Zilele trecute mi-a zis Laura că îi este dor să mai scriu pe blog, că îi plăcea cum scriam şi că uneori îmi reciteşte postările vechi şi pe unele dintre ele (cele despre Elizuca cel puţin) ar vrea să le păstreze. Parcă în ultima perioadă nu-mi găsesc cuvintele sau încerc să-mi cenzurez nişte păreri sau idei, de teamă să nu fiu înţeleasă greşit. Nu că aş avea prea mulţi cititori, dar vreo cinci tot pot să număr.

Am început să mă uit la Lie to Me, un serial foarte bun, care nu mă plictiseşte prin faptul că nu ştiu niciodată ce urmează. Trebuie să fii tare deştept să poţi crea un astfel de serial, nişte poveşti care să se lege atât de bine şi totuşi să pară la început că nimic nu se leagă. Nu am reuşit la niciun episod să mă prind de la început cum vor evolua lucrurile. Nu ştiu dacă asta spune ceva despre serial sau despre mine, adică ori serialul este foarte, foarte bun … ori nu mă prind eu pur şi simplu 🙂

Am citit un roman bun care se cheamă Perfecţiune şi al cărei final m-a suprins destul de mult şi mi-a întărit convingerea că (aproape) toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Acum ceva timp, o prietenă dragă mi-a spus într-un context anume că “vechime nu este neapărat un criteriu pentru evaluarea performanţei” şi tot apropo de relaţia de prietenie care s-a creat între noi am extins sensul vorbelor de la profesional la personal. Nu e obligatoriu să cunoşti un om de-o viaţă pentru a-l putea numi prieten şi pentru a putea fi pe aceeaşi lungime de undă cu el. Vechimea nu este neapărat un criteriu de evaluare a apropierii si a prieteniei. Poţi să cunoşti un om de douăzeci de ani şi să-ţi dai seama într-o zi că de fapt nu-l cunoşti deloc. Asta evident apropo de subiectul romanului pe care tocmai l-am citit.

Acum să spun de ce m-a impresionat finalul. Cine mă citeşte demult ştie că am scris o postare despre melodia celor de la Taxi – Dragostea ca o pereche de pantofi, o melodie care mi-a rămas mereu la suflet. La finalul romanului (care este mai mult autobiografie decât ficţiune), personajul principal povesteşte un coşmar pe care l-a avut în care se afla într-un loc plin de pantofi foarte frumoşi, se simţea foarte bine în acest paradis al pantofilor. A început să-i probeze pe toţi numai că oricât se străduia nu reuşea să-i potrivească. Avea la un picior un pantof cu toc mai mic, la altul o cizmă cu toc cui foarte înalt. La un picior un pantof verde la unul un pantof maro şi aşa mai departe. Evident că povestea nu este una despre pantofi la fel cum melodia celor de la Taxi nu este efectiv despre pantofi. M-a surprins şi m-a bucurat cât de mult a ilustrat acel final o parte din ideea melodiei. La urma urmei n-are nimic dacă mai mergi şi puţin desculţ înainte să găseşti pantofii care se potrivesc perfect cu picioarele tale.

În altă ordine de idei, particip acum la un concurs, aşa că dacă vă place cana mea şi aveţi cont de facebook, puteţi să mă ajutaţi să câştig o un weekend la Barcelona, dând un like aici. Se va face tragere la sorţ însă intri la tragerea la sorţ de atâtea ori câte like-uri are cana postată. De ce nu, eu chiar sper să câştig 🙂

Vine Crăciunul, lucru care nu poate decât să-mi dea o stare generală de bine. Îmi plac luminile şi globurile şi brăduţii care au apărut deja pe stradă sau în magazine. Mai este o săptămână şi vine şi Moş Nicolae şi deşi nu mai sunt copil să aştept să primesc ceva în ghetuţele curate, mă bucur alături de Eliza care-l aşteaptă pe moşu’ să-i aducă “pococale”. Abia aştept să facem brad, să cumpărăm luminiţe şi globuri şi tot felul de ornamente. Mulţumesc Laura pentru patine, este deja ornamentul meu preferat 🙂