Pornind de la cele 23 de episoade Anatomia lui Grey pe care le-am văzut în weekend (mă abţin cu greu să nu dau drumul iar să curgă şi restul de episoade pe care le mai am de recuperat până să ajung la zi) dar şi de la gânduri care mi s-au perindat prin minte de la o vreme încoace, deschid o discuţie despre încrederea în noi.

Cine ştie serialul va înţelege bine de ce simt nevoia să dau nişte exemple de acolo pentru a-mi contura întrebările. Răspunsuri nu am însă întrebările se ţin lanţ. O ştiţi pe Christina Yang? Are o părere excelentă despre ea, părerea ei este întodeauna cea corectă, nu ezită când e vorba să evidenţieze greşelile altora în comparaţie cu măreţia ei. Şi ceilalţi au o părere bună despre ea însă ideea pe care vreau s-o subliniez este că dr. Yang este mai mult decât conştientă de cât de minunată este. Apreciez pe de o parte capacitatea ei de a se autoevalua însă nu reuşesc să pricep cum pot fi unii oameni/personaje din filme atât de siguri pe ceea ce fac. Christina nu e singura. Şi Meredith crede că este un chirurg excepţional. Nici Callie Torres nu-şi mai încape în pene de cât de pregătită e în orice situaţie. Nu numai că doctorii ăştia sunt minunaţi şi geniali şi de siguri pe ei dar mai sunt şi foarte frumoşi (majoritatea). Lucrează câte 80 de ore pe săptămână dar arată mai mereu ca scoşi din cutie (cel puţin fetele). Cu aşa spital ca un platou de la Hollywood, să te tot îmbolnăveşti.

Lăsând la o parte serialul, mă întreb, încrederea asta în ceea ce faci, te naşti cu ea sau dacă nu te naşti, cum o educi, cum o ajuţi să se dezvolte pentru ca mai apoi şi ea să te ajute pe tine. Observ la mine (nu doar eu observ) o tendinţă puternică de minimalizare a tot ceea ce fac şi o maximalizare a ceea nu ce reuşesc să fac. Dacă m-am descurcat foarte bine la ceva şi am fost complimentată, primul instinct este să zic ” a fost uşor, n-a fost mare lucru, am avut noroc”. Ca azi la orele de condus, de exemplu. De fiecare dată când mă descurcam admirabil, mereu găseam eu câte ceva să minimalizez reuşita: ce noroc am avut că nu erau pietoni pe trecerea aia, ce noroc că n-au trecut nicio maşină în sensul ala, ce baftă că semaforul era nu ştiu cum şi tot aşa. Mereu cu gândul că dacă nu era “norocul” eu eram vai şi amar de pielea mea şi maşina era vai şi amar de maşină. Îmi povestea instructorul cum s-a vindecat o elevă de-a lui de frica de maşini, conducând cu încredere (avusese două accidente de maşină în trecut – nu conducea ea – şi rămăsese cu o traumă să se mai urce în maşini darămite să le mai şi conducă ea) şi câtă încredere poţi să capeţi atunci când faci ceva nou şi bine.

Lăsând la o parte condusul şi revenind la serial, rămân uimită cu fiecare episod care trece câtă încredere au doctorii să acţioneze într-un fel sau altul şi cu câtă vehemenţă îşi susţin punctul de vedere atunci când un alt coleg este de o altă părere. Aici dăm deja într-o altă discuţie, aceea cu asumarea riscurilor. Dacă există încredere, există şi un grad mai mare de asumare de riscuri. Uneori fără gândul la consecinţe şi la câţi oameni ar putea muri din ambiţia de a încerca ceva nou dar şi la câţi oameni ar putea salva dacă operaţiile experimentale ar da rezultate.

Lăsând la o parte şi condusul şi serialul şi revenind la mine, în lumina evenimentelor din ultimele trei zile (în care am văzut doar condus şi Grey’s Anatomy), trebuie să fac rapid rost de o doză maximă de încredere cu topping de risc moderat pentru a reuşi să fac ce mi-am propus. Dacă iese, aflaţi şi voi, dacă nu iese, o să aflaţi atunci când iese. Că de ieşit niciodată n-are cum să nu-mi iasă. La unii iese mai devreme, la alţii mai grei de cap iese mai târziu.