Am citit săptămâna aceasta o carte românească nouă foarte bună. Se cheamă Negru de fum şi e scrisă de Ivona Boitan, o autoarea pe care am ajuns să o “cunosc” prin intermediul Laurei. Spun cunosc între ghilimele pentru că am ajuns să-i cunosc cartea şi nu să o cunosc personal. Mă feresc să spun că e o carte frumoasă pentru că numai frumoase nu sunt lucrurile care se întâmplă în ea însă dacă judecăm aşa nici bună n-ar fi trebuit s-o numesc 🙂 Şi vorba soţului meu după ce i-am povestit în mare subiectul cărţii, “dacă era un film cu subiectul ăsta, nu te uitai”. Diferenţa dintre un film şi o carte este că cea de-a doua te lasă să îţi creezi propriile imagini pornind de la o idee în loc să ţi se impună nişte imagini cum se întâmplă în film.

O recenzie mai complexă a cărţii puteţi citi pe blogul Laurei. Eu vreau doar să spun nişte impresii personale. În România autorii noi de ficţiune nu sunt foarte citiţi/încurajaţi şi e păcat pentru că chiar avem şi noi imaginaţia şi inteligenţa necesară să punem cap la cap nişte poveşti de necrezut. Fiind atât de obişnuită să citesc cărţi străine, din defect profesional, am gândit la un moment dat: “oare ce cuvânt era în engleză de traducătorul a tradus prin amărăştenii“. Mi-am dat seama imediat că de fapt citesc o carte care a fost scrisă direct în limba română. Nu-mi venea să cred că citesc ceva care îmi place atât de mult şi e scrisă de o româncă. Asta nu înseamnă că eu nu cred că românii se pricep ci doar că nu-i ajută nimeni să arate că se pricep.

Mi-a venit târziu ideea să notez nişte citate pe care mai apoi să le împărtăşesc pe blog şi stau acum şi frunzăresc în ideea că doar-doar mai dau de câteva să vă fac curioşi. Una dintre ideile preferate pe care le-am citit sună aşa: ““Nu te gândi la ziua de maine căci ziua de mâine se va gândi la ale sale ii ajunge zilei răutatea ei”. Şi mai sunt şi altele pe care le scriu aici deşi risc să nu mai aibă acelaşi impact odată scoase din context:

“Sfârşitul lumii e de fiecare dată când atunci când moare cineva. Pentru el, lumea se sfârşeşte. E important să nu uităm asta nicio clipă“.

“Ce sunt poveştile dacă nu minciuni bine spuse pe care oamenii le cred preţ de câteva ore până când sunt siliţi să dea din nou piept cu minciuna numită viaţa lor… pe care nu o cred dar faţă de care trebuie să se comporte ca şi cum ar fi adevărul gol-goluţ, nu de alta, dar altminteri ar părea toţi nişte caraghioşi care se agită degeaba… Şi nu de asta se teme cel mai tare toată lumea? Să nu fie demnă de luat în seamă…”

“Să nu-mi spui că nu ţi-e groază când te gândeşti că lumea va avea un mâine chiar şi atunci când tu-l vei fi pierdut pe azi. Să nu-mi spui că nu te apucă spaima la gândul că autobuzele vor merge pe acelaşi traseu şi când tu nu vei mai fi…”

Contrar titlului şi al poveştii, eu o văd ca pe o carte optimistă, vorba personajului principal “Hai că-i bine”. Chiar mi-a plăcut. Şi e mare lucru având în vedere că în ultima perioadă am început vreo trei cărţi şi niciuna n-a trecut “testul” ca să o citesc până la capăt.