Întotdeauna am stat şi m-am gândit la întrebarea: ce-l face pe om omul care este în prezent? Ce set de însuşiri şi de întâmplări şi de prezenţe din viaţa lui îl fac să fie aşa cum este, să-i placă lucrurile care-i plac, să gândească într-un anume fel şi să aibă părerile pe care le are. Sigur că aici există o sumedenie de explicaţii care mai de care mai genetice şi psihologice. Însă de fapt întrebarea care m-a măcinat mereu a fost: cel face pe om…neom? Cum ajung oamenii să fie răi? Şi nu, nu mă refer la răutaţile moderate şi (oarecum) inofensive pe care le avem cu toţii zi de zi. Ci cum ajung oamenii să fie răi într-atât cât să fure, să violeze, să omoare, să intre cu avioanele în clădiri şi mai ştiu eu ce alte orori. Ce gânduri anume şi ce nefericiri îi face pe oameni să facă rău altor oameni? Şi când zic rău mă refer la un rău iremediabil de rău. Cum ajunge cineva dintr-un bebeluş drăgălaş şi gânguritor să-şi omoare semenii şi să-i hăcuiască şi să-i îngroape în pădure?
Dincolo de explicaţiile competente şi pertinente cu care sigur ar sări imediat psihologii şi psihiatrii să le ofere, am citit ieri în cartea domnului Dan Puric un pasaj pe care ar fi păcat să nu-l împărtăşesc şi să-l comentăm împreună:
Depuneri nesfârşite de tristeţi au creat pe peretele aortei ce transportă sânge sufletesc la inimă o îngustare inoperabilă numită “necazul fiinţial”. Din cauza acestui necaz ce creşte în depuneri latente, pacientul simte o nelinişte permanentă, o frică, uneori şi un junghi în pipet ce-l face să stea tot timpul aplecat cu capul în jos. Astfel, nemaivăzând stelele, sufletul nu se mai oxigenează şi, cu timpul, cunoaşte un proces de înnegrire.
Această blocare permanentă a sângelui sufletesc de a ajunge la inimă creează în timp ceea ce numim “infarctul sufletesc” în care, paradoxal, cordul funcţionează perfect, dar inima încetează să mai pompeze suflet. Oamenii cu infarct sufletesc sunt perfecţi din punct de vedere organic, merg pe stradă, sunt chiar de o vitalitate superioară şi, mai ales, n-au conştiinţa decesului lor sufletesc. Îi puteţi recunoaşte prin uşurinţa cu care fac răul fără să le pese. Fură firesc, mint firesc şi, la o adică, îşi ucid semenii cu ceea ce numim “sânge rece“.
Să mă ierte domnul Puric că i-am scos citatul din context însă, ca fiecare scriitor care-şi scoate scrisul în lume, îşi asumă riscul de a-l expune la tot felul de minţi care-l vor interpreta, îl vor lua ca atare şi-l vor înţelege sau îl vor folosi să-şi răspundă propriilor întrebări, trăiri şi experienţe. Ce-ar fi textul fără cititor? Ar fi ca şi cum n-ar mai fi deloc.
Prin urmare aceste depuneri nesfârşite de tristeţi pe peretele aortei pot duce la un infarct sufletesc iremediabil şi inoperabil. Deci dacă e să ducem comparaţia până la capăt, riscul de infarct sufletesc se poate şi se transmite sigur pe cale genetică şi, dacă nu se intervine la timp cu tratament, există un risc şi mai mare de moarte sufletească prematură. Sigură că există nenumărate remedii împotriva depunerii nesfârşite de tristeţi însă pacientul trebuie să-şi recunoască boala şi să dorească să o vindece înainte de a se produce infarctul. Poate că mai există o şansă de reabilitare în urma unui pre-infarct. Deşi nu ştiu câţi dintre cei cu infarct sufletesc mai fac şi un pre-infarct ca semnal de alarmă să prevină finalul inevitabil.
Întotdeauna mi-am dorit să nu mai fie rău în lume (şi sigur că nu sunt singura cu aşa dorinţe greu realizabile) însă de-acum înainte îmi voi dori mai tare să nu mai existe tristeţi în lume, nu am conştientizat foarte tare că ele multe şi adunate cauzează răul cel mai rău. Şi sigur că nu voi trăi suficient de mult să văd lumea fără rău pentru că, în timp ce bucuriile se îndepărtează în fracţiuni de secunde, îndepărtarea tristeţilor necesită veacuri întregi de tratament sufletesc.
Locul de Parcare al Grijilor şi al Bucuriilor 
Frumos expusa problema. Nu stiu ce sta in spatele anumitor actiuni de-ale noastre, nici eu nu pot sa-mi explic anumite reactii sau decizii, cred ca totul vine de la sine sau..
da, eu l-am vazut pozand indeosebi in interviurile televizate, cand i se cer pareri despre orisice subiect. stiu, fa ce zice popa… numai ca la mine mai atarna greu si sursa, daca este credibil si autentic omul. una dintre fetele autorului ni se dezvaluie cu fiecare poveste pe care o citim.
poate ca tot un fel de razbunare sta la baza multor astfel de acte abominabile, precum cele amintite de tine. incerc sa-mi invat elevii si fiica (mai ales prin propriul exemplu) ca amabilitatea si bunatatea pot face minuni.
ce determina o mama sa-si omoare cei doi fii (de 3 si 5 ani), urcandu-se la volanul unei masini cu cei doi pe bancheta din spate, sa-si conduca masina spre un lac, sa sara din vehicul si sa asiste la moartea prin inec a baietilor?
rautatea se poate traduce, din nefericire, prin zeci de cuvinte: cruzime, perfidie, asprime, lipsa de mila, de ratiune, de constiinta, tiranie, credinta ca ai dreptul sa-i judeci (si sa-i pedepsesti) pe altii, sa nu uitam grozava lacomie sau coruptia de orice fel. nu stiu in ce masura ne putem referi la bolile psihice ca fiind semne ale rautatii/raului in lume.
si nu numai ca tristetile se indeparteaza greu si lasa urme adanci, dar pana si micile bucurii sunt tot mai rare, vesnic umbrite de grija zilei de maine, de nesansa proprie si norocul altuia s.a.m.d.
am sa revin:)
Recunosc, nu l-am vazut in emisiuni iar cartea asta e singurul text pe care l-am citit scris de el. Dar revenind la subiect, e un subiect greu care probabil ca a scris miliarde de cuvinte pe tema lui. Razbunare… as putea sa inteleg razbunarea daca e orientata catre persoana care ti-a facut rau. Dar o razbunare pe lume in general… Oricum sunt multe lucruri pe care reusesc din ce in ce mai greu sa le inteleg.
interesanta mai este si perspectiva oferita de hannah arendt, despre raul banal si raul radical, poate ai citit despre asta.
sunt atatea probabilitati si circumstante care desavarsesc intr-un om rautatea, ca e neclar de unde porneste ea: exista si un factor genetic ce poate sa sara generatii, traume din copilarie sau chiar viata intrauterina, nivelul de sensibilitate emotionala sau inadaptabilitate al fiecaruia, influenta negativa din partea celor care contribuie la construirea unui om.
mihaela, dar daca tie un om iti face o mare nedreptate, gratuit, cum reactionezi? ti s-a intamplat? nu cumva ai fi catalogata ca fiind rea daca ai alege sa-ti faci singura dreptate?
cred c-am dezbate pe sute de pagini tema rautatii (dobandite, in cele mai multe cazuri, nu innascute, aceea ar fi agresivitatea).
imi place mie asa cum domnul dan puric pozeaza drept un ins curat si de o etica ireprosabila. poate-ar trebui sa invete sa fie altruist in adevaratul sens al cuvantului, nu doar din vorbe. din pacate, stiu despre persoana dumnealui adevaruri deloc magulitoare. sigur, nu inseamna ca n-are uneori dreptate.
Renata, poate ca ar fi trebuit sa specific mai clar la ce fel de oameni rai ma refer. Eu nu vorbesc de oamenii care comit niste lucruri pentru a se apara, pentru a-si face dreptate. Eu vorbesc de oamenii care rapesc oameni de pe strada, ii violeaza si ii ingroapa in padure la Baneasa, de oameni care intra cu o bomba intr-o scoala si omoara sute de copii. Despre oamenii aceia vorbesc eu si nu despre parintele care-l omoara pe criminalul copilului lor. Sigur ca e mult de dezbatut pe tema asta. Acum nu stiu daca domnul Puric pozeaza in ins imaculat, nu cred ca a mentionat pe undeva ca el ar fi fara de pacat si cu o etica ireprosabila. Eu i-am citit doar vorbele. In general nu ma intereseaza cum sunt autoriii ca persoana in adevaratul sens al cuvintelui pentru ca pe mine ma intereseaza doar cuvintele scrise de dumnealor (valabil si in cazul lui Dan Chisu, alta dezbatere despre cum e el ca om si cum scrie in carti) pentru ca de asta citesc carti. Pentru cuvinte si nu pentru oamenii de dincolo de cuvinte.
Foarte faina postarea, ai ales bine citatul. De multe ori mi-am pus si eu aceeasi intrebare, cum ajunge un om sa faca atat de mult rau. Din pacate, citatul lui Puric e doar o metafora, literal sunt mai multe conditii care transforma bebelusul ganguricios in criminalul fioros dar, de cele mai multe ori, societatea toata e vinovata.
Stii cum se zice: a recunoaste ca ai o problema e primul pas spre vindecare! Dar nu cred ca poti vindeca ceva ce face parte din tine! Eu cred ca rautatea e ceva ce toti avem in noi, mai la suprafata in unii sau mai adanc ingropata in altii. Si mai cred ca omul, fiecare om, e in stare de absolut orice, numai sa fie pus in contextul prielnic. Inclusiv sa ucida!
Diferenta cred ca e facuta de context. Omori cu sange rece/de placere/din ura sau omori conjuctural sau din aparare.