuţ. I-aş da şi Oscar în comparaţie cu Safe House.