Unul dintre cele mai apreciate momente când eram mică erau cele de dinainte de a adormi. Doar atunci eram doar eu cu mine şi cu imaginaţia mea. Nu mai erau nici învăţatul sau temele interminabile, nici copiii răi din faţa blocului, nici colegii răsfăţaţi de la şcoală. În imaginaţia mea puteam să fiu orice şi oricine, momentele acelea de dinainte de a adormi erau cele mai preţioase. Nu-mi doream să adorm repede pentru că venea dimineaţa într-o clipită şi o luam iar de la capăt cu o rutină pe care nu o apreciam din cale afară. Când venea seara puteam iar să-mi imaginez de toate şi, mai ales, că mă fac mare.

Mereu mă întrebam oare la ce se gândesc oamenii mari înainte de somn. În mintea mea ei aveau deja ce şi-au dorit şi dacă n-aveau nu prea mai aveau şanse să obţină. Şi atunci la ce bun să-ţi mai imaginezi ceva dacă tot ştii că n-o să se întâmple. Măcar când eşti copil e dreptul tău să speri. Aşa gândeam atunci. Între timp am aflat că oamenii mari se îngrijorează mult înainte de a adormi. Fac calcule, socoteli, rezolvă în minte problemele de la serviciu pentru a doua zi, fac liste de cumpărături şi meniul pentru serile care vin. Cei care au copii au şi mai multe de gândit şi cu siguranţă că nu le ajunge timpul de dinainte de somn să facă tot ce şi-au propus pentru că ei cad laţi de oboseală în scurt timp. Însă pe lângă toate astea şi oamenii mari visează şi-şi imaginează. Cât timp le mai rămâne printre griji dar tot o fac. Cât eşti copil visezi dar nu prea ai putere să-şi realizezi anumite vise. Când eşti mare obţii o oarecare putere (chiar şi aşa cum e ea îngrădită de tot felul de “ne-puteri” – a se citi neputinţe).

În perioadele mele de insomnii (cele mari de acum un an şi jumătate pe care n-o să le uit o viaţă decât dacă o să vină altele şi mai mari – sper că nu), perioada de dinainte de a adormi era cel mai rău moment al zilei. Pentru că nu adormeam.   Deloc. Poate doar aţipeam din când în când ca să o iau iar de la capăt. Atunci am urât momentele de dinainte de somn pentru că somnul nu mai venea. Şi dacă nu e somn, nici momentul care-l precede nu mai există în adevăratul lui sens. E un sentiment insuportabil să nu-ţi fie somn niciodată dar totuşi să fii istovit de oboseală.

Timpul a trecut şi somnul mi-a revenit treptat însă nu prea mai ştiu să mă bucur de momentul de dinainte de somn. Îl umplu cu tot felul de griji şi frământări în loc să-mi pun imaginaţia la contribuţie. Am fost un copil realist mereu, ştiam că ce visez nu avea să se întâmple însă apreciam starea de bine dată de visare. Şi cred că tocmai asta uită uneori oamenii mari: să se bucure de starea de visare şi să n-o disece în milioane de “nu se poate-uri”.

Sunt puţine (spre deloc) lucruri de care mi-e dor din copilărie însă dacă ar fi să numesc unul, acesta ar fi. Starea de visare, de imaginaţie şi de reală bucurie pentru lucruri neîntâmplabile de dinainte de a adormi.