Şi pentru că nu vreau să zăbovesc prea mult pe subiectul de dinainte şi nici nu-mi doresc să comenteze sau să se dezbată pe tema lui (am vrut doar să mă răcoresc eu şi scopul a fost atins), haideţi să vă povestesc mai bine de-o carte peste care am dat dintr-o pură întâmplare, o carte peste care am fost atât de aproape să nu dau. Sau poate că aşa a fost dat să “ne întâlnim”, ca atunci când îţi întâlneşti sufletul pereche după ce ai încetat să-l mai cauţi.

Am aruncat ochii într-o bibliotecă, pe un teanc de cărţi, într-o pauză publicitară de la televizor. Evident că nu era biblioteca mea pentru că altfel aş fi ştiut ce-am în ea. Şi am citit pe o copertă un titlul sau un îndemn să fii demn. În lumina (sau mai bine zis în întunericul) altor dezbateri interioare despre demnitate pe care le-am tot avut în ultima vreme, am deschis vitrina bibliotecii şi, în loc să mă reped s-o întorc să-i citesc coperta din spate (aşa cum obişnuitesc să fac), am început să citesc primul capitol. Pauza publicitară de la Protv a fost foarte generoasă cu lectura şi m-a lăsat să înaintez destul de mult în capitol încât să-mi dau seama cât de sete şi de foame îmi fusese de o carte cu însemnătate. Am plecat cu cartea după mine (cu permisiunea proprietarului, evident) şi, după alte treizeci de pagini, pot spune, cu mâna pe … carte, că românii au talent. La scris. Vă las mai jos cu un pasaj din cartea lui Dan Puric, “Fii demn“, un pasaj care m-a făcut să pun temporar cartea cu faţa în jos şi să vă povestesc de ea.

Ce ciudate, în fond, sunt şi amintirile! Şi ce pretenţioase! Căci nu tot cei ai trăit are dreptul să ajungă amintire. Şi, mai ales, nu tu îţi aminteşti! Sau poţi s-o faci cu riscul unui deşert sentimental, aşa cum ai face un inventar al lucrurilor întâmplate. Dar paradoxal, amintirea îşi aduce aminte de tine! Există, evident, şi amintiri urâte pe care tu nu poţi să le uiţi, dar nu ele îţi creează zborul sufletului către un nemărginit al fiinţei. Din contră, ţi-l inhibă. Te leagă de pământ! Eu vorbesc de acele amintiri care vin pe ascuns în inima ta şi te-mbrăţişează la pieptul lor, spunând prezentului că nu este singur pe pământ”.

Şi-o să vă mai povestesc de ea cu siguranţă. Am simţit că e genul de carte pe care aş cumpăra-o în mii de exemplare şi aş da-o manifest pe stradă. Şi aş pune-o în programa şcolară la literatură în liceu. Şi subiect de bacalaureat. Şi nici n-am ajuns la jumatea ei fizică, iar la jumatea de înţelegere deplină a ei nici nu îndrăznesc să sper.