“Family doesn’t always go according to plan.
Love. Happiness. Kids. Pick two“.
Am dat de filmul acesta absolut întâmplător după ce am văzut trailer-ul la What to Expect When You’re Expecting, un film pe care îmi doresc să-l văd mai mult de dragul actorilor. Nu m-am uitat la el imediat, am aşteptat să vină o seară în care să mă plictisesc suficient cât să mă pot uita (mi se părea ok dar nu cine ştie ce). M-am uitat aseară şi am rămas surprinsă de faptul că chiar mi-a stârnit interesul şi l-am urmărit cu atenţie până la final.
E ca un fel de Friends with Benefits. Doar că altul este beneficiul în acest caz. Nici nu ştiu de unde să încep să povestesc (sau mai bine nu povestesc de dragul unei cititoare fidele care nu suportă să i se povestească filme :D) însă filmul mi s-a părut că prezintă nişte situaţii de viaţă extrem de des întâlnite: cuplul îşi doreşte copil, tatăl nu ştie exact ce înseamnă să ai copil şi devine copleşit de responsablităţi, mama e copleşită şi ea de situaţie şi se răzbună pe tată şi cuplul se destramă încet-încet. Cei doi care nu sunt un cuplu, decid să facă un copil şi să se bucure de copil fără toată partea cu “tragic marriage” cum o numesc ei. Evident că celelalte cupluri se simt foarte ofensate şi apar tot felul de discuţii care duc mai mult sau mai puţin la destrămarea prieteniei (care oricum avusese grav de suferit de pe urma apariţiei copiilor).
Deşi pare un film uşor (cu un final şi mai uşor), povestea ridică nişte probleme grele cu care se confruntă multe cupluri odată cu apariţia copiilor. Mulţi dintre ei neagă problemele şi le ascund sub preş fără să ştie că priviţi din afară par nişte oameni care se urăsc. Evident că sunt şi cupluri care pot păstra romantismul şi dragostea şi pasiunea vie indiferent de nopţile nedormite şi de oboseala acumulată şi de energia stoarsă însă eu am văzut mai rar cupluri care să nu se certe pe motive legate de copii (am văzut totuşi, doar că mai rar). La un moment dat Justin spune de prietenii lor transformaţi în urma experienţei lor ca părinţi: “We don’t know those people. Those people are mean, and angry, and mean. When did that happen?” Apoi îşi dă şi el seama că după toată experienţa sarcinii şi a naşterii şi a bucuriei de început “nobody sleeps for like a year… or two” şi concluzionează că “that will make you mean“.
După ce văd experienţa prietenilor lor, Jason şi Julie hotărăsc să aibă un copil (deşi nu au sentimente romantice unul pentru celălalt) fără să “kill the romance” sau “fall into the trap that most of their friends have” şi fără să-l “subject that kid to their tragic marriage” şi, atunci când îşi dau seama că îi jignesc pe prietenii lor, vin cu scuza că Julie e deja în vârstă şi nu mai are timp să întâlnească alesul vieţii şi să facă un copil cu el 😀
Mi s-a părut foarte amuzant momentul în care erau toţi la masă şi, iubita lui Jason este întrebată dacă vrea copii şi răspunde (spre şocul celorlalţi): “Oh, God, no. I mean, it’s amazing for you guys and you’re all doing such a good job and you’re happy and it makes sense… honestly I just never had the urge and I really enjoy my freedom, so…“. Cam aşa am păţit noi într-un grup de prieteni când am spus că nu vrem copii. Un fel de şoc general culminat cu întrebarea “DELOC?”.
Fără legătură cu subiectul filmului, mi-ar fi plăcut dacă ar fi ales o altă actriţă în rolul lui Julie. Nu spun că n-a jucat bine însă vorbea într-un fel de a trebuit să mă uit de două ori la film ca să înţeleg jumate din ce spune (parcă vorbeşte cu gura închisă), mai ales că nu aveam şi subtitrare. Trebuia să mă prind ce spune din ce răspunsuri dădeau ceilalţi. Soţul meu zice că probabil că e plină de Botox de asta nu mai poate să vorbească şi nu are deloc expresivitate. Nu ştiu dacă o fi aşa (e totuşi tânără actriţa) însă m-a deranjat destul de mult pe parcursul filmului, mai ales că era personaj principal.
Şi două întrebări mai mult retorice dar la care mi-ar plăcea să şi primesc răspunsuri 🙂 Se schimbă relaţiile într-un grup de prieteni atunci când unii fac copii şi alţii nu fac? Dar relaţia de cuplu? Cât de tare are de suferit şi cât de iremediabilă este “suferinţa”?
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
l-am vazut.:)
pe la jumatatea filmului mi-am adus aminte ca ai scris de el.:))
Siiiii, ce parere ai?
am scris pe blog.:)
am vazut de curand un episod din CSI Miami despre un sot care aranjeaza masina sotiei, astfel incat aceasta sa se loveasca cu burta de volan in timpul unui accident si sa piarda sarcina. [cu alte cuvinte, cauta sa-l ucida pe prunc, tipa era in ultimul trimestru de sarcina]
cand i se pun in fata dovezile, tipul spune: “iti iubesti copilul mai mult decat pe mine?! atunci dispari! si tu, si copilul!”.
nu-i de mirare ca multi barbati amana sa conceapa un copil ori chiar se impotrivesc mereu ideii. nu suporta aparitia “rivalului”, mai ales ca stiu ca vor pierde “lupta” din start.
Oh, sper sa se intampla doar in filme atrocitati din astea 😦
buna, mihaela!
aleg sa-ti dau niste raspunsuri pornind strict de la propria experienta. 1. relatiile dintr-un grup de prieteni se schimba in timp indiferent daca intervin sau nu copiii. in cazul in care vorbim despre relatii de prietenie sincera, netrunchiata si benefica pentru ambele parti, atunci nu se vor schimba decat raportat la timpul pe care inainte il dedicai distractiilor in grup si care devine conditionat. daca vor si sunt indeajuns de intelepti incat sa realizeze acest lucru, cei fara copii vor intelege ca proapetii parinti se confrunta in primii doi ani cu mari griji si batai de cap, lucru de inteles. oamenii se schimba, tot ce ne inconjoara este intr-o perpetua schimbare, deci e firesc, niste prieteni adevarati inca au ce discuta cu cei dragi lor, nimic nu-i opreste sa mai intinda ocazional o mana de ajutor, sa plece urechea la ofurile amicilor, pentru ca nicio relatie nu se intretine fara un minimum de efort, fara putin devotament si fara dramul acela de incredere ca totul va fi bine. la randul lor, parintii ar face bine (mai ales pentru psihicul lor) sa nu se rupa total de ceea ce ante-bebe le facea o mare placere, desi fara doar si poate vor constata o inlocuire a prioritatilor. asadar, prin bunavointa si o buna comunicare, orice relatie poate ramane foarte placuta.
2. cand apare bebe, in multe cazuri, se reconsidera distribuirea sarcinilor intr-un camin. si aici e nevoie de rabdare, luciditate si munca. sigur ca atarna greu personalitatea fiecarui membru al familiei. niciodata n-am putut intelege cum, intr-o casa. de pilda, egoismul barbatului putin neglijat de sotie isi arata feroce coltii din cauza celui mic. mi se pare ridicol si socotesc ca li se intampla doar celor imaturi. nu vorbesc de astfel de cazuri, bune de dus la psihoterapeut. daca si numai daca ambii parinti contribuie la cresterea copilului si buna intretinere a spatiului in care locuiesc, daca-si marturisesc frustrarile spre a le rezolva, daca anumite aspecte se stabilesc din timp si daca exista dorinta de a face lucrurile sa mearga, relatia nu are de ce sa se deterioreze. iubirea nu se masoara, ea curge in valuri si e nelimitata, totul e sa fii dispus sa iubesti si sa te lasi iubit. in fond, asta ne dorim cu totii.
renata
Inteleg ce spui si sunt de acord cu tine. Insa mi-as dori sa vad cupluri care se iubesc la nebunie si se inteleg natural unii cu altii fara sa depuna eforturi prea mari ca lucrurile sa mearga. Pur si simplu sa simta ca se iubesc intre ei si impreuna iubesc copilul/copiii. Si totul cu liniste si relaxare.
a wiseman once said (in scrubs, dar ma rog): nothing in this world that is worth having comes easy.
in jurul nostru strangem si oameni cu ale caror alegeri nu suntem mereu de acord, si reciproca este valabila. asa cum sufletele-pereche se regasesc foarte greu sau…niciodata, la fel si prietenii cu care sa fii mereu intr-o armonie perfecta. ar fi grozav sa fie totul ca-n friends sau how i met your mother, dar nu stiu, realitatea noastra, a romanilor, este cu totul altfel de cea din filmele americane:) parca mereu ne poticnim de probleme marunte in vietile si relatiile noastre, uitam sa fim altruisti si toleranti, cu frica-n san ca am iesi in pierdere. e trist. intr-un cuplu, se mai greseste atunci cand se fac compromisuri insuportabile doar pentru a ramane cu celalalt.
nothing in this world that is worth having comes easy – sunt si serialele pline de intelepciune 🙂
Hai că ești optimistă tare, Miha! Așa ar fi frumos, într-o lume ideală, dar în lumea normală uite că intervin exploziile hormonale, care ne strică zen-ul și câte și mai câte. Important este să nu se schimbe iubirea în ură și îmbrățișările în răzbunări, cred.
pai, Renata, nu sunt barbatii doar niste copii?:))
normal ca egoismul din ei ranjeste ca masculul dominant dintr-o haita de caini!
este cu atat mai trist, cu cat femeia, epuizata mai ales din cauza lipsei de somn, are nevoie de sprijin si de intelegere. si nu sa traga barbat-su de ea, sa-i satisfaca nevoile.
Mihaela, indiferent cat de mare e dragostea dintre parteneri, ei trec printr-o situatie grea, care nu se termina imediat. n-as vrea sa stric acest vis roz si pufos, dar in anumite momente rabdarea, calmul, sprijinul, intelegerea sunt mai importante decat iubirea.
desigur, ea e acolo, nu dispare, un “te iubesc” intr-o situatie incordata, cand partenerii sunt gata-gata sa explodeze, poate face minuni. insa bebelusul / copilul isi solicita mama / parintii in asemenea masura, incat “iubirea la nebunie” e ceva de domeniul trecutului.
si remarca, te rog, ca nu am zis nimic de facturi, de cheltuieli [multe, multe], de asigurarea mesei zilnice.
stiu ca nu-ti place, dar cam asta inseamna… maturizare.:-<
primii ani sunt mai grei. apoi copiii se desprind tot mai tare de parinti si acestia pot, din nou, sa se iubeasca precum porumbeii.:D asa… dupa vreo 20 de ani.:))
desigur, mai este si solutia cu parintii: lasi copilul la mama din cand in cand, ca sa-ti faci de cap cu sotul.:D
apreciez!:D
ma intorc maine pentru discutii serioase legate de copii si prieteni [si copiii prietenilor], azi e duminica si-s totaaaaal relaxata.:))