Astăzi m-am întâlnit în staţia de autobuz cu o veche prietenă din copilărie cu care nu mai vorbisem de multă vreme. În momentul în care mi-a pus întrebarea banală ce faci? am prins ocazia şi i-am povestit toată viaţa mea din ultimii ani cu accent pe evenimentele petrecute în ultimele două luni. A tăcut, a făcut ochii mari, a râs din politeţe pe alocuri, uneori chiar s-a ruşinat, alteori când am simţit că nu mă ascultă am ironizat-o puţin şi s-a bâlbâit, iar după patru staţii de autobuz şi 200 m parcurşi împreună, a răsuflat uşurată şi mi-a zis să am grijă de mine. Apoi am oprit-o şi i-am zis era suficient un bine, mulţumesc, tu? A râs din nou. Of doamne cum mai fac eu oamenii să râdă aşa de dimineaţă.