Tocmai am văzut cel mai recent episod din Anatomia lui Grey. Şi, după un final care te lasă cu respiraţia tăiată, afli că nu va mai fi niciun “doctor” prin preajmă până în februarie anul viitor. Păi e corect aşa? Ce înseamnă asta ultimul episod din sezonul de iarnă? De când sunt sezoanele serialelor pe … anotimpuri? Ştiu că pentru a pune le cale un serial atât de bun e nevoie de timp însă chiar era necesar să ne lase să aşteptăm încă două luni pentru continuarea unui episod care s-a terminat în mare suspans?

Da, ştiu că e doar un serial, da, ştiu că oamenii aceia sunt actori şi mai ştiu că poveştile lor nu sunt reale ci e ficţiune pură. Dar e o ficţiune aşa de frumoasă… Iar pe mine mă bucură atât de mult să mă uit la acest serial. Sunt 40 de minute pe săptămână de deconectare totală de la “aparate” (a se citi stres cotidian), sunt 40 de minute în care nu mă mai gândesc la absolut nicio problemă, la nicio listă, la niciun plan, la nicio cheltuială, la nicio durere. Îmi parchez toate grijile înainte de a da play. Unora dintre voi o să vi se pară trist, alţii veţi comenta în gând că am nişte bucurii cam superficiale. Dar nu contează. E mare lucru să existe nişte lucruri în viaţa fiecăruia care să ne facă să ne eliberăm mintea de probleme. Uneori mai vărs şi câte o lacrimă (ca azi de exemplu), nu e nicio ruşine. Plânsul e sănătos iar emoţia n-a făcut vreodată rău la nimeni. Avem nevoie de cât mai multe Anatomii ale lui Grey în vieţile noastre. E păcat să nu reuşim să scoatem aparatale din priză din când în când să ne revenim. Iar cine mă cunoaşte bine, ştie cât de greu reuşesc eu să fac asta.

Emoţionant, frumos, profund, un nou episod la înălţime. Următorul episod, abia la anul, cadoul meu de treizeci de ani. Atât de curând şi totuşi atât de mult pare până atunci.