Nici n-a apucat bine să se usuce cerneala pe lucrările de la bacalaureat că s-au şi scurs zece ani de la unele dintre cele mai mari emoţii din viaţa de elev. În 2003 cam pe vremea asta, reciteam de zor comentariile la limba română, învăţam cu spor (şi cam pe de rost) posibile subiecte la engleză oral (pe care mi le compusese Laura în avans) şi mai repetam lecţiile de istorie sau de psihologie, având mari speranţe de medii cât mai bune la examenul de bacalaureat, medii care mi-ar fi putut aduce un loc la buget la facultatea dorită. Chiar dacă media s-a dovedit într-un final a fi una destul de bună, tot n-am avut curaj să mă înscriu la Psihologie (era concurenţa foarte mare iar şansele să prind un loc bugetat erau destul de mici) aşa că am ales calea uşoară şi m-am înscris la facultatea unde aş fi intrat oricum printre primii, datorită diplomei de olimpiadă naţională unde luasem premiul I în doi ani consecutivi în liceu. Şi cum lucrurile se întâmplă mereu cu un motiv în viaţă, e clar că am urmat calea cea mai bună pentru mine, o cale a cărui parcurs a avut o mare contribuţie pentru omul care sunt acum, cu zece ani mai … mare (nu m-am hotărât dacă sunt un om mai matur şi mai înţelept aşa că mai “mare” sigur sunt, cel puţin la vârstă).

În 2003 pe 11 iunie (deci ieri cum ar veni), aveam să avem banchetul de final de liceu, ocazie cu care cred că mi-am văzut pentru ultima oară majoritatea colegilor (de generaţie, nu de clasă). Asta până acum câteva zile când am revăzut o mare parte dintre ei şi am simţit că timpul n-a avut răbdare şi a trecut mai repede decât era prevăzut, a trecut cumva pe lângă noi, pentru că ne-a lăsat la fel de tineri cum eram şi acum zece ani. La fel de tineri doar că mai … doctori, mai ingineri, mai profesori, mai cercetători, mai traducători, mai doctoranzi, mai psihologi, mai soţi, mai soţii, mai părinţi, mai naşi, mai fini şi mai multe alte lucruri decât eram sau decât credeam că aveam să fim.

Pentru unii dintre colegi anii au curs lin şi previzibil, exact aşa cum şi-au imaginat că va fi şi au povestit cu sinceritate că se simt împliniţi. Şi chiar dacă n-au spus chiar aşa, s-a simţit din glasul lor că viaţa a decurs cum şi-au dorit sau poate mai bine decât şi-ar fi dorit fie pe plan personal, fie profesional, fie pe ambele planuri. Pentru alţii însă lucrurile s-au desfăşurat într-un cu totul alt mod decât au crezut. Nici mai rău şi poate nici mai bine, doar că altfel decât şi-au “scris” în gânduri după ce s-a terminat liceul şi au luat vacanţa definitivă şi irevocabilă din învăţământul preuniversitar.

Sunt colegi au ţinut legătura unii cu alţii iar reuniunea a fost doar o altă mare petrecere la care au avut ocazia să danseze şi să povestească împreună câte şi mai câte. Alţii nu s-au mai văzut de atunci. Pe unii colegi de generaţie nu i-am mai recunoscut aşa uşor, cu greu mi-am adus aminte figurile lor. Lucru care m-a dus cu gândul şi la întrebarea, câţi dintre ei m-au recunoscut pe mine şi câţi au crezut că sunt soţia/prietena cuiva din generaţie 😀 Spunând gândul cu voce tare, colega mea psiholog de meserie m-a încurajat că nu fac parte din categoria colegilor invizibili (coleg invizibil = coleg de care îşi mai aminteşte cel mult colegul de bancă şi câţiva din clasă).

Cum majoritatea dintre noi am petrecut opt ani în acelaşi liceu (nu, nu am repetat clasa de atâtea ori ci doar am făcut şi gimnaziul tot acolo), a fost pentru mulţi dintre noi o ocazie frumoasă de a ne revedea şi cu colegii şi profesorii de gimnaziu. Am avut ocazia să văd că anii n-au trecut nici peste doamna mea dirigintă de matematică din clasele V-VIII şi am putut, la faţa locului, să rememorez momente mai dragi sau mai ne-dragi şi din perioada respectivă (momentele ne-dragi se referă şi la faptul că mihaela + matematica = ecuaţie incompatibilă, vorba cântecului). De fapt aş putea spune mai degrabă “la faţa oamenilor” şi nu a locului pentru că liceul, în afară de exterior, nu mai arată deloc aşa cum îl ştiam eu că arăta, că a suferit ceva “operaţii estetice” şi s-a mai îmbunătăţit cu diverse, printre care şi un frumos amfiteatru de festivităţi.

Mi-a fost drag să particip la reuniune şi profit de ocazie să mulţumesc încă o dată colegilor care s-au implicat şi şi-au bătut capul cu organizarea evenimentului care a ieşit cum nu se putea mai reuşit. Am avut emoţii încă de când am intrat în curtea liceului, am studiat cu atenţie şi cu drag feţele cunoscute ale oamenilor cu care nu m-am mai văzut de atâta amar de vreme. Le-am studiat şi nu m-am putut abţine să nu mă întreb cu câţi dintre ei aş avea acum lucruri în comun pe care acum peste zece ani nu le-am descoperit. Cu câţi dintre ei aş fi putut deveni prietenă bună sau cu câţi dintre ei m-aş mai putea reîmprieteni acum. Reuniunea a venit şi a trecut şi cel mai probabil voi rămâne doar cu întrebarea.

Mă gândeam la cursul festiv că am terminat un liceu preponderent real însă la profil uman, aşa cum lucrez acum la o multinaţională de IT dar în … resurse umane. Şi apropo de partea reală, m-a mai amuzat fosta mea doamnă dirigintă din gimnaziu când a zis că speră că ne-a folosit la ceva matematica predată de ea. Sunt convinsă că multora le-a folosit însă la mine baza a fost tot matematica din clasele primare. Restul a trecut pe lângă mine. La fel cum a trecut şi fizica (încă mă întreb care-i faza cu obiectul ăsta dar nu ţin neapărat să aflu).

În schimb pot spune cu toată sinceritatea că orele de limba română şi literatură universală din liceu au contribuit enorm la ce sunt eu astăzi şi cum mă exprim şi cum reuşesc să leg gânduri şi păreri şi simţiri şi să le fac texte citibile de care alţii să se bucure . Şi pentru asta voi fi mereu recunoscătoare.

Nici nu s-a uscat bine cerneala aşternută virtual pe pagina asta, că iar m-au năpădit amintirile mai ceva ca pe Trei Sud Est.

Dragi colegi, vă mai spun încă odată, mă bucur mult că am avut ocazia să mai stăm în aceeaşi bancă, să mai dansăm împreună pe acelaşi ring, să mai povestim la aceeaşi masă.

Cu drag,

Mihaela (a XII-a E, etajul I, clasa de lângă cancelarie, banca a doua de la geam).