Se întâmplă câteodată ca un firicel de vânt într-o zi toridă, dintr-o zi de mai, să mă expulzeze, în cel mai bun sens, din minte în corp și să-mi schimbe starea dintr-una de neliniște într-una de pace. Acesta este unul dintre acele momente în care îmi vine poftă să scriu și să descriu cum se simte liniștea în corp înainte să plece mai departe odată cu firicelul de vânt care-a adus-o.

Așa că, odată cu nevoia de a-mi încărca telefonul (cum de am rămas fără baterie cu atâta natură în jur?), a merge la baie și a bea apă deopotrivă, am pornit spre casă, cu gândul să nu poposesc prea mult între patru pereți ci să-mi asigur nevoile de bază cât să mă țină apoi alte câteva ore la aer, în parc, unde să citesc, cu scurte (sper eu) pauze de uitat în telefon și nefăcut nimic util sau aducător de liniște acolo în micul ecran seducător și dăunător.

Și ori de câte ori apare acest firicel de vânt sau un miros discret de salcâm sau o imagine cu un cățel relaxat sau orice altceva care mă aduce în prezent și-mi alipește sufletul înapoi de corp, mă gândesc cât de greu este să reînveți ceva care este, în fapt, atât de simplu și am știut dintotdeauna: să stai și să fii bine cu tine, în prezent (mai ales atunci când ai mai mult decât nevoile de bază împlinite). S-au scris cărți, s-au făcut filme, s-au înregistrat podcast-uri și miliarde de meditații și sunete ale naturii și noi tot pare că avem dificultăți de integrare.

De ceva vreme văd o îmbunătățire firavă care stă să se destrame la prima angoasă închipuită. Ce mă ajută este să meditez în fiecare zi (ghidat) și să fac exerciții de respirație (care nu-mi plac deloc dar nu le pot nega beneficiul imediat, mai ales când apare o stare de anxietate care se simte în corp), să fac orice fel de mișcare (inclusiv doar mers dacă atâta pot într-o zi), să beau apă, să citesc și să văd cum reușesc să fiu absorbită cu totul de o carte pe care nu vrei să o mai lași din mână până la ultima pagină, să subliniez pasaje și să mă gândesc doar la mine și la cartea mea și nu la cui aș mai putea-o împrumuta și să n-o stric. Plus că ce subliniezi te trădează, într-un fel sau altul, și cel care vine după tine va ști ce te-a încântat sau cu ce ai rezonat și nu știu de ce, pare ceva așa de intim, încât nu prea-mi vine să dau o carte subliniată.

Și știu că oricât de scurte sau de lungi ar fi momentele acestea de prezență ele contribuie la un tot mai mare și, atunci când simt că mi se desfundă nasul deși nu părea înfundat, știu că am atins un nivel mai profund de relaxare, că s-a mai lepădat un strat mic de tensiune care se simte și-n umerii care, sătui de atâta încordare, se lasă în jos ca și cum ar răsufla ușurați că încă n-au uitat unde le e locul. Atunci când îmi trec durerile de cap sau de spate care uneori sunt atât de prezente încât îmi dau seama că le aveam doar atunci când trec, știu că sistemul meu nervos mă răsplătește cu o stare care, dacă mă țin de treabă, e menită să dureze și să mă susțină în perioadele mai lungi în care, e nevoie să-mi îndeplinesc îndatoririle care-mi susțin traiul dincolo de clipele acestea de liniște și vânticel în păr dar și pasiunile și momentele de învățare asumată care vin și ele, la rândul lor, cu eforturi și consecvență.

Cu această idee scurtă dar complicată de a fi prezent și conștient în viețile voastre vă las, cred că deja mi s-a încărcat suficient bateria cât să ies din ecran și să mă întorc la pătura de pe lac, ceea ce vă urez și vouă, cu orice ați alege să vă clătiți ochii și sistemul nervos în această zi de duminică de vară venită prea devreme.