Dintre cele patru simţuri de bază cred că stau cel mai bine cu simţul auzului: deşi mi-aş dori să aud numai ce vreau, aud tot felul de alte lucruri încât mă simt uneori ca Mel Gibson în filmul acela în care putea să audă ce gândesc toate femeile din jurul lui. Nici cu simţul văzului nu stau prea prost: văd în viitor, motiv pentru care mă concentrez prea puţin pe prezent şi îmi fac tot felul de griji legate de un anumit drob (de sare). Mirosul mă ajută foarte tare să-mi schimb starea de spirit: un parfum plăcut reuşeşte de cele mai multe ori să mă facă să văd viaţa mai în roşu (culoarea mea preferată de altfel, de ce aş vrea să văd viaţa în roz când mie îmi place cel mai mult culoarea roşie?). Cu simţul tactil stau aşa şi aşa: drept dovadă încă mă străduiesc să mă obişnuiesc cu ecranele touch screen (dacă răspund seara la un mesaj primit dimineaţa, înseamnă că mi-am petrecut tot acest timp să-l scriu).

Mi-ar fi plăcut totuşi ca cele patru simţuri de bază să fie de fapt şase. Aş adăuga, dacă s-ar putea, tot în această categorie de simţuri cu care te naşti,  bunul simţ şi simţul umorului. Pe primul l-am dobândit, cred eu, în toţi cei şapte douăuzeci şi cinci de ani de acasă. Cu al doilea, în schimb, cred că m-am născut aşa cum te naşi cu ochi şi nas şi urechi. Doar că mi l-am ascuţit în timp prin tot felul de mijloace care mai de care mai provocatoare de râs dar şi înconjurată de oameni care mi l-au pus la încercări care mai de care mai grele diverse. Nu mai e nicio noutate că prefer serialele şi filmele de comedie. Nu orice fel de comedie, ce-i drept. O prefer pe cea bazată în mare parte pe ironie/sarcasm. Poate de aceea am fost deosebit de încântată când am descoperit comedia de tip stand up. Până să ajung să cunosc şi stand up comedia românească, am avut ocazia să văd (pe ecran, nu live) multe spectacole ale unor comedianţi americani (să-l pun şi pe Seinfeld în categoria asta sau să-l las la seriale oare?). Aşa cum nu prea ştiu eu să spun bancuri deci nici nu mă chinui să-mi amintesc vreo unul, tot aşa nu ţin minte prea multe dintre fazele tari din spectacole. Însă rămâne ceva de nepreţuit în urma lor: o stare de bine cauzată de o bine venită febră musculară abdominală cauzată de râs neîntrerupt de publicitate.

Recomand, pentru început, doze mici şi dese din umorul inconfudabil al următorilor: Carlos Mencia, Adam Ferrara, Gabriel Iglesias, Jeff Dunham.

Acum să nu-mi spuneţi că nu-l ştiţi pe Ahmet, the dead terrorist. Că aş fi invidioasă de-a dreptul. Aşa cum sunt pe cei care n-au văzut niciodată Fetele Gilmore câte un episod pe săptămână şi pot acum să vadă nestingheriţi câte un episod pe oră. Aşa cum nu mai există serial ca Friends, aşa nici noile spectacole de stand up comedy nu mi se par la fel de amuzante ca cele vechi. Nu că n-ar fi amuzante deloc. Doar că nu fac febră musculară abdominală decât dacă fac şi nişte abdomene în timp ce mă uit. Pe de altă parte şi eu le-am cam neglijat şi n-am mai urmărit la fel de des ca înainte, lucru pe care trebuie să-l repar. N-ar strica şi o rezervare făcută din timp la Cafe DeKO.

Şi dacă tot ocolesc prin toate mijloacele să fac efort fizic şi să-mi antrenez muşchii, măcar să-mi antrenez în continuare simţul umorului. Şi, aşa cum multe sporturi se fac în echipă, îmi doresc să fiu în continuare înconjurată de oameni care au şase simţuri primare în loc de patru.