Eram setată să scriu o postare despre dezamăgiri când mi-am schimbat brusc starea şi o să scriu una despre dorinţe împlinite şi bucuria de a fi într-un anumit loc, de a vedea anumite lucruri şi de a nu-ţi veni să crezi că eşti acolo nici dacă pui mâna şi vezi că-i real.
Întotdeauna mi s-au părut foarte “aleşi” oamenii care merg într-o altă ţară, oamenii care călătoresc cu avionul, oamenii care văd locuri pe care eu le vedeam doar în manualele de engleză.
V-aţi prins acum că vorbesc despre dorinţa mea de a vedea o bucată de Anglia şi anume Londra, dorinţă care nu credeam că se va împlini (cel puţin nu atât de curând). Nu-mi asum meritele că s-a împlinit şi îi voi fi mereu recunoscătoare norocului care a făcut acest lucru să fie posibil.
Mi-au dat lacrimile de bucurie şi entuziasm când a decolat avionul şi nu am avut absolut nicio teamă. Oamenii din jurul meu erau relaxaţi şi părea să fie pentru ei ca o călătorie obişnuită cu autobuzul. Numai eu aveam un zâmbet larg pe faţă şi spuneam în gând fără încetare “ce frumos e”.
La Londra efectiv am ajuns cu trenul şi în momentul în care am ajuns în gară îmi venea să mă pozez cu orice. Nu-mi venea să cred că sunt acolo, că ies pe stradă şi văd autobuze din alea, că intru la metrou şi mă duce să văd toate clădirile acelea din manualele de engleză, clădiri care pentru mine aproape că nu existau. Cu fiecare pas pe care-l făceam mi se părea tot mai ireal.
Nu am atâtea abilităţi literare să descriu sentimentul atât de complex pe care l-am trăit în trei zile cât am stat şi nici n-o să descriu ce am vizitat acolo pentru că ştie toată lumea ce poţi vedea la Londra. Ideea de bază este că eu am iubit fiecare piatră peste care am călcat şi fiecare strop de ploaie care m-a udat până la piele în oraşul acela.
Am văzut altă ţară (de fapt alte ţări ca să pun şi o bucăţică de Belgia la socoteală) într-un moment în care credeam că numai oamenii aleşi văd alte ţări. Şi când sunt tristă sau deznădăjduită cum sunt acum un pic… mai deschid pozele cu alte ţări şi zâmbesc … cu lacrimi… dar zâmbesc.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
Doamne, nu stiu cat de “aleasa” sunt, dar tot ca si tine, sunt recunoscatoare norocului si parintilor ca mi-au oferit sansa de a vizita tari la o varsta destul de mica. Adica vreo 15 ani pe-atunci. Stiu ca au facut sacrificii multe,ii ador. N-am zburat cu avionul, singurul regret. Si inca n-am ajuns in Anglia, dar sper ca intr-o buna zi…Cel mai mult am iubit Franta si Italia (n-am fost la Roma ;-<). Parisul e orasul in care m-as muta oricand, no second thoughts. Si, asa cum ai spus si tu, nu puteam crede ca sunt acolo si nici nu sunt cuvinte suficiente pt. a descrie sentimentele de pe-atunci. Sau amintirile de-acum 🙂
alta varianta la povestirea despre englia: http://dono.ro/de-pe-la-engleji/#more-1441
imi place ce scrie dono, asa ca m-am gandit ca nu strica sa-ti faci o impresie 🙂
ce frumos! ehh, asa visez si eu la barcelona 🙂 sper sa ajung cat de curand.
si eu tanjesc dupa o alta tara, stii bine la care ma refer…nu e Anglia, dar asta conteaza destul de putin, zic eu. Si acum, dupa ce am fost de mai multe ori la Roma, ma gandesc cu prea multa imaginatie la cum o fi Fontana di Trevi, pe care inca nu am vazut-o…manuale de italiana nu am avut niciodata, asa ca Italia mi-am imaginat-o asa cum m-am priceput eu mai bine, oricum diferita. Abia tarziu au aparut si imaginile frumos colorate in cate un album de arta si mult mai tarziu am ajuns sa vad cu ochii mei cum era ea de fapt. Iar sentimentul ca am fost si eu pe acolo, pozele din album, amintirile atator momente frumoase, reusesc deopotriva sa ma scoata sau sa ma arunce in cea mai profunda tristete.
Quando nomino Italia voglio dire-stii ca era o poezie-… tante, troppe cose.
Eu Londra nu am vazut-o. Dar am vazut partea aia din Anglia despre care nu scrie nici in manuale si nici nu o arata la stiri. Partea aia “mai de la tara”. Si cred ca mi-a placut mai mult decat o sa imi placa vreodata Londra. 🙂 Dar iti inteleg sentimentul 🙂