Mă uitam la ei, la viermuiala continuă din jurul meu şi-mi spuneam că niciunul dintre străinii cu care mă intersectam (cuplul acesta de adolescenţi, bătrânul cu plasa plină de reviste, fata blondă ridicol de frumoasă, cei doi corporatişti la costum care vorbeau tare şi gesticulau, mama cu căciulă îmblănită şi bebeluşul ei înfofolit, al cărui năsuc roşu se vedea din cărucior) habar n-avea ce mi se întâmplase astăzi. Îi invidiam pe toţi pentru că păreau atât de nepăsători şi de sănătoşi, în timp ce pentru mine se deschiseseră cu zgomot porţile grele ale Iadului. […] Oamenii ăştia care trec pe lângă mine nu ştiu ce lucru extraordinar mi s-a întâmplat mie, mi-am zis. Se gândesc fiecare le vreo factură ce trebuie plătită, la vreun examen ce trebuie dat, la bordurile lui Videanu, la goagălul lui Vanghelie sau la vreo cumpărătură pe care voiau să o facă. Chestii care, de fapt, nu contau. Ignoranţilor, strigam în mine, nici nu vă puteţi compara grijile voastre minore cu ditamai problema ce-mi apăruse mie pe cap! Sau, mă rog, în cap.

Am citit această carte (Eu, Seinfeld şi tumoarea de Adrian Novac) repede şi pe nerăsuflate deşi ştiam deja finalul. Personajul cu tumoare ( tânăr corporatist pasionat de Seinfeld, tată a doi copii şi soţ devotat) se făcea bine, aflasem deja lucrul acesta din Prefaţă. Semn că dacă ştiam deja finalul înseamnă că nu deznodământul era cel mai important ci desfăşurarea întreagă a poveştii. M-am bucurat să citesc această carte care se încadrează destul de bine în tiparul “genul meu de carte”, adică povestire construită pe un caz cât se poate de real, scrisă în limba maternă de un autor cât de poate de viu contemporan. Referirile la serialul Seinfeld m-au făcut să-mi placă şi mai mult lectura, mai ales că şi eu am tendinţa să compar mai mereu situaţii din realitate cu anumite exemple din serialele preferate (Friends şi Seinfeld în principal). Ţin minte că, deşi n-am suferit de o boală atât de serioasă, am gândit exact ce-a gândit personalul în citatul cu care am deschis postarea atunci când mi-a fost cel mai rău din viaţa mea de până azi.

După ce-am parcurs 192 de pagini din viaţa unui om real (nu a unui personaj inventat care doar ar putea să semene cu cineva real), am simţit că am câştigat mult mai mult decât o lectură uşoară de seară. Am avut ocazia să ascult gândurile şi sentimentele unui om cu o mare suferinţă fără să trec efectiv prin suferinţa lui. Am avut ocazia să învăţ din experienţa lui fără durerea efectivă a experienţei (deocamdată, nu se ştie niciodată ce ne rezervă viitorul). Am putut să parcurg (de la distanţă, deşi autorul reuşeşte prin stilul scriiturii să ne transpună cât mai aproape de sufletul personajului) tot drumul lui Andrei de la simptome la diagnostic, de la disperare la terapia prin copii (adică prin dragostea faţă de copiii pentru care trebuie să lupte pentru viaţă), de la deznădejde la un fir de speranţă, de la lucruri imposibile la minuni petrecute peste noapte, de la o viaţă normală la învăţarea de la capăt a primilor paşi.

Şi după ce mergi câteva pagini prin viaţa lui Andrei, îţi dai seama de lucruri pe care le ştiai deja dar pe care nu le conştientizai suficient cât să le aplici într-o viaţă de zi cu zi pe care ai crezut-o cu câteva tone mai grea decât era de fapt.

Şi după un exerciţiu de imaginaţie şi de punere în locul celor care sunt în suferinţă reală pe lumea asta, cred că pot să spun cu toată inima “Mulţumesc!” pentru lucrurile simple. Mulţumesc pentru că m-am trezit bine în dimineaţa asta, că mă doare puţin capul dar că mi-a trecut după ce am băut o cafea tare şi bună, că nu curge apa la baie dar că brusc nu mi se mai pare aşa o mare problemă, că urmează o zi de sâmbătă în care pot să nu spăl vasele dacă nu am chef şi să nu mă stresez din cauza asta, că, dacă vreau, mă pot uita la seriale şi filme cât e ziua de lungă sau pot să mă pierd cu totul într-o carte pe care chiar acum abia aştept să încep. Că pot să vorbesc şi că merg, că mănânc, că văd, că aud, că simt, că zâmbesc, că toate lucrurile care compun viaţa asta de care nu suntem niciodată suficient de recunoscători.

Citiţi această carte, nu ia mult timp dar lasă experienţe şi învăţături care ne pot ajuta să mai reparăm dintr-o gândire defectă pe care am moştenit-o şi am învăţat-o la şcoală sub formă de balade populare mioritice în care acceptarea morţii fără luptă este cel mai firesc şi mai natural lucru din lume.