“Mi-am spus: ceea ce mă atrăgea la el era impresia pe care mi-o dădea că e singur, nenorocit, că unicul lui stimulent în viaţă sunt eu, că sunt singura lui bucurie, unica lui preocupare. Dacă nu-i aşa, nu mă interesează. Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care poate însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.“

Am o reală pasiune pentru literatura română şi cred că am citit aproape toată lectura obligatorie din plăcere. Am citit şi cărţi româneşti neobligatorii. Trebuie să recunosc că Laura a fost cea care m-a învăţat să citesc, molipsindu-mă cu buna ei dispoziţie atunci când avea o carte în mână şi putea să fie potop în jurul ei şi n-o lăsa.

Prima carte mai lungă am citit-o ca să impresionez un băiat. Să nu credeţi că era un intelectual, era singura carte pe care o citise el la viaţa lui până în acel moment şi se numeşte Toate pânzele sus de Radu Tudoran. Am stat toată noaptea ca s-o termin şi am făcut-o şi pe Laura mândră de mine.

În timp mi-am dat seama că nu mai citeam ca să impresionez pe cineva anume ci pentru că prinsesem gustul pentru lectură şi ştiam că n-o să mă mai lase cât o să trăiesc.

Ca mai toată lumea care citeşte, am avut şi eu nenumărate caiete de citate. Acolo notam frazelele/replicile care mă impresionau cel mai mult din cărţi, cu gândul că le voi mai reciti cândva. Evident că nu mai făceam asta, tot citatele care îmi rămâneau scrise în memorie erau mai valoroase. Cu timpul caietele au devenit agende lucioase pe care abia aşteptam să le umplu cu lucruri scrise de oameni deştepţi.

Citatele le alegeam în funcţie de starea pe care o aveam şi de sentimentele care mă încercau la momentul respectiv. Probabil că dacă aş reciti acum cărţi din adolescenţa mea nu m-ar mai impresiona sau nu aş mai culege aceleaşi lucruri.

Am început acum să citesc o carte românească, apărută în colecţia Jurnalul. Şi acum mă mir cum de mi-a scăpat pe vremuri, având în vedere că este una dintre preferatele Laurei. Pânza de păianjen de Cella Serghi este cartea care m-a transpus pe mine în perioada în care citeam poate şi câte două-trei cărţi pe săptămână şi mi se părea puţin.

Încep aşadar o categorie nouă pe blog Caietul de citate, în care o să scriu lucruri care mi-au atras mie atenţia din cartea asta. După cum vedeţi am început deja. Am pus citatul primul pentru că probabil mulţi dintre voi nu vor avea răbdarea necesară să citească o postare aşa de lungă 😀