Şi iar mă apuc să scriu despre o carte înainte să o fi terminat, parcă de teamă că atunci când voi ajunge la final îmi voi fi uitat gândurile despre ea pe care aş fi vrut să vi le spun încă de pe la jumate. Deşi e o carte tristă şi mă cuprinde o jale nespusă dacă apuc să zăbovesc prea mult pe unele pasaje, mi-a fost dragă încă de când am citit primele rânduri. În nouăzeci la sută din cazuri îmi dau seama de la primele cuvinte în ce categorie voi încadra cartea: 1. o citesc pe nerăsuflate (vorba vine, sigur că trebuie să respirăm ca să mai putem face ceva pe lumea asta); 2. îi dau o şansă maxim cincizeci de pagini după care 3. no way (pe care ştiu sigur că n-o voi termina). Restul de zece la sută dintre cărţi mă iau pur şi simplu prin surprindere (cu un amestec de love and hate pe pagină ce trece).

Dar haideţi mai bine să o citez pe prietena mea “de hârtie”, care îmi ţine companie încă de ieri de când am început s-o citesc. Hazel, căci la personajul principal din Sub aceeaşi stea de John Green mă refer, zice următoarele cu privire la cărţi preferate:

De departe, cartea mea preferată era O durere supremă, dar nu-mi plăcea să le spun oamenilor despre ea. Uneori citeşti o carte şi cartea asta te umple de un zel evanghelic ciudat, iar tu devii convins că lumea zdruncinată nu-şi va reveni niciodată dacă nu o vor citi cu toţii şi nici până când toate fiinţele umane n-o vor face. Apoi există cărţi ca O durere supremă, despre care nu le poţi spune oamenilor, cărţi atât de deosebite şi rare şi care îţi aparţin, astfel încât să-ţi faci publică afecţiunea pare o trădare. Nici măcar nu se punea problema că ar fi fost o carte aşa de bună sau ceva de genul; pur şi simplu, autorul, Peter Van Houten, părea să mă înţeleagă în moduri ciudate şi imposibile. O durere supremă era cartea mea, aşa cum trupul meu era trupul meu şi gândurile mele erau gândurile mele.

Sigur că am citit multe cărţi în urma cărora am fost cuprinsă de un zel evanghelic ciudat (hmm, interesantă exprimare) şi a trebuit să spun tuturor despre ele şi am copiat citate şi am dezbătut subiecte şi am încercat să le împrumut şi să le fac cunoscute şi m-am întristat teribil atunci când  nu au plăcut cuiva sau nu a simţit printre rânduri sentimentele pe care le-am simţit eu citindu-le. Sunt genul acela de cărţi pe care le citeşti şi crezi că viaţa ta nu va mai fi la fel sau că viaţa ta ar fi fost mai săracă dacă nu le-ai fi citit. Dar apoi e de ajuns să dormi o noapte şi să începi a doua zi dimineaţă altă carte care să te umple de zel şi tot aşa. Şi apoi  mai contează enorm şi starea în care te afli. O carte care azi îţi umple ochii cu lacrimi de emoţie şi sufletul de exaltare te poate lăsa total rece peste un an. Că aşa suntem noi, sau cel puţin aşa sunt eu. Am o înclinaţie teribilă spre a raporta fiecare rând la sentimentele şi trăirile proprii şi cel mai prost talent la a mă detaşa complet de text şi a-l lăsa să existe aşa cum a fost gândit de propriul autor.

Dar o carte a mea, deosebită şi rară, care să îmi aparţină şi pentru care dacă mi-aş face publică afecţiunea ar părea o trădare, aşa o carte n-am întâlnit. Şi chiar dacă aş fi întâlnit, nu cred că aţi fi aflat de ea. Că dacă aţi fi aflat de ea, n-ar mai fi fost cartea mea deosebit de rară. Deci n-o să aflaţi nici când o s-o întâlnesc. La cum mă cunosc, aş spune că e foarte greu şi mai degrabă aproape de imposibil. Însă dacă chiar există aşa o carte, cu siguranţă că nu voi fi nicio clipă tentată să v-o fac cunoscută.

Mai mult sau mai puţin în ton cu subiectul (cred că mai puţin), când a trecut melodia asta atât de frumoasă şi sensibilă pe lângă urechile mele atâta amar de vreme? (noroc cu VH1 care merge timid în fundal în timp ce eu ar trebui să fac ceva ce ştiu mai bine decât să scriu şi anume… să citesc).