Ţin la cărţi în măsura în care conţinutul lor are sau a avut cândva o valoare pentru mine astfel încât să ajung să o citesc până la ultimul punct. Coperta, foile pe care sunt scrise poveştile, nu sunt atât de importante pentru mine (deşi am oarecare preferinţă pentru foile uşor îngălbenite care sunt mai plăcute ochilor mei). Nu mă deranjează dacă se rupe, dacă se pătează sau se îndoaie vreun colt (a nu se interpreta că sunt neglijentă cu ele însă nu fac mare caz dacă se întâmplă din greșeală). Cartea ca obiect este pentru mine este doar un ambalaj al unui produs pe care l-am desfăcut (adică citit) şi m-am bucurat de el. Dacă-mi permiteţi o comparaţie, dacă tot nu ar trebui să punem preţ pe aspectul fizic al oamenilor ci pe frumuseţea lor sufletească, tot aşa n-ar trebui să ne cramponăm de o pagină boţită de pe care putem citi fără dificultăţi mesajul. Nu mă deranjează nici dacă se pierde, dacă cineva o uită în vreun tren sau în vreo gară. O găseşte cineva şi poate o citeşte şi se bucură de ea. Sau poate o pune în sobă să ţină focul mai mult. În oricare dintre cazuri, cineva a beneficiat de ea într-un fel sau altul.

Obişnuiesc să cumpăr cărţi noi şi nu de la anticariate pentru a citi ce mai apare din aria mea de interes. Asta nu înseamnă că am epuizat toate catralioanele de cărţi mai vechi care s-ar încadra în aria mea de interes însă publicitatea online mă ademeneşte mereu cu titluri care mai de care mai interesante. Nu cred însă în monogamia cărţilor. Odată citită şi apreciată de mine, cartea trebuie recomandată şi băgată pe gât împrumutată familiei şi prietenilor. În opinia mea, cartea trebuie să circule, să se facă plăcută şi auzită de câţi mai mulţi cititori şi în niciun caz să se ofilească filă cu filă pe un raft dintr-o bibliotecă, nedeschisă şi neiubităcitită de nimeni ani de-a rândul.

Biblioteca mea este foarte tânără, au trecut cam patru ani de când privirile ni s-au întâlnit la Ikea şi am ştiut că n-am putut una fără cealaltă (ok, exagerez, dar ce-ar fi scrisul fără hiperbole?). Pe lângă faptul că e tânără mai este şi mică. Promisiunea de a-i cumpăra o soră geamănă a rămas doar o promisiune, nici nu ştiu dacă mai există modelul ăsta în catalog. În aceşti aproape patru ani, s-au perindat multe cărţi prin ea şi, pentru că n-am loc pentru toate, unele mai stau şi ascunse pe după cele care-mi plac mai mult (discriminare pe faţă). Multe dintre cărţile care au văzut biblioteca mea sunt şi împrumutate, nu le ţin în vreo contabilitate şi nici nu insist să le primesc pe toate înapoi. Ştiu că oriunde ar fi, sigur le citeşte cineva şi eu oricum nu am aşa mult loc iar ideea de carte-bibelou de porţelan nu mă încântă foarte tare. Însă e util totuşi să le ai la vedere, că altfel uiţi de ele şi nu mai poţi să le faci reclamă şi să le…măriţi din când în când cu cine le mai doreşte. Odată măritate şi ajunse în familie bună, nu se poate să nu le dai şi zestre (alte câteva cărţi de acelaşi gen).

Încurajez în general ca o carte să aibă parteneri cititori multipli în existenţa ei până când aceasta să se aşeze la casa ei pe raftul ei, mândră de multitudinea de ochi care i-au studiat rândurile şi multitudinea de degete care i-au întors paginile.

Pe principiul nicio carte nu e de neînlocuit, n-o să mă auziţi niciodată plângându-mă că nu mai am nu ştiu ce exemplar sau că s-a murdărit sau că s-a rupt. Oricând pot cumpăra una nouă dacă chiar a devenit de necitit şi dacă chiar îmi doresc s-o mai recitesc vreodată. Acestea fiind spuse, sper să nu-mi judecaţi prea tare promiscuitatea la care încurajez bietele volume de cărţi 🙂