În dimineața aceasta am făcut un experiment și am ieșit afară doar cu termosul cu cafea, fără telefon. Am crezut că va fi mai greu, că-l voi căuta stresată prin toate buzunarele, însă nu a fost așa. Mi-am dat seama că mediul înconjurător este mai viu decât orice pagină de social media aș fi deschis la momentul acela. Aud, văd și simt mai bine: păsări, copaci, nuanțe de verde, căței scoși la plimbare în parc, soare blând pe piele, secvențe de conversații între oameni, aerul cum intră în piept atunci când nu uiți să respiri, toate simțurile se ascut, dar nu din hipervigilență ci din curiozitate.

Săptămâna asta am participat la un club de lectură de carte de mediu de care am aflat absolut întâmplător atunci când am trimis unui prieten o poză cu câteva pasaje din cartea pe care o citeam: Împletind iarbă sacră, înțelepciunea indigenă, cunoașterea științifică și învățăturile plantelor, Robin Wall Kimmerer, apărută la noi la Editura Herald, în traducerea lui Walter Fotescu. Din micile și frumoasele coincidențe ale universului, cartea pe care eu o citeam era și cartea pe care participanții la clubul de lectură o aveau ca temă.

Plimbarea de dimineață, în care am simțit profundă recunoștință pentru liniște, pace, aer, mâncare, prieteni, familie, timp pentru mine, cărți și câte și mai câte, mi-a adus aminte de unul dintre capitolele mele preferate din carte, cel care dă și titlul acestei postări, Datoria de recunoștință. Aici am avut ocazia să citesc Mesajul de recunoștință cu care-și încep oamenii Onondaga (oamenii dealurilor) diminețile (inclusiv la școală), cuvintele care Premerg Orice Altceva. „Prin ritualul acesta, profesorii le aduc aminte elevilor în fiecare zi, începând chiar din locul unde picioarele noastre ating pământul, trimitem salutări și mulțumiri tuturor membrilor lumii naturale.”

Las aici câteva pasaje care m-au atins pe mine cel mai mult din capitol, însă e tare greu să nu copiez toate paginile. Sper să vă inspire să luați această carte și să o faceți manualul vostru de botanică, științe ale naturii dar și unul dintre cele mai profunde materiale de evoluție interioară pe care mi-a fost dat să-l citesc.

„Ne-am adunat astăzi, iar când privim chipurile din jurul nostru vedem că ciclurile vieții continuă. Avem datoria de a trăi în echilibru și armonie unii cu ceilalți, și cu toate ființele vii. De aceea să ne unim cugetele ca unul, să ne întâmpinăm și să ne mulțumim unii celorlalți ca Popor. Acum cugetele noastre sunt unul.

Îi suntem recunoscători Mamei noastre Pământ, fiindcă ne dă tot ce avem nevoie în viață. Ne susține picioarele când pășim pe ea. Suntem bucuroși că ea continuă să aibă grijă de noi, la fel cum a făcut de la începutul timpului. Mamei Noastre îi trimitem Recunoștință, iubire și respect. Acum cugetele noastre sunt unul.

Aducem mulțumiri tuturor apelor din lume fiindcă ne potolesc setea, fiindcă dau putere și hrănesc viața tuturor făpturilor.

Gândurile noastre se îndreaptă către toți Peștii care trăiesc în apă. Ei au primit sarcina să curețe și să purifice apa. De asemenea ei ni se dăruiesc nouă ca hrană. Suntem recunoscători că ei continuă să-și facă datoria și le trimitem Peștilor salutările mulțumirile noastre.

Privind în jurul nostru, vedem că fructele sunt încă aici, oferindu-ne o hrană delicioasă. Căpetenia lor este fragul, primim care se coace primăvara. Ne putem exprima toți recunoștința că fragii ne însoțesc în lume și să trimitem fructelor recunoștință, iubirea și respectul nostru?

Ne punem cugetele laolaltă pentru a trimite salutările și mulțumirile noastre frumoasei lumi a animalelor, care ne însoțesc în drumul nostru. Ele au multe lucruri să ne învețe pe noi, oamenii. Le suntem recunoscători că-și împart în continuare viețile cu noi și sperăm că întotdeauna va fi așa.

”Mesajul îți aduce aminte zilnic că ai suficient, mai mult decât suficient. Tot ce e nevoie pentru a susține viața e deja aici. Făcând asta, zi de zi, căpătăm o atitudine de mulțumire și respect pentru întreaga creație. Nu poți să asculți mesajul de recunoștință fără să te simți bogat. Și, chiar dacă exprimarea gratitudinii pare destul de inocentă, e o idee revoluționară. Într-o societate de consum, mulțumirea e o propunere radicală. A recunoaște mai degrabă abundența decât deficitul subminează o economie care prosperă din crearea unor dorințe nesatisfăcute. Gratitudinea cultivă o etică a plenitudinii, dar economia are nevoie de insuficiență.”

„A ști că iubești pământul te schimbă, te activează să aperi, să protejezi și să sărbătorești. Dar când simți că și pământul te iubește la rândul său, acest sentiment transformă relația dintr-o stradă cu sens unic într-o legătură sacră.”

Mă simt din ce în ce mai obosită și, paradoxal, mai deconectată deși sunt permanent conectată cu oamenii și cu mediul înconjurător. Cred că tocmai această hiper conectare și această hiper responsabilitate mă ține constant într-o stare de alertă și vigilență, ca și cum dacă aș ieși câteva ore din casă fără telefon sau l-aș închide pur și simplu, cine știe ce s-ar întâmpla în lume și cine ar putea să aibă nevoie de mine. Cred că stă și un pic de aroganță la baza acestei credințe, cea în care te consideri indispensabil 24 de ore din 24.

Observ că atunci când iau spațiu să mă conectez cu mine, să-mi odihnesc mintea, privirea și auzul, am mai multă disponibilitate când chiar este nevoie de mine, corpul meu are mai puține dureri iar ceața din cap începe să se ridice. Văd mai clar și cu ochii și cu mintea și sunt capabilă de decizii mai cumpătate.

Atunci când îmi dau voie să mă uit cu mai multă recunoștință la ceea ce am deja și să mă conectez la zilele mele ca la viață trăită pur și simplu și nu ca la niște etape care mă duc către o destinație, simt mai puțină presiune de a performa, de a primi validare și de a-mi asocia valoarea numai cu lucrurile pe care le fac. Atunci când îmi dau voie să fiu, să exist pur și simplu, să renunț la a mai încerca să controlez totul din jurul meu, apare o stare de liniște la care reușesc să ajung cu mare greutate dacă sunt conectată în permanență la câte ceva și atenția mea se dispersează ca un pumn de semințe într-o mie de vânturi.

„Uneori îmi doresc să pot face fotosinteză, așa încât doar fiind, doar licărind la marginea pajiștii sau plutind leneșă pe iaz, să pot face lucrarea lumii în timp ce stau tăcută la soare. Brazii canadieni umbroși și ierburile unduitoare produc molecule de zahăr pe care le trec gurilor și mandibulelor flămânde în timp ce ascultă cântecul păsărilor și urmăresc dansul luminii pe apă. Dar generozitatea asta îmi depășește regnul, fiindcă sunt o biată heterotrofă, care se hrănește cu carbonul transmutat de alții. Ca să trăiesc, trebuie să consum. Acestea este mersul lumii, o viață în schimbul altei vieți, nesfârșitul ciclu între corpul meu și corpul lumii. Obligată să aleg, trebuie să recunosc că, de fapt, îmi place rolul meu heterotrof.”

Mă uit în urmă la articolele pe care le-am scris de-a lungul anilor. Câtă luptă am dus cu mintea aceasta hiperactivă și vigilentă, câte cărți am citit și câte încercări de a lua pauze de la social media și de la telefon în general am făcut. Toate au eșuat într-un fel sau altul și m-am întors la aceleași obiceiuri. Cum să fie atât de greu ceva care îmi face atât de bine? Și totuși îmi vine mai ușor să renunț la ceva când încep să mă conectez la altceva care-mi este mai benefic în acel moment: un pasaj dintr-o carte, o meditație ghidată, o clipă de tandrețe cu pisica mea sau o plimbare afară fără telefon. Toate astea și multe altele îmi hrănesc energia și atenția ca să pot să fiu lumii de folos în continuare cu toate darurile mele.

„Mesajul de recunoștință descrie loialitatea noastră mutuală ca delegați umani în democrația speciilor. Dacă vrem patriotism pentru poporul nostru, atunci să insuflăm adevărata iubire de țară invocând pământul însuși. Dacă vrem să formăm lideri buni, să le aducem aminte copiilor noștri de vultur și de arțar. Dacă vrem să formăm buni cetățeni, să-i învățăm reciprocitatea. Dacă aspirăm la dreptate pentru toți, atunci să fie dreptate pentru întreaga Creație.”