Nu am reuşit, până la vârsta asta, să-i înţeleg pe oamenii invidioşi. Nu vorbesc aici despre invidia aceea uşoară, omenească şi nevinovată pe care o simţi când cineva câştigă la loto sau primeşte ceva de-a gata. În momentele acelea mi se pare absolut natural să te uiţi cu jind în curtea vecinului gândind ce baftă a avut că a dat norocul peste el. 

Ce nu suport eu este invidia pentru lucrurile muncite şi obţinute din greu, oamenii care stau şi se uită peste gard la vecinul istovit de muncă dar care ARE de toate. Am alergie la oamenii care AŞTEAPTĂ să le dea cineva ceva şi STAU toată ziua să se plângă de faptul că ei n-au şi alţii au. Nu le trece nicio secundă prin minte faptul că alţii muncesc zi şi noapte ca să aibă, nu se gândesc o clipă la ce face altul în timp ce ei STAU şi AŞTEAPTĂ. Ce aşteaptă? Să le dea statul, să aibă cineva milă de ei, să le bată cineva la uşă să le spună că au câştigat o sumă mare de bani care să-i scoată din mizeria în care doar neşansa i-a băgat.

Am toată admiraţia pentru oamenii care au realizat ceva prin muncă, eforturi şi renunţări. Am tot respectul pentru cei care au curaj şi isteţime să facă nişte alegeri, fie ele bune sau rele. Felicitări celor care nu s-au speriat de rate pe zeci de ani şi de nopţi nedormite şi au reuşit, în lumea vitregă în care trăim, să-şi cumpere o căsuţă a lor fără niciun ajutor de la părinţi şi fără să câştige la loto. Celor care stau la gard toată ziulica, se uită pe uliţă şi comentează într-una, să le fie ruşine. Am o veste proastă pentru ei: în afară de ploaie şi ninsoare, eu personal n-am auzit să mai pice şi altceva din cer.