Am văzut duminica trecută The Switch, un film pe care l-aş include în categoria genul meu de film. De obicei când am chef să văd un film din categoria asta, caut pe Google “comedii romantice 2010”, “comedii romantice bune”, “filme frumoase” şi de multe ori mai apar şi variantele “filme de văzut cu iubita”. Da, asta e, ce să-i faci, multe dintre filmele din categoria “genul meu de film” se încadrează şi în categoria “filme de văzut cu iubita”. De data asta însă n-am găsit eu filmul de duminică ci soţul meu. Nu ştiu exact cum a dat căutare însă a nimerit un film care chiar mi-a plăcut şi m-a relaxat.

În două-trei vorbe, filmul este despre o femeie (Jennifer Aniston) care simte că a ajuns la vârsta la care ar trebui să aibă un copil şi, pentru că a tot obosit să-şi caute dragostea vieţii, are de gând să-l facă singură. Vorba vine singură, pentru că we all know that’s not possible (postare interzisă persoanelor care încă mai cred în barză :D). Jennifer a găsit un donator şi, deşi prietenul ei cel mai bun (tipul din Juno) a tot încercat să o convingă să nu facă pasul acesta oferindu-i diverse argumente pertinente, ea decide să meargă până la capăt cu asta. Dacă vreţi să ştiţi ce se întâmplă mai departe, uitaţi-vă la film, sau măcar la trailer. Acum începe partea cu cugetările…

Pentru că nu se întâmplă doar în filme, curiozitatea mea este ce-i în capul femeilor care se hotărăsc să facă copii şi să-i crească singure. Mie mi se pare cumplit de greu să creşti un copil în doi, dapăi singură. Să nu ai cu cine face rândul la trezit noaptea, să nu aibă cine să te liniştească atunci când copilul face febră, să nu ai cu cine să-l laşi chiar şi jumătate de oră când vrei să faci o baie relaxantă. Poate ai prieteni, părinţi, bone dispuse să te ajute însă când te bagi seara în pat tot singură rămâi. Decizia de a face un copil este una pe viaţă. Nu există nici demisie cu preaviz şi nici acordul părţilor atunci când ai obosit sau ţi se pare prea solicitant. Nu există “produsul se poate schimba sau returna în 30 de zile de la achiziţionare” dacă nu-ţi place. Cu un copil rămâi toată viaţa. Nu-l poţi băga într-o cutie şi apoi să-l ascunzi în debara aşa cum faci cu anumite lucruri pe care le cumperi din impuls şi apoi descoperi că nu ţi se potrivesc. Nu-l poţi lăsa lângă tomberon gândind “poate-i trebuie altcuiva” aşa cum faci cu o masă veche de care te împiedici prin casă (ştiu că alţii pot însă vorbesc aici de oameni normali).

Filmul se termină foarte frumos, personajul îşi găseşte marea dragoste. Însă dacă prima parte a filmului se întâmplă des şi în viaţa reală, a doua parte a filmului … mai rar. Nu spun că deloc însă cred doar că mai rar. Păcat că sunt aşa multe femei care îşi asumă riscul ăsta şi prea mulţi copii nevinovaţi care suferă consecinţele acestei decizii.