Am citit autobiografia Alinei Nedelea (Soseaua Căţelu 42) din două motive: curiozitate (citisem descrierea de pe coperă şi părea interesantă) şi pasiune pentru cărţi scrise de români, despre experienţe trăite mai ales în România. La început nu m-a încântat foarte tare limbajul colocvial folosit, nu din pudoare, nici vorbă de aşa ceva, ci pentru că sunt obişnuită să rostesc anumite cuvinte dar nu să le citesc sau să le scriu. Pe parcurs însă m-a prins firul acţiunii şi cartea a căpătat prioritate printre celelalte patru pe care le mai am începute. 

Nu am fost convinsă că voi ajunge la întâlnirea cu autoarea pentru că nu aveam aşa mult timp la dispoziţie, nici locaţia nu era foarte aproape ca să pot ajunge uşor de la serviciu şi altele. Am făcut totuşi un efort să merg tot din curiozitatea de a le vedea live pe cele două Alina (autoarea şi eroina cărţii). Dacă veţi citi cartea veţi vedea că acest capitol – Cele două Alina, capitolul preferat al Alinei – se referă la o prietenie, nu e nicidecum o dedublare a personalităţii personajului. 

Pentru că la fiecare pagină pe care o citeam mai rosteam în gând câte un “nu-i adevărat; hai, mă laşi, cum să fi trăit ea toate astea; ei nu mai spune; serios”, mi-am dorit să o întreb, dacă tot a afirma că să fii sincer înseamnă să fii liber şi că libertatea oricum te costă, cât din carte e ficţiune şi cât e realitate. Mi-a răspuns că totul este real însă că are marele talent de a mai exagera pe ici pe colo. Şi că în carte este doar partea frumoasă a lucrurilor. Cu asta m-a blocat 😀 Dacă în carte e partea frumoasă, nu vreau să ştiu ce-a putut să mai trăiască/păţească pe lângă. 

Trebuie să recunosc faptul că nu mi-a plăcut că etajul de la Starbucks nu fusese rezervat pentru eveniment şi era un zgomot de fundal deranjant de la ceilalţi clienţi din cafenea. E drept că eu am întârziat şi am stat destul de în spate însă cred că şi în faţă dacă stăteai era greu să faci abstracţie de muzica şi vorbăria din încăpere. Deşi combinaţia de cărţi cu cafea este printre favoritele mele, mi s-ar părea mai nimerit dacă sesiunile de întâlniri cu autorii s-ar ţine într-un colţ ferit dintr-o librărie mare (cum am fost o data la Cărtureşti, spre exemplu).

Dar să revin la Alina. Deşi româncă sadea, Alina are un accent de român care munceşte în Italia de mulţi ani iar influenţa limbii italiene se vede şi în exprimarea ei, lucru pe care nu-l regăsesc în exprimarea din carte. Şi dacă tot am menţionat mai sus de sinceritate, Alina crede că în România nu e nimeni niciodată sincer până la capăt. Dacă aşa o fi, n-am de unde să ştiu, ea vorbeşte prin prima vieţii şi a oamenilor pe care i-a avut în jur. La întrebarea pe care n-am reuşit să i-o adresez şi anume “cum faci să treci peste atâtea necazuri” Alina mi-a răspuns undeva în discurs prin “dacă vrei să supravieţuieşti, supravieţuieşti”. 

Întrebată dacă ar şterge ceva din trecutul ei, Alina n-a răspuns cu clasicul “nimic, trecutul m-a făcut ceea ce sunt astăzi” ci a spus hotărât că “tot”, ar şterge toate greşelile făcute din care n-a învăţat nimic, doar a plătit scump pentru ele. 

De ce şi-a scris Alina autobiografia? Ca să găsească un soi de pace. Doar că n-a funcţionat, în loc să găsească răspunsuri a găsit şi mai multe întrebări. Pentru ea scrierea cărţii şi implicit a poveştii vieţii ei n-a funcţionat ca o formă de terapie sau exorcizare. A fost chiar mai rău după aceea. 

Alina ne-a mai spus că parcursul ei în viaţă nu este nicidecum un exemplu iar singura persoană căreia i-ar admite să o judece ar fi fiica ei. Şi dacă tot am ajuns la partea de copii, Alina a spus că nu şi-a dorit copii. Doar că anticoncepţionalele mai dau şi greş (rar însă dau) şi, aşa cum nici pe ea nu şi-ar dorit-o mama ei şi cum nici bunica ei nu şi-a dorit-o pe mama ei, nici ea nu şi-a dorit-o pe fiica ei. Şi că nu-i adevărat că e ceva natural să-ţi iubeşti copilul din prima. Uneori începi să-l iubeşti pe parcurs, probabil că în momentul în care, după ceva timp, faci pace cu faptul că ai devenit mamă. Iar mai în glumă mai în serios, Alina consideră că dădaca este o mare descoperire pe lumea asta. Mi s-a părut foarte drăguţ când a spus că fetiţa ei de patru ani iubeşte România şi tot ce e legat de România şi doar aşa, prin ochii fiicei ei, reuşeşte şi ea s-o iubească. 

Ce spune prietena Alinei despre Alina? Că este o fiinţă armonioasă, nu ai cum s-o loveşti, e pregătită mereu. Faptul că e aşa vulnerabilă pe toate părţile face din ea o fiinţă invulnerabilă. 

Cartea a fost o lectură plăcută, sper să mai scrie sau să se mai scrie în România cărţi mai uşoare. Văd că există o tendinţă a autorilor români de scrie texte profunde. Eu zic că un chick lit n-a omorât pe nimeni ba chiar a mai relaxat pe câte unii. Deci la cât mai multe cărţi româneşti (de consum, dacă vreţi să le zicem aşa). Că doar n-o fi consumul un lucru rău acum. 

Şi acum, nu putea să lipsească şi un autograf de la colecţie, nu?