Nu că s-ar apropia a 15-a aniversare a blogului meu și, așa cum obișnuim să facem și cu propriile aniversări, ne dăm niște atenție în preajma lor, dar se tot plimbă niște gânduri pe la mine prin minte de o vreme, legat de așteptări (de aici și titlul, suna mai bine în engleză ce voiam să exprim pe scurt – Hoping for the best but expecting the worst sau preparing for the worst, adică să speri la ce-i mai bun dar te aștepți sau te pregătești pentru ce-i mai rău) și ce loc mai potrivit în care să le parchez decât aici.

Zilele noastre sunt pline de astfel de surprize, din oricare categorie ar fi, și bune și rele, nu știu cât de memorabile sunt lucrurile care ne-au ieșit întocmai cum le-am așteptat. Surprizele apar când lucrurile se întâmplă mai bine sau mai rău decât am așteptat, chiar și atunci când nu eram conștienți că exista vreo așteptare pe care ne-am format-o. Pentru că și așteptările astea au niște rădăcini atât de puternice în toate experiențele noastre și ale generațiilor de dinaintea noastră că nici nu mai știm exact ce le-a determinat să se formeze și să apară chiar la momentul acela.

De exemplu (mai din prezent sau mai din trecut):

+ Mă aștept ca atunci când merg la spital să vorbesc cu dl. doctor profesor onorific să nu mă pot apropia nici la 2 kilometri de el. Doar că mă așez, ca și cum m-aș așeza să prind pește într-o baltă cu un singur peștișor auriu folosind o undiță de doi lei, lângă biroul lui și, fără să mai fie nimeni în jur, apare și doctorul și stă de vorbă cu mine și-mi răspunde la tot ce-l întreb. (de ce a făcut-o nu mai contează, scopul era ce așteptam eu vs ce s-a întâmplat în realitate).

+ Mă aștept ca plaja din Mamaia să fie ticsită de lume și să plătesc un preț exorbitant pe un șezlong care nu merită, într-un loc care nu merită, doar ca să stau și eu puțin la soare cât mai aproape de malul mării. Realitatea a fost că plaja a fost foarte liberă, prețul pe șezlong a meritat și localizarea și calitatea șezlongului, tot personalul de pe plajă amabil, de la bar mi-au făcut cel mai bun flat white deși nici nu aveau în meniu, într-o cană mare și normală, așa cum îmi place, nu în pahar de plastic sau carton sau mai știu eu ce.

– Mă aștept să fie ușor să declari un bun (o mașină) la impozit ca persoană fizică autorizată: merg la ghișeu cu toate actele din listă (din ce listă aveam eu de la firma de leasing) și să primesc o hârtie/o ștampilă ceva care să demonstreze că am declarat bunul în termen. Realitatea: merg la o direcție de taxe care s-a desființat (neatenția mea); merg unde s-a mutat direcția de taxe și aflu că nu pot vorbi cu nicio ființă umană (fără programare) pentru că totul se depune online. Online aflu că nu se poate depune dacă nu am un contract cu o firmă de salubritate autorizată. Pentru că mă aștept să nu fie nevoie la mine (dacă am sediul social acasă, plătesc deja salubritate la asociația blocului și nu produc deșeuri suplimentare doar pentru că acolo am sediul social), îmi fac programare să vorbesc cu o persoană. Ajung din nou la această direcție și aflu că nu există sub nicio formă altă cale să obțin orice de la ei dacă nu am încă un contract de salubritate (adică unul și pe PFA). După ce trec peste absurditatea și nedreptatea situației, caut să fac un contract de salubritate. Așteptarea este să fie greu și să mai bat un drum, realitatea este că a fost ușor și am încheiat unul online fără prea mari bătăi de cap. (ceea ce mi se pare și normal că dacă primăria sectorului 4 își permite și are dreptul să ia astfel de decizii – să nu îți mai dea nimic dacă nu ai asta – că există și o firmă care te poate ajuta rapid, ca să profite și ei să facă un ban cinstit pe un serviciu pe care-l plătesc deja oricum la bloc. Acum ce să fac, dacă produc o hârtie în plus ca PFA să-i chem separat să o ridice?) Da, am vorbit mai mult despre asta pentru că-i cu minus și că încă e caldă, s-a întâmplat ieri. Dar a fost și o parte bună în toată situația, că am rezolvat rapid cu salubritatea. Acum, desigur, mă aștept să mai fie ceva în neregulă și să-mi întoarcă dosarul. Dar nu voi ști prea curând, aud că ar durat vreo 20 de zile să-mi soluționeze cererea.

Am mai avut tot felul de surprize mai mici sau mai mari în ultima vreme, multe dintre ele întâmplându-se și din neștiința sau neatenția mea, nu există vreo vină divină în univers pe care s-o atribui. La unele dintre ele chiar nu mă așteptam. Descopăr despre mine că nu prea îmi plac schimbările bruște de planuri (deși sunt adaptabilă și mă repliez rapid, simt așa foarte fizic o schimbare de plan pentru câteva secunde, ca fiind ceva amenințător), mă simt mai în siguranță când lucrurile se întâmplă la dungă. Amuzant că folosesc această expresie având în vedere că nu mai folosesc fierul de călcat pentru aproape nimic (cu niște excepții unde nu am cum să fentez decât dacă le duc la curățătorie).

Natura din grădina mea m-a surprins și ea mult în perioada asta. Nu mă așteptam să pun răsaduri de roșii și chiar să se facă roșii. Nu mă așteptam să mai dea vreo frunză din ceva ce păreau niște vreascuri bune de pus pe foc și totuși nu s-a uscat complet aproape nimic, totul s-a regenerat, transformat, extins.

Nu mă așteptam să găsesc cireșe bune la Kaufland la vremea asta. Nu mă mai așteptam să mai mănânc vreodată pepene dulce ca în copilărie.

Nu mă așteptam să duc așa de bine o clasă intensă de cardio cu greutăți după atâta pauză. Dar mă așteptam să sufăr consecințele de febră musculară (care mi s-a părut mai cruntă decât mă așteptam).

Și în tot acest dans de așteptări versus realitate, îmi antrenez mintea să se îndoaie cu o mai mare flexibilitate și să fie mai pregătită să primească orice vine, indiferent de așteptarea pe care mi-am creat-o sau care a răsărit din rădăcini din alte generații. Atunci când sunt mai odihnită îmi iese mai bine. Alteori îmi dau lacrimile de la cele mai mici lucruri. Acum știm cu toții că atunci când plângem pentru lucruri mici înseamnă că n-am apucat să le plângem pe cele mai mari, nu?

Mă îndrept către o zonă de pace în care „este ceea ce este” nu e doar o vorbă rostită cinic atunci când apare surprinderea ci ceva asumat că așa s-a întâmplat și dacă pot să fac ceva în privința asta să fac și atunci nu pot să accept că nu pot. Și dacă vi se pare ușor de zis și greu de făcut, să vedeți ce greu de făcut este să stai în starea aia de dezamăgire că n-a ieșit cum s-a orânduit.

Mă aștept că voi scrie și celălalt articol pe care l-am creionat în minte (cel despre cum e să n-ai stare la odihnă și să nu-ți găsești locul nici pe un șezlong la mare sau în curte). Realitatea….vom vedea ce va aduce.

Photo dump: