Pentru că mi-a plăcut la evenimentului lansării lui Arşinel, Loredana mi-a făcut bucuria să mă mai scoată o dată cu capul din hârtii şi să mă invite şi la întâlnirea cu scriitorul Simon Toyne. Auzisem de el încă din campania vALLuntar însă nu apucasem să citesc Sanctus. Deşi am mers cam timidă pentru că mă gândeam că voi fi singura de acolo care n-a apucat să citească niciun rând de-al lui Simon, am trăit în ora aceea şi jumătate o experienţă frumoasă de cititor faţă în faţă cu un scriitor. Simon, încurajat de public, a vorbit mai mult despre experienţa sa de scriitor decât despre subiectul cărţilor în sine, lucru care m-a avantajat, n-am aflat mai nimic despre finalul cărţilor pe care am de gând să le citesc în curând.

Mă simt mai câştigată după un astfel de eveniment, am sentimentul că mi-am mai ieşit din amorţeala care m-a cam cuprins în ultima perioadă. Încep să simt iar nevoia de a învăţa, de a cunoaşte, de a auzi păreri, de a ieşi din rutina aceloraşi lucruri făcute mereu în acelaşi fel. Apropo de asta am tot reflectat la ce a zis Simon că oamenii sunt fiinţe contradictorii care tânjesc după stabilitate, ordine şi siguranţă dar în acelaşi timp invită haosul în vieţile lor pentru că viaţa trăită la fel în fiecare zi nu stimulează în niciun fel creierul uman care răspunde la provocări. M-a amuzat ce-a zis legat de faptul că oamenii invită haosul în viaţa lor liniştită prin faptul că fac copii sau îşi iau câine (un haos drăgălaş după cum tot el spunea).

Am rămas impresionată de felul frumos în care vorbea Simon despre bloggeri. Spunea că bloggerii oferă o modalitate valoroasă, onestă şi democratică de a afla anumite lucruri (din toate domeniile) şi că aceştia joacă un rol foarte important în promovarea unei cărţi sau a unui autor.

Ce-am mai aflat despre Simon? O să vă povestesc uşor haotic… ca şi notiţele mele. Mi-e teamă că dacă fac prea multă ordine în ele risc să pierd din idei.

Am aflat că şi ca scriitor trebuie să ai o rutină zilnică şi, mai ales, un deadline. Termenele limită sunt, pe cât de îngrozitoate, pe atât de utile pentru fiecare dintre noi. Astfel Simon reuşeşte să scrie cam o mie de cuvinte pe zi (echivalentul a patru pagini). Am mai aflat că scriitorii nu se aşează şi scriu doar când îi loveşte inspiraţia, trebuie să existe o disciplină a scrisului, altfel n-ar reuşi să respecte aceste termene.

Mai ştim acum că Simon nu crede în Rai şi nici în Iad însă dacă ar fi să aleagă unul dintre ele ar alege să meargă în Iad pentru că Raiul i se pare prea plictisitor şi nu s-ar putea adapta într-un loc unde totul este la fel. Dacă s-ar reîncarna vreodată probabil că ar ieşi un creion sau un stilou sau un smarphone :). Fac o paranteză aici să spun că Simon are un stil de a vorbi cu mult umor şi nu te plictiseşti ascultându-l.

Îi plac thrillerele mai mult decât orice. I-a plăcut în România deşi n-a avut ocazia să viziteze mai nimic, fiind mereu pe fugă. Ştia despre comunism şi despre Ceauşescu şi înţelegea faptul că oamenii încă mai încearcă să-şi depăşească bagajul istoric.

Nu i-a fost greu ca bărbat să creeze un personaj femin atât de bine conturat (m-a amuzat cum i-a zis – intellectual transvesticism), la fel cum nu i-a fost greu să creeze personajele criminale (el nefiind unul, evident).

I-ar plăcea să revină în România şi la lansarea ultimei părţi din trilogie deci la anul am avea şanse să-l întâlnim iar.

Zic eu c-am avut destul de câştigat din ora aceea şi jumătate (şi nu, nu mă refer la o cafeaua gratuită de la Starbucks, oferită de Editură, deşi şi aceea a fost foarte bună, sunt convinsă că fiecare ar fi dispus să-şi facă singur cinste cu cafeaua numai să aibă şansa de a cunoaşte cât mai mulţi autori).

Acestea fiind spuse, Loredana, îţi mulţumesc foarte mult!

Dacă nu v-am convins cu vorba, aducem şi probe fotografice 🙂

Şi autograful de care sunt foarte mândră şi recunoscătoare: