Acum două săptămâni, mai exact pe 2 martie, am intrat în generația 30. A fost o intrare cam poticnită pentru că am fost foarte racită și n-am avut chef de nimic, urări am primit puține dar cu însemnătate pentru că n-am avut ziua de naștere publică pe Facebook. Abia acum parcă încep să simt o ușoară schimbare. Nu mă simt mai în vârstă, sub nicio formă, mi s-a spus des că am un chip tânăr și că nu arăt mai mare de douăzeci (cu indulgență), doar că după zece ani în care am avut douăzeci și ceva de ani, acum e puțin ciudat să am treizeci și. Nu ciudat într-un mod negativ sau pozitiv, doar ciudat. Acum doi ani spuneam că nu vreau să mă prindă 30 de ani în același punct din unele puncte de vedere și iată că m-a prins. Diverse mici eșecuri, lipsa motivației sau ambiției mai puternice sau pur și simplu propria incompentență m-au ținut din anumite perspective în același loc în care eram și la 25 de ani. Nu știu dacă voi avea cum sau voi putea schimba de acum încolo. Cu siguranță că depinde de mine. Nu doar de mine dar în principal de mine. Și nu mă pot abține să nu ma raportez la alții, să văd ce-au realizat ei până la treizeci de ani și apoi să intru într-o pseudo panică a timpului trecut în care n-am putut să fac mai mult. Și apoi mă gândesc la ce-am făcut și la cum am trăit până acum și oamenii pe care-i am alături. Și nu e rău deloc. Nu e rău deloc. Așa că, la două săptămâni de la ziua mea, îmi urez și eu la mulți ani, că nu mi-am urat în niciun an până acum, mereu am așteptat urările din afară. Love life and life will love you back (”Iubește viața și viața te va iubi și ea”), în felul ei ciudat nebănuit.