Cu vreo două luni în urmă am auzit din gura unui copil de patru ani răspunsul “n-are rost”. Pe moment m-a amuzat peste măsură cu câtă seriozitate foloseşte ea nişte cuvinte atât de mari. Contextul era unui corect, semn că ştia foarte bine sensul expresiei. Dincolo de amuzamentul situaţiei de a vedea oameni mici vorbind ca nişte oameni mari, rostul ăsta pe care-l au sau nu-l au lucrurile e ceva ce-mi mai dă uneori bătăi de cap în momentele mele de gândire profundă.
Pe fondul cutremurelor, apocalipselor şi dezastrelor naturale/politice care se pare că ne aşteaptă într-un viitor anume (pe noi sau pe urmaşii noştri, cei care au sau vor avea) meditez intens la ideea de rost. N-am fost niciodată genul de persoană care să spună “ce rost are să fac patul dacă tot o să dorm acolo şi diseară” ci mai degrabă mi-a plăcut mereu ca patul să fie făcut în timpul zilei (priviţi dincolo de pat, e doar o metaforă). De la o vreme însă mi se mai strecoară prin minte ideea de ce rost are să-l fac sau de ce-l fac. Pare ceva inutil uneori. Probabil motivul este nu atât rezultatul (un pat făcut) cât acţiunea de a face ceva şi timpul ocupat cu acţiunea asta sau cu alta la fel de utilo-inutilă. Cam la asta zic eu că se rezumă viaţa. Ne naştem însă la un moment dat, la bătrâneţe sperăm noi, ne întoarcem de unde am venit sau ne ducem în altă parte (nu ştim asta). Ca să nu ne plictisim, în tot timpul dintre venitul pe lume şi plecatul de pe lume, trebuie să facem multe paturi. Unii îl aranjează mai frumos, alţii mai în grabă, fiecare îşi aşterne cum poate. Care-i rostul? Mai bine nu te întrebi că apoi te doare capul. Şi ce rost are să te doară capul când poate foarte bine să nu te doară? Ce rost are să te îngrijorezi sau să te stresezi? Lucrurile se vor întâmpla la fel indiferent că te-ai dat cu capul de toţi pereţii sau ai stat calm şi ai aşteptat cu răbdare. Ce rost are să te stresezi? Nu e nici măcar uşor de zis. Darămite de făcut, de pus în practică.
Şi dacă tot am deschis puţul gândirii şi am cugetat la ce rost are să facem patul, mă tot întreb şi nu reuşesc să înţeleg, care-i rostul la atâta suferinţă pe lume? Sau mai exact care-i rostul oamenilor pe lume. Că acolo unde-s oameni e şi suferinţă. Şi sigur că vor veni optimiştii şi vor spune câte lucruri sunt pe lume care ne bucură şi ne fac fericiţi. Perfect de acord însă nu ştiu cum se face că nefericirile par ceva mai multe decât fericirile. Nu e zi lăsat de la … cine-o fi lăsat-o… să nu văd sau să nu aud despre oameni bolnavi, oameni cu copii bolnavi, oameni a cărora viaţă depinde de nişte sume de bani pe care nu le au sau oameni a căror viaţa nu mai depinde de nimic pentru că nici toţi banii din lume nu i-ar mai face bine. Şi nu pot să nu mă întreb de ce continuăm să ne perpetuăm. În lumea în care trăim se moare de foame, de sete şi de frig, se trăieşte în canale sau în cutii de carton prin spatele blocurilor, se omoară oameni între ei şi se moare de boală vindecabilă pentru că nu există bani de tratamente. Şi oricât mă chinui să găsesc un rost la toate astea, nu reuşesc. Şi uite aşa fără să găsesc rost sau fără să înţeleg mare lucru din ce se întâmplă şi de ce se întâmplă, continui să fac patul în fiecare dimineaţă, uneori mai bine, alteori mai în grabă şi cu cearşafurile mai mototolite pentru că e în natura noastră să nu facem lucrurile la fel în fiecare zi…lăsată de la cine ştie cine.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
În ultimul timp, am ajuns să cred că secretul e să te îndrepţi spre un loc unde ştii că nu trebuie să ajungi. Secretul e să îţi doreşti să ai ceva ce nu îţi trebuie cu adevărat. Cu toţii visăm, cu toţii ne dorim ceva. Fie că e vorba de viaţa profesională sau de viaţa sentimentală sau de multe alte planuri din viaţa unui om, toţi sperăm la ceva. Dorinţele şi idealurile nu au rost atâta timp cât ajungem să trăim doar prin ele. Atâta timp cât ne proiectează în viitor cu atât de multă putere încât devenim incapabili să conştientizăm prezentul. Şi eu visez, şi eu sper, şi eu mă aştept să fac anumite lucruri, să am anumite realizări, dar sunt clipă de clipă conştientă că nu am nevoie de acele lucruri pentru a fi cu adevărat fericită.
La un moment dat, pe cand predam la un centru de limbi straine, m-a apucat asa un… je ne sais quoi, un sentiment de inutilitate a propriei fiinte… in the big picture. Sigur, eram tanara, frumoasa, capabila, iubita, nu aveam alte griji decat plata chiriei, cum mai apuc sa citesc si eu ceva, ce toale sa-mi mai cumpar si ce pot face sa ne vedem mai des cu prietenii. Aveam doua cursante trecute de 30 de ani, istete, frumusele si discrete, colege si prietene totodata, tipele aveau relatii stabile, dar nu se indreptau intr-o directie anume, ma rog, treaba lor. Le spuneam atunci ca eu nu asta visasem pentru mine, ma vedeam la 15 ani ca o persoana infinit mai voluntara si mai implicata in proiecte la 23, ma vedeam schimband ceva in lume, in bine, cumva. Simteam ca nu contez, ca nu fac ceva care sa conteze cu adevarat, nu eram cu adevarat de ajutor celor care, poate, ar fi avut nevoie de mine. As fi putut face munca (aproape) voluntara in Cambodgia, de pilda, eram in putere si ma vedeam facand asta cu drag si raspundere. lImi placea si inca imi place sa predau si sa traduc, dar gaseam aceste lucruri insuficiente si superficiale in contextul vietii haotice intr-un Bucuresti fermecator, insa neprimitor. Le-am pus pe ganduri pe fete, intrucat, privind in retrospectiva, pentru ele trecuse chiar mai abitir timpul si parca nici nu mai exista cale de intoarcere. Ma incurajau spunandu-mi ca, in fond, chiar insemna ceva ce faceam eu, nu era chiar degeaba… pentru salariul de la finele lunii si-atat.
Se intampla in vara. Cu o zi inainte sa implinesc 24 de ani, pe 5 octombrie, am aflat ca sunt insarcinata, a fost o surpriza de proportii. A fost ca un semn… un semn pentru directia in care trebuia s-o iau. N-as fi vrut sa ma despart de iubitul meu de atunci si actualul sot pentru ca-mi doream sa fac altceva, altundeva, asa ca am pus bazele familiei noastre. Poate parea lucrul cel mai la indemana si mai simplut, dar se munceste constant la starea de bine si sanatatea unei familii.
N-am stat sa masor si nici macar sa ma intreb privind lucrurile bune vs. cele rele care se petrec in lume. Stiu, insa, ca pot influenta intrucatva frumosul din mine si din jurul meu, macar atat putem face cu totii.
De fapt, toate au un rost si se leaga cumva, ca-n Butterfly Effect. Pentru fiecare dintre noi se pune in miscare alt mecanism declansator, acel ceva care declicheteaza nadejdile si simtirile noastre.
E frumoasa povestea ta, esti un caz fericit. Si eu am o viata buna insa ma coplesteste suferinta celor din jur si mi-e greu sa ma bucur de bucuria mea. Parca ma simt vinovata ca eu am si altii n-au. E clar ca am scris postarea intr-o anumita stare si influentata de anumite contexte si povesti auzite ieri. SI sigur ca fac tot ce pot sa influentez frumosul din mine si din jurul meu dar nu-mi iese mereu.
Toate lucrurile pe care le facem intr-o viata sunt pentru a trai, daca tot ne-am nascut 🙂 Unele sunt necesitati absolute, altele sunt pentru starea de spirit pe care vrem sa o avem, adica sa traim frumos. Daca intru in camera si vad ordine, fara lucruri aruncate peste tot, patul facut, praful sters, imi da o stare de bine, sunt mai vesela si cu pofta de viata :)) Daca ar fi haos in casa cred ca as fi foarte trista 😦
Iar rostul suferintei, cred ca este pentru a ne arata cat de fericiti suntem atunci cand nu suferim, sa putem sa ne bucuram si sa apreciem fiecare moment bun din viata noastra!
Da, sigur ca toti incercam sa ne facem viata buna …daca tot ne-am nascut. Ma gandesc doar ca sunt prea multi oameni care nu-si pot face viata buna orice ar face. Si nu inteleg rostul vietii pline de suferinta. Dar nu trebuie sa inteleg eu neaparat.
Urata expresie, al carui sens, in profunzime, nu l-am inteles niciodata.
Ai scris frumos.
Multumesc. N-am mai scris demult o postare de …stare. M-am descarcat putin.
daca e s-o luam asa… ce rost are sa.. orice.
eu zic ca in viata este bine sa facem ceea ce ne place.
daca ne place sa facem patul, il facem.
daca nu ne place sa facem patul, nu-l facem.
ideea este sa traim cat putem de bine.
ca de-aia traim.
varianta cealalta ar fi sa nu [mai] traim.
si mie, una, nu prea imi surade.
si, la final, recunosc: am scris un comentariu asemanator acum vreo saptamana pe alt blog. acolo autoarea intreba acelasi lucru: ce rost are?
fulgii tai imi dau o stare de buna-dispozitie. sa n-o stricam cu intrebari… fara rost.:)
Pai asta a fost oarecum si concluzia mea. Ce rost are sa orice dar totusi… traim pentru ca varianta de a nu trai nu ma incanta.