Skip to content

Cât poţi duce

August 30, 2009

Am auzit de multe ori în jurul meu zicala că “Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce“. Culmea e că am auzit-o mai mult de la persoane care par să fi avut totul pe lume însă evit să-mi dau prea mult cu părerea despre asta, acum vreau doar să vorbesc despre o carte şi un film (pe care nu l-am văzut încă dar din trailer mi-am dat seama că e foarte fidel cărţii).

La început nu prea m-a atras subiectul cărţii. O mamă îşi ucide iubitul pentru că a părăsit-o, este condamnată de închisoare pe viaţă iar fiica ei rămâne să-şi trăiască viaţa din plasament în plasament, din rău în mai rău, din lac în puţ. Cartea urmăreşte evoluţia micii eroine spre maturitate, o maturitate care vine prea devreme pentru ea, o evoluţie de la inocenţă la amărăciune şi un cinism pe care oamenii reuşesc să-l adune într-o viaţă de om şi nu în şase ani.

Evit să citesc sau să mă uit la filme cu drame prea puternice tocmai pentru că atunci când citesc sau mă uit la un film îmi doresc să văd lucruri frumoase, diferite de ceea ce văd zi de zi la ştiri sau citesc în paginile ziarelor. Însă deşi cartea Leandrul alb este una dintre dramele pe care nu aş fi vrut să le citesc, m-a atras din prima stilul în care este scrisă şi contradicţia continuă dintre o întâmplare care te oripilează şi modul în care este povestită, mod care te face să întorci pagină după pagină fără să te opreşti până la ultima.

Şi pentru că n-am mai scris demult în “caietul de citate“, o să reproduc aici câteva dintre pasajele care arată cinismul şi amărăciunea de care vorbeam mai sus. Şi apropo de zicala cu care am început, chiar undeva în mijlocul evenimentelor eroina gândea că dacă ceva nu te omoară, înseamă că nu e prea mult pentru tine. Cine ştie … aşa o fi.

Îmi era jenă că îmi doream asta, era josnic, ce însemna să fii frumos? Mă gândisem la asta de atâtea ori cu mama. Nu aveai nevoie să fii frumos, aveai nevoie să fii iubit doar. Dar nu mă puteam abţine să-mi doresc. Dacă numai fiind frumosă puteam să fiu iubită, aş accepta să fiu.”

“Ce era frumuseţea dacă nu vroiai s-o foloseşti, ca pe un ciocan sau ca pe o cheie? Era doar un lucru pe care alţii să-l admire, sau să-l invidieze, sau să-l dispreţuiască. De care să-şi prindă visele ca de un cârlig pe un perete gol. Şi atât de multe fete spuneau: Foloseşte-mă, visează-mă.”

“Nu las pe nimeni să mă atingă, am rostit în cele din urmă. De ce nu? Pentru că eram sătulă de bărbaţi. De bărbaţi care zăboveau în pragul uşii, care stăteau prea aproape, de mirosul lor de bere sau de whisky vechi de cincisprezece ani. Bărbaţi care nu veneau la urgenţă cu tine, bărbaţi care plecau în Ajunul Crăciunului. Bărbaţi care trânteau uşile de securitate, care te făceau să-i iubeşti şi apoi se răzgândeau. […]

Pentru că încă aveam în faţa ochilor o femeie în halat roşu care se târa pe stradă. O femeie pe acoperiş în bătaia vântului, mută şi ciudată. Femei cu pastile, cu cuţite, femei care-şi vopseau părul. Femei care dădeau cu otravă pe mânerele uşilor din dragoste, care pregăteau cine prea bogate, care trăgeau cu puşca în camera unui copil, de aproape. Era o piesă de teatru şi ştiam cum avea să se sfârşească, nu vroiam să dau probă pentru niciunul dintre roluri. Nu era un jos, era un fior trecător. Era o ruletă rusească cu trei gloanţe.”

Îmi imaginam minciunile pe care şefa de promoţie le spunea chiar acum. Despre “viitorul încântător care se află înainte.” Îmi doream să le spună adevărul: “Jumătate din voi aţi ajuns acum mai sus decât veţi mai urca vreodată. Uitaţi-vă în jur. De aici toate drumurile coboară. Ceilalţi dintre noi vom mai avansa puţin, vom avea parte de o slujbă stabilă, de o călătorie în Hawaii sau de o mutare în Phoenix, Arizona, dar, din o mie cinci sute, câţi vor face ceva cu adevărat merituos, să scrie o piesă, să picteze un tablou care să atârne într-o galerie, să găsească leacul pentru herpes? Doi dintre noi, poate trei? Şi câţi vor găsi dragostea adevărată? Cam tot atâţia. Şi iluminarea? Poate unul. Restul dintre noi vor face compromisuri, vor găsi pretexte, pe cineva sau ceva pe care să arunce vina, şi vor ţine asta în inimă ca pe un medalion pe un lanţ.”

Advertisements
5 Comments leave one →
  1. mihaelafrunza permalink
    August 31, 2009 2:26 pm

    Bine ai revenit la mine pe blog. Long time no see.

    • luckyrock permalink
      February 19, 2013 10:11 am

      uite cartea.:)
      n-ai vazut filmul.:))
      o sa cumpar si eu cartea.

      • February 20, 2013 8:10 pm

        Poate o sa ma uit totusi si la film 😀 Cartea o am imprumutata acum, daca mi se returneaza ti-o trimit eu daca vrei.

      • luckyrock permalink
        February 20, 2013 8:16 pm

        vreauuu! multumesc!:)

  2. Alcyndore permalink
    August 31, 2009 12:57 pm

    Stiu filmul. L-am vazut de mult si mi-a placut foarte mult. Totusi sunt filme care iti plac, care prezinta adevaruri, care ne ating sufletul si transforma cinematografia intr-o arta, dar pe care nu le poti privi a doua oara. Eu am adaugat filmul la colectia personala (mmaaaaaaree) de dvd-uri, insa nu sunt sigura ca il pot (re)vedea prea curand. E prea puternic. Inca mai am nevoie de timp ptr a ii decanta povestea.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: