Creştem de foarte mici cu ideea că trebuie să facem anumite lucruri mai ales dacă alţii de vârstă apropiată cu noi le-au făcut deja. Dacă la grădiniţă colega a luat bulină astăzi şi noi n-am luat, mâine trebuie să ne dăm peste cap să luăm bulină, poate chiar mai mare decât a colegei. Dacă la şcoală cineva a luat zece (sau mai nou FB, sper să nu confunde elevii de azi iniţialele cu Facebook), mâine trebuie să luăm noi un zece cu plus. Dacă noi am luat un nouă atunci este vai de noi deşi ni s-a spus din start ca la şcoală să luăm numai de nouă şi de zece. Era ok şi nouă cu condiţia ca nimeni din clasă să nu fi luat mai mult. Dacă vecinul merge la lecţii de judo, trebuie să mergem şi noi, nu contează că nu ne place şi că nu avem rezistenţa necesară să alergăm prin pădure la antrenamente. Vecinul poate şi deci şi noi trebuie să putem.
Cu timpul aceste trebuinţe devin din ce în ce mai demanding şi mai copleşitoare. Sunt atâtea lucruri, nu mai ţinem pasul cu ele. Nu m-am angajat destul de devreme, n-am făcut destule studii, n-am activităţi extra şcolare, nu cânt la niciun instrument, nu ştiu să înot, n-am permis de conducere, n-am schiat în viaţa mea (abia dacă am reuşit să fac vreo două alunecări pe patine), n-am plecat în State cu Work & Travel, n-am fost cu bursă Socrates (deşi aveam note de nouă şi de zece, aş fi avut dreptul), n-am citit destule cărţi, n-am suficientă cultură generală, n-am copil de dat la grădiniţă (de fapt n-am deloc copil şi nici nu vreau să am). Şi uite aşa ajungem la o vârstă (mă apropii cu paşi grăbiţi de douăzeci ŞI opt) ne cuprinde o panică atât de mare a lucrurilor pe care nu le-am făcut încât suntem orbi în faţa lucrurilor pe care totuşi le-am făcut. Şi asta pentru că de multe ori lucrurile pe care le-am făcut nu sunt deosebite, le poate face multă lume, nu ieşim cu mare lucru în evidenţă. Sau cel puţin aşa privim noi lucrurile.
Sentimentul că am ajuns la o vârstă la care ALŢII au bifat deja all of the above este uşor înfricoşător şi mă cuprinde aşa o grijă că trebuie să fac mai multe lucruri numai că sunt aşa de multe că nu ştiu cu care să încep, pe care să-l fac mai întâi. Ca să nu mai vorbesc de gândurile că dacă n-am fost în stare să le fac până acum ce mă face să cred că acum o să reuşesc.
Pe de altă parte comparaţia asta cu ALŢII este mai mult dăunătoare/bolnăvicioasă decât constructivă. În loc să crească nişte ambiţii realizabile, scade stima de sine sub un nivel la care nu credeam că mai are unde să scadă. Până la urmă, de ce trebuie noi să facem tot ce-au făcut alţii plus încă ceva? Avem din întâmplare o fişa postului de fiinţă umană în care sunt scrise nişte responsabilităţi şi nişte cerinţe clare, vreun regulament intern pe care eu l-am încălcat? Însă cu toate astea, nu ştiu când va veni ziua în care vom realiza că suntem cine suntem, avem resursele pe care le avem, ne ducem ambiţiile cât de departe putem şi nu suntem alţi oameni, suntem pur şi simplu noi şi oricât de multe lucruri am face cu siguranţă că este unul mai cu moţ care a făcut şi mai multe (a nu se înţelege că trebuie să ne culcăm pe-o ureche şi să nu mai facem nimic pentru că oricum n-o să ajungem la cine ştie ce nivel). Facem şi noi cât putem. Important este ca acest “cât putem” să fie good enough pentru noi înşine, atât cât să fim dacă nu mândri de noi, măcar mulţumiţi.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
Cine ne invata cu comparatiile? Parintii. Care au fost invatati de parintii lor. Si care se compara si-acum cu altii. Comparatia poate aduce si lucruri bune, depinde cat de mult e facuta (si cum).
La 30 de ani voi avea 6 ani de munca in acelasi loc si 2 copii – dupa parerea parintilor, e bine, desi ar fi fost si mai bine daca as fi avut doar un copil si rate ptr case, si un salariu mare, si un post care sa sune mai bine. Nu conteaza ca acel post ar veni la pachet cu foarte multe ore la munca (incompatibile cu orice relatie, d-apai cu niste copii), ca mi-am dorit 2 copii la distanta mica, ca ratele nu se platesc din cer.
Eu regret cel mai mult ca nu am apucat sa calatoresc mai mult. Ca in loc sa ma stresez aiurea si sa dau banii pe lucruri marunte, nu am strans si nu am calatorit (invatata fiind de acasa cu “Ce-ti trebuie tie sa te duci acolo?”).
Incerc sa nu-mi compar copilul foarte mult cu altii, dar… e un obicei care piere greu.
Si noi o sa avem reuniunea de 10 ani la anul, dar la cat de “uniti” am fost, nu prea cred ca se va tine sau daca da, nu cred ca merg. Adevarul este ca cei care au ajuns ceva mai sus nu au fost neaparat cei care erau primii la invatatura! Mama m-a invatat ca “cine are carte, are parte”, dar viata mi-a demonstrat ca nu prea merge asa treaba!
Si mie mi-a zis mama ca cine are carte are parte. Doar ca a omis partea cea mai importanta: parte de ce???
Gandim exact la fel. Eu si acum am multe complexe de inferioritate din cauza ca nu am avut acelasi drum cu al colegilor mei din liceu, asa cum se astepta toata lumea! Eu am facut cateva opriri si mai multe ocolisuri, pe cand ei au mers drept la tinta. E greu sa nu faci mereu comparatii intre tine si ceilalti, mai ales cand diferentele astea sunt subliniate intruna de cei din jurul tau: “Uite X, a facut asta si asta, tu nu ai facut, nu ai fost in stare!”
Am si eu complexe de inferioritate cu nemiluita. Si fata de colegii de serviciu. X s-a apucat mai din timp sa lucreze, eu am z ani vechime si x care e de-o seama cu mine are y ani vechime in munca. Cutare e manager la 25 de ani (nu ca mi-as dori sa fiu manager acum, zic ca idee) etc. Dar incerc sa diminuez complexele astea si sa ma autoeduc. Nu suntem toti la fel si nu trebuie sa facem toti de toate. Ca sa nu mai spun de vremurile in care eram la scoala generala si venea mama de la sedintele cu parintii cu o falca in cer si cu una in pamant ca nu stiu care din clasa are note mai mari si ca nu stiu care merge la nu stiu care olimpiada. Cum de nu-mi place matematica si de ce nu suport chimia si biologia ca sa dau la medicina. Poate pentru ca nu le suport si nici nu mi-am dorit sa fiu medic vreodata? (in afara de copilaria foarte frageda cand nu stiam exact ce-i aia medic). Uite si aici o postare interesanta pentru complexe, colega mea de banca din gimnaziu si colege de generatie la acelasi liceu – http://simplujurnal.wordpress.com/2012/01/16/dupa-opt-ani-si-un-pic/ .
Draga mea, comparatia incepe fix din momentul nasterii ,,copilul meu a avut atatea kg”, ,,al vecinei papa cu mai multa pofta”, ,,un alt bebe din parc a mers la o varsta mai frageda…” si uite asa ajung puii nostri sa fie martori inocenti la comparatiile pe care noi le facem, constient sau inconstient, si sa si le insuseasca la maturitate. Sunt convinsa ca fiecare dintre noi avem reusite si satisfactii in viata si, sa-ti spun un lucru vis-a-vis de faptul ca tu nu-ti doresti copii. Eu am devenit mama prima oara la 25 de ani, am doi copii superbi pe care-i iubesc ca pe nimic altceva, dar cand egoistul din mine se trezeste la viata nu pot sa nu te invidiez pentru libertatea de care spuneai cu alte ocazii.Tine de alegeri si momentul in viata cand le faci -vezi Jack si Kate-.Mandreste-te cu realizarile tale si sa uitam principiul romanesc cu gradina si capra!!!
Acum ca zici ma gandesc ca incepe comparatia inca din timpul sarcinii 😀 Mi-a placut mult comentariul tau, ai pus punctul pe I. Sa-ti traiasca si sa fie sanatosi copiii si sa te bucuri in continuare de ei!
corect! unde scrie cand te nashti ca trebuie sa fii ca altzii, sa fii mereu in competitzie cu altii,
sa fii si mai si decat altzii??? asta-i una din regulile nescrise ale vietii: ne raportam/comparam cu cei din jur: cat castigam, cati copii avem, nivelul social, concedii, haine etc. fara sa vrem traim in turma si exista mereu pericolul sa ne comparam viata cu tot ce implica ea cu a celor din jur. de fapt e mare pacat, suntem unici si daca avem in noi insine sentimentul de liniste sufleteasca (adus de actiunile noastre, de ceea ce suntem si ce-am ajuns, multumiti de viata noastra si mai ales ca suntem sanatosi si in putere) n-am mai avea nevoie de comparatia cu ceilalti. stima de sine n-ar trebui influentata de comparatia cu cei din jur, ci doar de noi insine dar cu maxima sinceritate!:)
Stiu ca stima de sine n-ar trebui sa fie influentata de comparatia cu cei din jur dar uite ca de multe ori nu ne putem abtine.
comparatia nu face altceva decat sa nasca niste complexe.
Am citit articolele, asa e, comparatia naste frustrari dar mai ales complexe.