Zilele astea am compus în minte o postare pe care tot am vrut s-o scriu dar n-am găsit momentul potrivit sau inspirația necesară. De fapt inspirația venea în momentele nepotrivite pentru a scrie o postare și anume pe stradă sau în mijloacele de transport în comun. Și poate e mai bine că n-am scris-o chiar atunci, cu siguranță că aveam să jignesc și dintre oamenii care citesc cu drag acest blog. Așa că o să fac doar un rezumat, sau o să încerc să mai reduc din pasiunea negativă pe care am adunat-o față de oameni (unii oameni adică sau mai bine zis față de acțiunile lor).

Aș fi vrut să spun că detest oamenii care trec pe stradă pe roșu dar am realizat că detest doar acțiunea asta a lor. Dacă există o regulă clară cu privire la lucrul ăsta, o lege, de ce nu o respectăm? De ce trebuie să alergăm ca apucații prin mijlocul străzii și să ne riscăm viața și să riscăm și sănătatea mintală a șoferilor care circulă responsabil și regulamentar? Și evident că este valabil și invers. În fiecare zi  (fără excepție), la semaforul unde stau să traversez ca să ajung la metrou există câte un deștept (doi, trei) care trec pe roșu în ultima clipă și blochează intersecția. De ce face asta? N-am să înțeleg niciodată. Și pietoni și șoferi…. dacă vă grăbiți atât de tare…. treziți-vă naibii cu zece minute mai devreme, nu puneți viețile oamenilor în pericol ca să nu întârziați voi! Și e valabil și pentru cei care te dărămă pe scările de la metrou ca să prindă ei un metrou care oricum a închis deja ușile. Da, data viitoare când vă mai gândiți să faceți slalom printre oameni la metrou, imaginați-vă că-l dezechilibrați pe unul și-l dați cu capul de scări sau îl dați de-a dura pe scara rulantă (așa cum mi s-a întâmplat mie acum un an și jumătate, de exemplu, și nu, nu fabulez, semnele de pe mâna în care mi-a intrat scara rulantă sunt și acum vizibile dar mă îndoiesc că fata care nu și-a ținut trolerul pe scara rulantă și l-a scăpat peste mine are vreo remușcare pentru că până m-am ridicat s-a făcut nevăzută).

Sunt convinsă că și printre cei care îmi citesc blogul se află destui care fac niște lucruri zilnic pe care nu le conștietizează ca fiind invazive față de ceilalți participanți la traficul ăsta infernal care a devenit viața în ultimii ani. Când am devenit atât de egoiști și atât de dezinteresați de cei din jurul nostru? Când a devenit ok să stăm în mijloacele de trasport cu cărțile și ziarele și chiar cu fundul în capetele oamenilor? Și da, este aglomerat însă nu este niciodată atât de aglomerat încât să ignorăm că  mai sunt și alți oameni în jurul nostru. Când a devenit ok să ne împingem, să ne ignorăm, să ne băgăm în față peste tot, să ne grăbim atât de tare către nicăieri? Când a devenit ok să fim atât de intens interesați doar de propriul interes și când anume empatia a devenit doar un cuvânt din dicționar?

Sigur că nu suntem toți așa. Și sigur că cei care NU sunt așa se vor simți cei mai afectați de cuvintele astea. Pentru că cei care ar trebui să se simtă n-au cum. Că n-au niciun simț. Nici bun și nici rău. Și oricum nu se va schimba mare lucru. Poate doar starea mea de spirit pentru că am mai parcat niște nervi pe care i-am tot adunat.

Postarea asta, o cafea tare la ibric, o ciocolată, Anatomia lui Grey și Parenthood unul după altul….o sâmbătă veselă tuturor, încărcați-vă de energie pozitivă cât pentru alte cinci zile de … alergătură inutilă.